Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
De buna seama ca povestea ce urmeaza n-ar fi avut loc daca in comuna Magura, la doi pasi de Bacau, n-ar fi poposit, chiar la inceputul anului scolar, un prof de istorie inimos, un ochelarist uscativ: Dumitru Tataru.
Nea Mitica a castigat dragostea copiilor, in vreme ce parintii il priveau ca pe un ciudat. Avea pasiunea gasirii de cioburi. Prin vaile - nu putine, dar bogate in tufisuri , scolarii misunau pe malul paraului Negel, dupa vestigiile stravechii asezari dacice, vanand un "10" la istorie.Implinirea frumoasei nebunii a lui Dumitru Tataru avea sa vina la opt ani dupa ce incepuse sa desluseasca tainele inaintasilor, atata cat il lasa pamantul sa le citeasca. Norocul a sarit din glie, de s-a dus buhul intr-o tara intreaga, in acea frumoasa dimineata de aprilie. A sarit, cum spuneam, norocul, tocmai din brazda Moisoaiei, gospodina apriga si care nu vedea deloc cu ochi buni trebusoara cautatorilor de cioburi. Ca s-o imbuneze, domâ profesor (cu geniala complicitate a inginerului agronom de atunci) i-a promis ca-i ara ogorul pe degeaba. Mai intai s-a rupt lama plugului, ca si cum se impiedicase de-un obstacol nevazut. Semn bun. Nu mult mai apoi, din brazda Moisoaiei a erupt vulcanul argintiu. Cu un trosnet sec, gura ulciorului s-a deschis, lasand sa scape, in urma tractorului, puzderia de banet.
9 kilograme
"Uite comoara, uite comoara ", a rasunat in vale corul copiilor ce adulmecau in urma tractorului, iar profului Tataru i-a stat pentru o clipa inima-n loc. Ca uliul s-a repezit, infasurand cu pardesiu-i ponosit ulcica. La piept a strans-o ca pe un copil si-a dus-o la scoala, in vreme ce strengarii culegeau banutii scapati. Nu-i vorba ca au navalit si niscaiva sateni, drept pentru care monedele se vor mai fi imputinat. A venit de indata un politai, maiorul Cristea, si a pus ordine. Vasul cu pretiosul tezaur avea sa poposeasca la muzeu. Mare mandrie: vreun instarit adunase acum 2.000 de ani laolalta 2.830 de monede romane - peste 9 kilograme de argint - emise de 17 imparati. Ce dovada mai buna ca, pe acele meleaguri, circulau marfurile, ideile si banii Romei de la Augustus la Septimiu Sever. Deunazi, il regasim pe Dumitru Tataru - pensionar uitat in comuna careia-i daruise glorie. Nu i-a fost usor sa priceapa ca mai tine cineva minte descoperirea lui. Bucuria il coplesea peste masura: forfotea ca un prisnel imprejurul nostru, frangandu-si mainile: "Doamne, Dumnezeule!", repeta nemaigasindu-si locul. De-a valma, scoate de prin cotloane - cine-ar fi crezut ca vor mai vedea lumina zilei - pozele facute in acea zi de aprilie â76. Cu pionierii fericiti, piesele unice de argint cu efigia lui Nero, inscrisurile vremii ce laudau epocala descoperire. "Asta-i ce mi-a ramas, suspina batranul profesor cu lacrimi in barba, asta si bucuria aceea imensa, al carei fior inca-l mai simt strabatandu-mi trupul.
Spaima taranului - arheologul
Il insotim pe profesorul Dumitru Tataru pe locul unde a gasit tezaurul. Din curte, scoate capul un satean cu palarie tuguiata. Zbarleste mustata la noi: "Daca ati venit sa cautati comori, la mine sa stiti ca nu gasiti. Incercati pe la vecini". Grozava teama au oamenii astia: pentru ei, arheologii inseamna niste nesuferiti de oraseni care, daca li se pare ca ai ceva in pamant, sunt in stare sa-ti darame si casa. Un motiv in plus ca nimeni sa nu spuna nimic, chiar daca plugul scoate la iveala o preafrumoasa statueta neolitica din lut. In ignoranta lor, o arunca in rapa, numai sa nu-i zgandare pe acei nesuferiti de oraseni... Prea repede am plecat de la domâ profesor, lasandu-l cu gaina jumulita, numai buna de pus in ceaun. Ne-am strans mainile la plecare, dupa ce i-am vizitat muzeul prafuit de la scoala si, miracol..., nea Mitica Tataru parca intinerise cu vreo zece ani... (ANDREEA CASCAVAL)
O fi sau n-o fi ceva acolo...
S-a nascut cu o buba, un delusor printre dealuri. La Zapodia. Cum ii zice numele, undeva prin vestul estului. Langa Traianu de Bacau. Cum a crescut aceasta forma de relief, ca un san obraznic, de fecioara, e inca o enigma. Chestia e ca nimic nu e natural. Pamantul a fost pus de mana de om. De mana cui? Pe soseaua nationala Bacau - Barlad, intre Traian si Secuieni a fost ridicat un mormant cuman. Hanul, pe la jumatatea secolului al XIII-lea, murind, ar fi fost ingropat, iar opt soldati s-au jertfit de bunavoie.
7 mai 1839. Serdarul Petrache Cozmita viseaza comoara cumanilor. 20 de oameni, tocmiti de el, sapa cat e vara de lunga pana in inima comorii. Nimic. Cheltuieste degeaba, o spun documentele vremii, 3.300 de galbeni. In vremea regimului comunist, au fost adusi soldati sa sape. Zadarnic. Acum, mos Prisecaru, ultimul batran al locului teafar la minte (mai sunt vreo doi, dar le-au sarit doagele), zice ca nu e nimic de gasit in dealul de la Traian decat oseminte: "Eu am gasit craniul celui mai batran bacauan, aflat acum la muzeu. Mai mult, nu cred sa se afle aici. Nu mai cautati comori. Oase puteti gasi, pentru ca acest deal a fost ridicat de soldati. Aici, la Zapodia, au fost lupte, inca din vechime. Gasiti doar harci..."
Saparea comorilor (III)
Un om din satul Paltinis, com. Neagra Sarului, a sapat o comoara, si Stima banilor i-a cerut un cap de om. Dintru ântaiu, mai nu-i venia la socoteala conditiunea asta, dar indoindu-l lacomia de bani, i-a dat Stimei pe o nepoata alui, ce o infiase el.
Nepoata omului era de 8 ani, si dupa ce a dat-o unchesu sau Stimei, in timp de patru ani, copila sâa facut hada si inchircise, de era ca una de 3 ani. Ea stia din ce pricina i se intamplase una ca asta, si mereu se ruga lui Dumnezeu sa-l hraneasca de bani pe unchesu-sau. Copila a murit in chinurile cele mai ingrozitoare, - Dumnezeu a lucrat, - da nici unchesul copilei nâa avut moarte buna".
In urmatoarea povestire, iata un alt soiu de legamant: "Omul se dusese la padure dupa lemne. Pe la amurgul serei vede arzand o comoara, pe care se afla un spurcat de om. Omul vazand comoara, sâapuca sâo sape. Odata i se arata un Dracusor mic, negru ca ceaunul, cu fes rosu in cap, cu ochii ca focul si cu niste canci la mana ca coltii pieptenilor de calti, si-i zice: - Ce faci, mai omule, acolo? - Ia, sap comoara asta! - Dâapoi ai implinit conditia pusa de stapanul ei cand a ingropat-o in pamant? - Ce conditie sa indeplinesc? - Ca sa mananci spurcatul ista, sâapoi sâo ieai. - Il mananc, bre! - Cand l-ai manca, sa vii sâo ieai! Si omul naibei, siret si sucit cum era, iea spurcatul, il invaleste intrâun stergar, il duce acasa, il pune in cuptor, il usuca bine, il piseaza ca chiperul, si cand manca bors ori lapte dulce cu mamaliga, presara si cate putina faina din spurcatul uscat. Cand gati de mancat spurcatul, se duse sa-o iea comoara. Necuratul crapa de ciuda ca ramane si fara bani, si fara om, si cauta sa puie omului bete in roate. Dar omul, prin cateva cruci facute cu duh curat, il isgoni si-si lua comoara". Prin unele parti se zice ca daca la sapare se gasesc masele de Ciuma, acestea nu se ieau, ca sa nu moara de ciuma cei ce au sapat comoara". La sapat, nu trebuie sa cada tarana in groapa, caci orbesc cei ce sapa. In groapa trebuie sa se mai lase din banii gasiti, ca sa aiba ce numara Scima banilor in fiecare zi.
