Autor şi complotist al regimului ceauşist

MEMORII DE SERTAR ● Ion Ioniţă a fost singurul lider comunist român care-a avut curajul să scrie amintiri pe cînd trăia Ceauşescu
Biografia politică a lui Ion Ioniţă este o cheie de înţelegere a regimului comunist. A ucenicit sub ochii lui Borilă şi Bodnăraş şi a fost unul dintre "oamenii lui Ceauşescu". În anii ’80 se vorbea că încercase "un complot împotriva lui Ceauşescu", motiv pentru care a fost pensionat şi ulterior asasinat prin "subtile" metode.

MEMORII DE SERTAR ● Ion Ioniţă a fost singurul lider comunist român care-a avut curajul să scrie amintiri pe cînd trăia Ceauşescu
Biografia politică a lui Ion Ioniţă este o cheie de înţelegere a regimului comunist. A ucenicit sub ochii lui Borilă şi Bodnăraş şi a fost unul dintre "oamenii lui Ceauşescu". În anii ’80 se vorbea că încercase "un complot împotriva lui Ceauşescu", motiv pentru care a fost pensionat şi ulterior asasinat prin "subtile" metode.


Reproducem în cele ce urmează două fragmente din "însemnările" sale, aflate în curs de apariţie la Editura Curtea Veche din Bucureşti (titlurile şi subtitlurile ne aparţin). Fragmentele alese se referă la două momente interesante din istoria partidului şi din biografia autorului: prima festivitate de 1 Mai într-un oraş de provincie şi prima delegaţie oficială de tineret la un festival comunist internaţional – ambele episoade petrecute în 1948. Menţionăm că fostul ministru al Armatei a fost singurul dintre toţi traşii pe linie moartă, "marginalizaţii" ori "rotiţii" de Ceauşescu care-a avut curajul să-şi scrie memoriile în acei ani. Din păcate, moartea l-a împiedicat să le ducă la capăt.


PRIMUL 1 MAI ÎN PROVINCIE. Se apropia 1 Mai 1948. După o scurtă analiză, am ajuns la concluzia că nu ar fi fost rău ca tineretul să organizeze un bloc de sportivi, în vederea demonstraţiei. Faptul nu se mai văzuse la Bacău. Totul a mers strună! Am înduplecat şi pe închipuitul de secretar al Judeţenei şi Regionalei de partid, care se credea a fi, cel puţin, locţiitorul făuritorului cerului pe biata noastră planetă. Singura sau singurele probleme ce urmau a fi rezolvate rapid erau: să procurăm materialele cu care aveam să echipăm tinerii noştri "sportivi" pentru blocul de paradă, să stabilim – funcţie de ce puteam procura (chiloţi, maiouri, tenişi) – tinerii care urmau să facă parte, să participe, să defileze, pentru prima dată, la Bacău, la o asemenea sărbătoare; să stabilim pe cei care urmau să se ocupe de pregătirea lor.


"TINERET" ŞI "PARTID". Cu forul de partid ne lămurisem, era de acord, ne dăduse cu greu girul, dar atît. Ba nu. Ne-a avertizat, ne-a "prezis" că "nu avem noi bani pentru a organiza aşa ceva". Mai precis spus, nu ne-a lăsat nici o speranţă că ar putea să ne ajute cu ceva – în special, cu procurarea echipamentului, că ne-am putea aştepta la un strop de bunăvoinţă din partea lui – el, marele jude peste toţi. Învăţasem să urăsc, dar mă încerca rar acest cumplit simţămînt. Pe acest om însă l-am urît, nici o îndoială. L-am urît pentru nimic altceva în afara caracterului său nenorocit, fapt din ce în ce mai izbitor, în toată  atitudinea sa. Era un om mult prea mărunt, pus sub o căciulă prea mare. Greutatea căciulii i-a alterat şi mai mult caracterul, puterea de judecată, comportarea, i-a întărit dorinţa de parvenire cu orice preţ – chiar cu cel al necinstei... Dramă trăită şi de alţii... Dar, spre nenorocul lui, el a fost "dat în gît" la Craiova şi în alte situaţii. Le-am mai amintit. Nu le mai reiau. Fenomenul a fost, din nenorocire, răspîndit... şi pe trepte mai înalte... dar coborîşul n-a funcţionat la fel de drastic, din nenorocire, şi în multe alte cazuri, fapt care ne-a costat şi ne va mai costa scump...


"ATACAREA PROBLEMELOR". Din nou, în Bacăul tinereţii noastre. Mai erau circa 20 de zile pînă la 1 Mai. Atacarea problemelor trebuia făcută pe rînd, organizat şi rapid. Am început cu începutul. Am zis noi că vom scoate 500 de tineri în ţinută de sportivi. Lucrurile aveau să fie "hotărîte" însă de domnul Filderman, proprietarul fabricii de confecţii şi încălţăminte din Bacău şi unul dintre fruntaşii unui partid categoric opus nouă. Împreună cu cîţiva tineri din comitetul judeţean am mers la domnul Filderman şi i-am solicitat 1.000 de costume – maiouri, chiloţi, tenişi –, jumătate pentru băieţi, jumătate pentru fete. Ne-a privit, ne-a cercetat cu calmul omului trecut prin multe. Calmul său era menit să exercite o înrîurire dezarmantă asupra "vizitatorilor". Noi n-am şovăit. De altfel, personal, îl mai atacasem o dată, pe vremea cînd eram secretar al Judeţenei Ilfov al TP. Deci, puţin îl cunoşteam. După ce m-a fixat cu atenţia unui om care vrea să studieze un tablou, a scos prima exclamaţie. Ne-a întrebat dacă cunoaştem Legea oficiilor economice, dacă ştim că el nu dispune de nici un fel de materii prime, în afara celor care sînt înregistrate şi de care răspunde cu capul în faţa legii; dacă avem repartiţie şi cine plăteşte. La toate întrebările puse i-am răspuns: cunoaştem totul şi încă îl cunoaştem bine şi pe el, ca omul care nu poate refuza solicitarea unui astfel de ajutor. I-am precizat, mai clar, că timpul presează şi nu avem cînd să purtăm multe discuţii. De aici au început tîrguielile. Îi cunoşteam metoda, stilul. Dar nu s-a mai repetat povestea de la Bucureşti. După cîteva schimburi de păreri, ne-a asigurat că el nu poate oferi mai mult de 300 din fiecare material solicitat. Noi am plecat, nerenunţînd la cifra noastră, dar am fost mulţumiţi şi prea mulţumiţi de succesul dobîndit! 300 de piese ne-au fost "livrate". Nu ştiu ce forme s-au operat între el şi organizaţie. Ştiu că a solicitat o adresă-cerere scrisă, menită a-l justifica – în faţa cui, nu ştiu...!


MORALĂ TRADIŢIONALĂ, NU PROLETARĂ! Sarcina de pregătire concretă a demonstraţiei, selecţionarea tinerilor au revenit celor de la organizare, iar pregătirea propriu-zisă, aşezarea pe blocuri, executarea celor cîteva figuri ce urmau a fi prezentate au căzut în sarcina... propagandei (încă nu aveam un club propriu-zis, sportiv)... Totul mergea "strună", conform planului. Într-una din zilele lunii aprilie, s-a întîmplat să fiu singur în camera secretarului Judeţenei, aud, deodată, un fel de zarvă, cineva se luptă să pătrundă în încăpere, cineva dă să-l oprească. Se rosteşte calm: "Nu poţi intra neanunţat! Stai, omule! Linişteşte-te! Ce ţi s-a întîmplat?!". Nimic, un om de circa 40 de ani dă violent uşa de perete şi într-o fracţiune de secundă este în faţa mea. Mă priveşte uluit.  Nu ne cunoşteam. Mă ridic, liniştit, să-i vin în întîmpinare. "Ce doriţi?", întreb. El, furios, înjură urît. De supărat ce era, bîiguie, abia auzit: "Unde e acel Ioniţă?!", dar rostirea şi mimica sînt parcă menite să bage spaima în persoana căutată. Şi a început un dialog, pe cît de aspru, pe atît de scurt. Din fericire, lucrurile s-au încheiat în bună pace: I. "Pentru ce îl căutaţi pe Ioniţă?". El. "Îl mănînc, spuse. Şi-a bătut joc de copilul meu! De familia mea, de mine, ca membru de partid..." I. "Ei, dar cum aşa? Dar ce s-a întîmplat? Mai precis?" – "Ce s-a întîmplat nu-i treaba ta! Vreau să ştiu unde este el, că mă duc după el şi în gaură de şarpe!" Şi din nou o gamă de înjurături. Cetăţeanul vorbea deosebit de tare, motiv pentru care, de alături, de la sectorul de propagandă, a apărut secretarul de resort, tovarăşul Milu. Nici acesta nu-l cunoştea pe protestatar, aşa încît lucrurile nu se liniştiră pe moment. Dar cînd secretarul de propagandă îmi rosti numele, situaţia luă o întorsătură de 180 de grade. În ciuda ieşirilor sale, cetăţeanul era totuşi un om de bun-simţ. "Vedeţi, oraşul e mic. Eu sunt un om cumsecade, un fruntaş în muncă. Cum să apară fata mea, în public, îmbrăcată în chiloţi. O fată cuminte e o fată cuminte. Ce mai..." "Am înţeles... L-am liniştit uşor. Costumele de sport sînt croite cu grijă, veţi vedea. şi fetele, şi băieţii sînt îmbrăcaţi cuviincios!" Omul rămase totuşi abătut. Îl necăjeau atît înjurăturile pe care nu şi le putuse struni, cît şi, mai ales, cuvîntul ce-i scăpase într-un moment nechibzuit, în loc de fată cuminte... "Ei, lasă, omule, nu-i bine... dar la supărare mai greşim...!"


AMBIŢII. Încet, încet am aflat pricina necazului acestui om, muncitor la fabrica de hîrtie Letea, fruntaş în producţie, om cinstit, cumsecade, cu toate calităţile pămîntului, dar puţin rămas "în urma vremurilor". Nu concepea ca fata lui să fie văzută în public în şort şi în maiou. Cu toată strădania noastră, a mea şi a lui Milu, nu am reuşit să-l înduplecăm. El a rămas pe a lui, dar copilăria din noi a dus la faptul că şi noi am rămas pe a noastră; deşi erau sute, mii de alte tinere cu care o puteam înlocui, n-am făcut-o. De ce? Greu de spus. Poate dintr-o ambiţie copilărească, poate dintr-un orgoliu al nostru, al organizaţiei noastre. Nu ştiu de ce! Dar, ca să fie paharul plin, am făcut tot ce ne-a fost posibil pentru ca tatăl "fetei noastre" să capete acces la micuţa tribună aflată în faţa Primăriei oraşului la defilarea de 1 Mai, unde avea să treacă şi mîndra lui copilă, alături de alte 149 de fete (300 de tineri număra, pentru prima dată, blocul sportivilor din Bacău). După 1 Mai 1948, l-am mai întîlnit pe cetăţean o singura dată, dar, fără să-mi mărturisească, am simţit la el o anumită jenă pentru toată întîmplarea al cărei erou fusese şi pe care o regreta.

Prima mea ieşire în lumea largă (...) a avut loc cu ocazia participării la Conferinţa Internaţională a Tineretului Muncitor, conferinţă ce s-a desfăşurat în capitala Poloniei. Varşovia era atunci un oraş în ruine (...).  


PREGĂTIRI DE DRUM. Delegaţia română, alcătuită din tovarăşul Gheorghe Florescu, prim-secretar al UTM, Petre Lupu şi Ianos Fazekas, secretari ai CC ai UTM, doi sau trei tineri secretari de prin marile întreprinderi (unul dintre ei fiind secretarul de tineret din Uzinele Malaxa) şi o translatoare, Melania – care se voia a fi frumoasa delegaţiei noastre – şi în delegaţie şi eu, secretarul organizatoric al CC al TS, deci, reprezentantul de drept al tineretului muncitor de la sate. Şefului delegaţiei noastre (...) nu ştiu de ce "i-a căşunat" pe mine că trebuie să mă îmbrac în costum naţional, să mă îmbrac precum "ţăranii". După discuţii care, pe undeva, au depăşit respectul pe care i-l purtam, l-am refuzat destul de dur şi m-am integrat în delegaţia română, îmbrăcat "nemţeşte" – ca şi cei care reprezentau tineretul muncitor.


A VENIT ZIUA PLECĂRII. Ne-am "îmbarcat" în trenul ce avea să ne poarte spre Varşovia. Cu puţinul meu bagaj depus într-o valiză de carton, frumos îmbrăcat, "încorporat" în delegaţia formată din mărimile UTM, eu, reprezentantul "neaoş" al tineretului sătesc, aveam să mă simt ca într-o familie – tot drumul dus-întors, plus şederea noastră  la Varşovia, cît timp au durat lucrările Conferinţei Internaţionale a Tineretului Muncitor (...).


CAZARE ÎN VAGON. Pe drum, Gheorghe Florescu, care "se gîndea la toate", a cerut delegaţiei să cînte în cor, să cînte solo – în cazul în care am fi fost puşi într-o astfel de situaţie, situaţie care nu s-a ivit, dar noi ne-am simţit bine tot drumul.

Precizez că noi am plecat cu două vagoane ale noastre, cu care aveam să ajungem la Varşovia. Aceste vagoane urmau să ne ţină loc de casă, masă etc. În vagoane am lucrat şi am locuit; masa o luam contra unui bon pe care îl primise fiecare, în schimbul unei sume plătite individual, pentru componenţii delegaţiei – în dolari. De ce în dolari?! Tot cu dolari avea să-mi cumpere şeful delegaţiei o şapcă, în locul şepcii mele tip basc, pe care, nu ştiu de ce, probabil că lui nu i-a plăcut – atunci cînd, din glumă, din greşeală, mi-o făcuse scăpată pe fereastra vagonului, în drumul spre Varşovia. Nu aveam neapărată nevoie de şapcă, dar, ca un părinte bun, a mers cu mine în "tîrg" să-mi cumpere o şapcă şi... serios, mi-a cumpărat-o. (...) Cu însoţitori. Am fost întîmpinaţi de gazdele Conferinţei, care ne-au fixat şi însoţitori permanenţi, care aveau să ne fie de ajutor în tot timpul petrecut la Varşovia. După aceea, s-a luat contact cu mărimile Conferinţei: sovietici, francezi, italieni, americani etc. etc. Am participat apoi la deschiderea oficială a  Conferinţei – din păcate, nu-mi amintesc cine a făcut-o (cred că un polonez). După ce s-a ţinut un scurt cuvînt de introducere, s-a fixat ordinea de zi – votată sau nu – cu care toţi am fost de acord.  S-au format apoi comisii de lucru, de dezbatere a problemelor care priveau tineretul muncitor al lumii. Din problemele tratate pe comisii amintesc: cele ale tineretului muncitoresc, ale tinerilor din sate, agricultori, probleme culturale, militare etc. etc. Am fost repartizat să fac parte din comisiile cu problemele ţărăneşti şi din comisia militară – de ce din comisia militară nu am priceput.

Ce s-a realizat, ce nu s-a realizat, ca urmare a primei Conferinţe Internaţionale a Tineretului Muncitor, conferinţă desfăşurată pe parcursul a 8-10 zile, nu pot spune cu precizie. Un lucru pot spune: că, pe tot timpul cît au durat lucrările sale, cu toate deosebirile filozofice, religioase şi de altă natură care separau poziţiile unor participanţi, pe problemele puse, supuse discuţiilor, dezbaterilor, nu-mi amintesc de vreun dezacord, de vreo poziţie deranjantă pentru careva, cu toate distanţările care fără îndoială că existau printre participanţi.


SUBOTNIKUL. Pe toată durata conferinţei au domnit în sala mare ce ne adăpostea o bună dispoziţie, o veselie debordantă, care ne însoţeau şi pe străzile în ruine, pline de buruieni şi bălării ale Varşoviei eroice, trecută circa trei ani prin foc şi sabie de cîteva ori. Îmi amintesc faptul că participanţii la Conferinţă au lucrat, prin muncă voluntară (cum îi spunem noi), într-una din zile, curăţind o porţiune de teren de moloz, iar fiecare delegaţie a sădit cîte un "pui" de copac drept amintire.  Ce se va fi întîmplat cu al nostru... o mai fi, n-o mai fi, o fi prins rădăcină sau nu... cine ştie? Îmi amintesc că pe drumul spre locul destinat să desfăşurăm "subotnicul" s-a produs o întîmplare ce s-a lăsat cu discuţii şi cu măsuri severe luate împotriva "vinovatului". A doua zi a apărut pe un panou, printre fotografiile afişate (erau persoane care se ocupau cu treburile astea), deci, printre chipurile aparţinînd unor tineri necunoscuţi, a apărut şi Melania noastră, ţinîndu-se tandru de mînă cu un polonez. În gîndirea obtuză a vremii, "fapta" a fost considerată ca o abatere gravă de la o conduită demnă – şi, drept urmare, biata Melania a fost sechestrată două zile în vagon... pînă cînd să i se dea din nou "frei!" spre sala – sălile Conferinţei.


CEILALŢI ŞI AMERICANII. Sigur, întîmplarea fiind judecată în spiritul vremii de atunci, concluzia a fost cam aspră. Aşa a fost. (...) Nu ştiu cum s-au terminat lucrurile acasă, în legătură cu "vinovata" de atunci. În afara comunicărilor oficiale, au avut loc numeroase discuţii spontane, tinerii din diferite ţări interesîndu-se cum lucrează organizaţiile din marile întreprinderi. O atare întrebare ne-au adresat-o italienii. (...) Delegaţia italiană era formată din mai multe organizaţii de tineret, avînd, se pare, orientări diferite. Ei au urmărit atent răspunsurile, au mulţumit, şi discuţiile au continuat pe fel de fel de teme, inclusiv pe cele săteşti, în care eu eram "expert"! În sala mare, în spatele nostru, era o parte a delegaţiei SUA. Într-o pauză, unii dintre ei, pentru a-şi dezmorţi picioarele, le ridicaseră pe pupitrele lor, dar distanţele fiind cam înguste se auzi vocea lui Florescu: "Atenţie, Lupule, că ăştia îţi pun picioarele în cap!". Nu le cunoşteam obiceiul, aveam să ne familiarizăm, mai tîrziu, văzînd filmele lor. Tot atunci am făcut cunoştinţă – deocamdată doar vizual – cu guma lor de mestecat, a cărei delectare pentru noi – necunoscători – producea impresia că oamenii tot mîncau cîte ceva.

Eram tineri, sănătoşi, iar întîlnirea cu semeni ai noştri, măcar de pe jumătate de glob, cu problemele lor, ne crea un fel de beţie a sufletului, care se manifesta şi printr-o veselie cu bătaie lungă, şi prin momente cînd vrei să faci pe grozavul – dar în chip benign. Aşa a fost cu o scenă dintr-un tramvai supraaglomerat, cînd un polonez, animat de cele mai bune gînduri, ne tot îndemna să mergem mai în faţă, folosind un termen care suna în limba lui Copernic ceva audibil ca prost, prost, ceea ce l-a determinat pe unul dintre ai noştri să-şi propună: "Măi, dacă ăsta ne tot face proşti, să ştiţi că-l plesnesc!".

Frumoase zile, plăcută misiune, simpatică şi de neuitat – delegaţia, membrii ei... la prima Conferinţă Internaţională a Tineretului Muncitor, desfăşurată în primăvara anului 1948, în capitala Poloniei.


DEVIERI... SPONTANE! La un lucru mă mai gîndesc: oare Ianos o fi povestit vreodată Elisabetei lui cum era să-l aducem însurat gata de la Varşovia, unde se împrietenise lulea cu o tînără focoasă din delegaţia spaniolă, pe care, pur şi simplu, voia s-o aducă în ţară. Şi cred că o aducea, dacă nu era şi Florescu... A trebuit mult prelucrat şi sfătuit să rezolve problema altfel, după ce revenim acasă. Reîntorşi acasă şi intrînd fiecare în ale lui... probabil că şi Ianos a mai uitat-o sau a mai încasat ceva... nu ştiu... ştiu că Elisabeta l-a dat gata şi i-a mai turnat şi doi feciori... Viaţă.... viaţă...!

Ion Ioniţă s-a născut în 1924 într-o comună dîmboviţeană şi a decedat în iulie 1987 la Bucureşti. A făcut cinci clase "elementare" şi s-a calificat lăcătuş mecanic la Bucureşti. După "eliberare" a intrat curînd în PCR (februarie 1945) şi a urmat "şcoli de cadre de partid", fiind selectat "activist". În 1948, deşi nu fusese vreodată soldat, a fost încadrat în armată cu grad de locotenent şi funcţie de instructor pentru tineret la Direcţia Superioară Politică a Armatei (DSPA). A avansat – la modul excepţional – continuu în grad şi complementar în funcţie de comandă, şcolile militare fiind făcute în URSS. În perioada de apogeu a lui Ceauşescu a fost ministru al Armatei României (1966-1976). Ultima sa funcţie a fost de viceprim-ministru al Guvernului (1976-1982).
A fost pensionat la 58 de ani (1982). În epocă şi după 1989 s-a vorbit despre un complot pus la cale împotriva lui Ceauşescu de Ioniţă împreună cu alţi militari şi "civili" (printre care s-ar fi aflat generalul Militaru şi Ion Iliescu).