Bagdad, triunghiul povestilor

Ma chinuiam de mai bine de zece zile sa obtin o viza pe care nu multi si-o doresc. Ceream voie sa plec spre "iad". Da! Romania are nevoie de viza pentru Irak. Nu ca irakienii s-ar dori mai elitisti, ci pur si simplu e vorba de o masura diplomatica de reciprocitate. Scrisori, formulare completate, poze, interventii, nervi, bilete de avion anulate, din nou interventii si in permanenta nervi. Toate pentru o viza de intrare in Irak.

ZILE FIERBINTI. La Bagdad, Mile a masurat distanta dintre evenimente si zvonuri

Ambasada din Bucuresti are cele mai bune intentii, dar... procedura impune o perioada de asteptare. Accept in lipsa altei variante. Intervenise deja tot ce inseamna pila in Romania si Irak. Pentru mine era clar: nu e rea vointa, e calea ce trebuie urmata. Chiar toata lumea din tara incerca sa ne ajute; ambasadorul si tot personalul s-au pus in miscare, dar... trebuia sa asteptam confirmarea Bagdadului. Am stat fara viza pana inainte cu patru ore de zborul spre Orient. Am primit-o si imi venea sa o pup de fericire pe fata de la ambasada care m-a sunat. Parca plecam la New York intr-o calatorie de placere. Era 24 martie. Aflasem cu doua zile in urma ca au mai solicitat viza cu mult dupa mine si niste colegi de la Prima si Romania Libera. Ei isi doreau sa plece in 26 martie, dar, "conform procedurilor pe care le stiti, nu au nici o sansa".

IRAK, TARA DE POVESTE. Am fost in Irak cand a fost mai greu. Intrau trupele aliate terestru sa cucereasca Bagdadul. Aprilie 2003. Stiam tara - doar am batut-o la pas. Mi-am umplut bocancii de nisip si sufletul de frica. Am scapat de acolo si am jurat sa nu ma mai intorc in Babilon. Cine nu a gustat macaroane stricate, biscuiti dulci si branza sarata, la lumina unei lumanari in Hotel Palestina, in timpul unui atac al fedainilor, nu cunoaste cu adevarat cum e sa te plimbi la brat cu moartea. Stiam unde ma intorc, doar e tara din "1001 de nopti". O lume in care reporterii, sclavi ai povestilor, se simt acasa.

Aveam si eu o poveste pe care trebuia sa o spun romanilor. Abu Ghraib, in romaneste "Tatal Nimanui". Temnita lui Saddam ... Auschwitz-ul zilelor noastre. Acolo lucreaza 20 de romani. Doctori si asistente. I-au uitat toti in "locul in care nici ingerii nu se incumeta sa intre". Nu i-a vizitat nici o personalitate politica... nu i-a amintit nimeni nici atunci cand si-au indeplinit misiunea, demonstrand ca sunt capabili sa lucreze cot la cot cu americanii. Asta era povestea mea. Si ma gaseam chiar intr-o celula din Abu Ghraib, cand pe telefon imi intrau vreo patru SMS-uri.

Deschid si citesc la ora 4:00 dimineata: mesaj de la Cosmin Herea (cameramanul cu care am fost in Irak in 2003) - "Am vesti proaste. Colegii de la Prima au fost rapiti in Irak. Suna-ma, sa stiu ca esti bine". Restul mesajelor erau de la prieteni care, afland de tragedia petrecuta in Irak, incercau sa primeasca o confirmare ca eu nu am patit nimic. Povestea mea s-a oprit brusc. Am primit o veste care mi-a inmuiat genunchii. Traiam ceva inexplicabil. Nu ii stiam mai deloc pe acei oameni si parca, totusi, cineva mi-a rapit membrii familiei. Colegii care pentru o poveste respirau aerul greu al Irakului in anul Domnului 2005.

REVOLTA SI COMPASIUNE. "Ce cautau oamenii astia in Irak? De ce nu a venit vreun reporter special... e totusi o zona de razboi?" - asta il intrebam intr-una pe Dragos Bota, colegul de la Adevarul cu care am plecat in zona. In prima faza m-am aprins si nu intelegeam inconstienta unor oameni care, desi informati, fac greseli fatale. Cum o fata blonda cu un cameraman slabut, un ziarist si un arab cu cetatenie americana - tinte perfecte - se duc in gura lupului? Pentru ce? Un interviu cu un prim-ministru interimar care urma sa fie schimbat in cateva zile? Pai au innebunit? Nu merita riscul. Si totusi... sunt colegii mei si viata lor e cea mai importanta acum. Am cerut sa plecam cu primul convoi al Armatei americane de la Abu Ghraib la Bagdad. Era 29 martie, la ora 7 dimineata. Un drum cumplit - drumul mortii - soseaua dinspre Fallujah spre Bagdad. La ora 09:30 eram in Camp Victory, la periferia Bagdadului, in fata comandamentului coalitiei. Primul om care ne intampina, lt. col. Ioan Voicu, ofiterul de legatura al Armatei romane in Irak. In jurul lui, plin de militari din toate tarile active in coalitie. Ne vad ca suntem ziaristi si bineinteles, cu totii discuta de colegii nostri.

Intamplator aud in stanga mea un individ vorbind in engleza despre acelasi subiect. Dupa grade imi dau seama ca e din comanda. Trag cu urechea si aud de o "revendicare in cazul romanilor rapiti". Aud de Zargawi si de 40 de indivizi inarmati. Primul gand: Ali-Baba si cei 40 de hoti. Zic ca omul face misto de necazul nostru. Si totusi nu. Pus in fata faptului implinit, lt. col Voicu nu are ce face si e fortat de imprejurari sa imi confirme ca s-a aflat de o revendicare. Din primele informatii ale serviciilor secrete ale coalitiei reiese ca rapirea colegilor de la Prima si Romania Libera e revendicata de "Ansar al sunnah", o celula a unei grupari teroriste controlata de Al Zargawi. Sunt primele informatii venite pe cele mai sigure cai - comandamentul coalitiei.

Intram in direct. Incepe isteria in tara. Se alarmeaza in mod firesc multa lume. Din galagia rezultata se trezeste si cate un "gica contra" care a analizat el cu mintea lui faptele si stie mai bine decat serviciile secrete din Irak ce spun informatorii. Atunci simt pentru prima data ca subiectul o ia razna... insa nu la Bagdad, ci la Bucuresti. Informati, amatori, disperati, impostori, experti, analisti vrajitori, pshihologi, psihopati, cu totii isi dau cu parerea despre caz. Specificul Romaniei sare peste mari si tari si invadeaza Irakul. Se afla imediat la Bagdad ce se intampla in tara si ma incearca iar compasiunea. Imi pare rau din nou cu aceeasi intensitate ca in prima clipa de colegii mei disparuti. Au disparut ei si a aparut circoteca.

OMAR HAYSSAM - PARANOIA LUI SI A NOASTRA. "A ajuns cererea de rascumparare in tara. A venit pe telefonul unui sirian, Omar Hayssam, mare om de afaceri. I-au cerut 4 milioane de parai in 24 de ore. Suna in redactie". Era un SMS de la prietenul meu, Alex Caruceriu, sef la Corespondenti in Antena 1. Ora 22:06, in 29 martie 2005. L-am auzit in direct pe Hayssam cum explica natiei ca a fost sunat de rapitori si ca i-au cerut bani, nu conteaza cat, dar el va da. Dadea in plus si lectii. Spunea Hayssam ca in astfel de situatii nu e bine sa faci valuri in media si ca linistea in presa e sfanta. Poate sa fie cum o zice el, dar tocmai spunea asta in gura mare prin ziare si pe la televiziuni. Asta da liniste mediatica. Au fost personajul si povestea care au declansat episoade de paranoia. Nu din aceea care trebuie tratata, ci care trebuie analizata. Atat de mult s-a intors subiectul, incat la 15 minute dupa interviul cu Omar Hayssam aveam 20 de potentiale scenarii legate de caz. S-au nascut atunci zeci de intrebari care persista si astazi. Cand stai si cugeti la rece, ramane una singura: SCOPUL? Restul legat de acest individ e o alta poveste, un alt circ, e politica. Hayssam Omar = Haytham al Umar? Ancheta curge, isteria atinge cote fara precedent. Firul de par e despicatat mai mult decat suporta. Informatiile vin doar din surse neoficiale. Dupa 15 ani de presa libera, in Romania se discuta ca o noutate despre principiile de functionare ale mass-media. Suntem latini, asa ca intelegem usor italiana. Silencio Stampa. De ce? Vine si raspunsul - asa se face. Silencio Stampa inseamna si ca nu se raspunde la zecile de intrebari legate de caz. Sursele neoficiale functioneaza inca. La Bagdad, situatia, oricat de ridicol ar suna, e mai normala decat la Bucuresti. Se afla vesti. Fratele lui Omar a fost arestat si Yusef, fratele lui Munaf, e audiat. Sursa: Ministerul Irakian de Interne. Acesta spune ca la Bagdad a fost arestat fratele lui Haytham al Umar (despre care presa romana sustine ca s-ar numi Hayssam Omar) si ca el a recunoscut ca a pus la cale impreuna cu fratele sau rapirea jurnalistilor romani. Oooups! In Romania e liniste. Nu spune nimeni nimic legat de asta, desi e esential. Informatiile insa incep sa deranjeze.

NICI USTUROI NU AM MANCAT, NICI GURA... Liniste totala. Oficial nimic. Si totusi e mare agitatie in redactii. Ziaristii de teren afla informatii neoficiale. Luni 4 aprilie 2005 - Bagdad. Dau sa urc intr-un elicopter american la 7:30 dimineata. Inainte de a-mi lua ramas bun, aud ca ar trebui sa stau linistit de acum. "E bine ca au scapat. Sunt la ambasada si s-a sfarsit nebunia asta." Auzeam, dar ma faceam ca nu pricep: "Cine a scapat?" - "Ziaristii, colegii aia ai vostri, ce, nu stiti, sunt de noaptea trecuta la ambasada". Am plecat spre elicopter si ziceam ca isi bate omul joc de mine de dimineata, ca prea am agitat apele Tigrului doar-doar aflu ceva. Ii spun lui Dragos Bota sa sune totusi la Ambasada Romaniei si sa ii trezeasca pe oameni sa vada daca e ceva adevarat.

"Buna dimineata! Felicitari! Am aflat ca ziaristii nostri sunt ok." - "Buna dimineata! Pai... nu stim ce sa zicem... haideti sa lasam deocamdata lucrurile asa cum sunt si mai tinem legatura..."

S-a aprins beculetul. Iata un raspuns diplomatic care nu spune ca nu e asa cum am aflat noi. A urmat un zbor peste Bagdad si am aterizat pe aeroport pentru alimentare. Prilej de folosit telefonul mobil si de trezit lumea la ore mici. Sursele contactate ofereau raspunsuri mai evidente decat ambasada: "Pai, sa stiti ca e o problema acum cu evacuarea. Sa o lasam deocamdata asa. Am auzit ca au o problema cu avionul. Haideti sa ne auzim mai tarziu". Evacuari , avioane... "Alo, Antena 1, ’neata! Se pare ca au fost eliberati, aflati si voi mai multe. Vedeti pe unde sunati, sa confirme".

Ora 9:30... nimeni nu confirma... mai stam. Am ajuns din nou in Camp Victory. Stateam gramada pe bagaje, sprijinit pe vesta antiglont si pe casca. Ora 11... nu spune nimeni nimic. MAE nu raspunde. Celula de criza, se stie deja - tace. Ora 15:00 .... "Alo, Antena 1 ... ceva nou?" si iar acelasi raspuns - toti se ascund. Ora 21:00 renunt si, dezamagit, incerc sa adorm, sa uit ce stiu. Ziua urmatoare nu a adus nimic nou. Tacere multa si o senzatie ca muncim in zadar, fara rezultate. Seara, se anunta insa in tara cu pompa, de la celula din palatul Cotroceni, arestarea lui Omar Hayssam. Era ceva legat de rapire. Televiziunile stiu deja de informatiile privind eliberarea. Ce e de facut? Autoritatile nu raspund la intrebari. La Bucuresti - tensiune, la Bagdad - bombardamente din plin din partea insurgentilor. Si vine decizia din Capitala Romaniei - "O dam. Nu o stim doar de la tine, surse din Bucuresti spun acelasi lucru. Au aflat-o si altii din presa deja". OK - incepe show-ul.

DESPRE FETELE INTOXICARII

Am spus intr-un interviu in Jurnalul National ca in toata povestea asta ceva e murdar si nu miroase bine. E toxic. Era o parere pe care mi-am facut-o lucrand la caz de acolo, din tara povestilor cu "1001 de nopti". Am aflat apoi, de la oameni care tac, ca suntem intoxicati. Am aflat ca tot ce stim nu e adevarat. Am aflat ca totul e bine, dar totusi nu e bine si am fost dezinformati in mod voit de niste persoane deja identificate. Ele vor fi facute de rusine dupa terminarea crizei. Pana atunci le lasam sa intoxice in continuare. Am mai aflat ca negociem cu teroristii, dar nu am aflat ce ne cer. Si mai stim acum ca ziaristii sunt bine si asta ne bucura. Toti cei care au anuntat in presa posibila eliberare se ascund acum. Cica nu mai e asa. M-am intors acasa de cateva zile. Sunt in Bucuresti, ora 02:53 - 17 aprilie. La Bagdad, situatia, oricat de ridicol ar suna, e mai normala decat la Bucuresti.