Baia socială pentru ţigani

Unul dintre puţinele proiecte PHARE încă funcţionale.

Blocurile se uită prin ferestrele fără geamuri la oamenii care au ieşit afară să se bucure de ultimele rămăşiţe ale verii. Vântul adie fără curaj, cât să um­ple o fustă verde atârnată la uscat pe o frânghie. Copiii au fugit de mucegaiul din băile în care nu mai curge apă de vreo opt ani şi de singura ca­me­ră, pe care o împart cu părinţii şi fraţii, şi se bălăcesc în zoaiele care se preling din covorul unui vecin care  îşi permite apă curentă. Aici, în cartierul George Coşbuc din Cugir, trăiesc vreo 1.600 de ţigani. Veniţi din toate col­ţurile ţării atunci când s-au cons­truit fabricile, la salarii mari şi locuri de muncă sigure, rămaşi fără serviciu unul după altul, când fabricile şi-au res­trâns activitatea, trăiesc acum de pe o zi pe alta, fără să-şi permită luxul fac­turilor achitate. Pentru ei, în 2005 a început construirea unei băi sociale, printr-un proiect PHARE, în care 48.690 de euro au reprezentat fi­nan­ţare nerambursabilă, iar restul din 51.124 de euro - contribuţia Primă­riei Cu­gir. Astăzi, baia socială din Cu­gir este unul dintre puţinele proiec­te PHARE din ţară care încă func­­ţio­ne­a­ză. Banii nu s-au dus de această dată doar pe campanii de informare, flu­turaşi şi conferinţe, ci au cons­truit ceva durabil. "De ce aţi făcut baie so­cială, şi nu o capelă?", au zis unii la început. Dar când au văzut că fiii lor sunt respinşi de colegi la şcoală, pentru că miroseau urât, au început să înţeleagă.

Într-o centrală termică dezafectată, muncitorii, ţigani cei mai mulţi dintrei ei, au curăţat pereţii, i-au vă­ruit, au pus instalaţii sanitare şi apoi au venit să se spele. Gratuit, până la începutul acestui an, când criza a pus tarif şi pe baia săracilor. Acum, să speli o maşină de rufe costă 3,5 lei, su­mă în care intră şi detergentul. Co­piii încă se pot spăla gratuit, şi ei sunt cei mai amatori de baie, de voie, de ne­voie, pentru că altfel nu-i primeşte la gră­diniţă. Din cei 1.600 de locuitori, vin să facă baie 30-40 de persoane pe săptămână. Ela Moldovan, o femeie blondă, cu ochi albaştri, de vreo 50 de ani, e una dintre fidele. "Igiena e pe primul loc; vă daţi seama în colectivitate ce înseamnă un cap curat. Vin cu rufele şi de două ori pe săptămână. Trăiesc cu 70 de lei pe lună, ajutor social, într-o cameră confort sporit cu cei patru nepoţi, pe care îi am în întreţinere. Părinţii lor lucră cu ziua la ciuperci şi fructe de pădure, că nu ştiu dacă aţi aflat, dar aici în Cugir puterea-s ciupercile", spune femeia, îşi şterge fruntea şi continuă inventarul necazurilor: "Nu putem lua detergent, săpun şi clor, că avem nevoie de pâine. Ne descurcăm greu. La noi, în blocul 24, apa o fost sistată şi ne ajutăm de la unul la altul cu o găletuţă de apă, că acum ne-o pus apă pe coridor. Vine în fiecare lună să plătim apa şi gunoiul, dar nu vede, când merge pe drum, rahatul în fiecare săptămână, când dă pe-afară canalul ăla. Am spus că plătim, chiar şi în rate, dară numai să vină să repare canalul. Împreună trebuie să găsim o soluţie". Ela a muncit la fabrica de cablaj din Orăştie, a făcut datorii mari la bancă pe vremea când avea salariu şi acum se uită cu disperare la viitorul care nu-i promite nimic bun. "Am fost la săpat după fier vechi. De şapte ani solicit la Primărie să-mi dea un loc de muncă, să mă lase măcar trei luni să mătur pe stradă, dar n-am găsit clemenţă", se enervează Ela. Mergem la ea acasă şi descoperim, dincolo de pereţii scorojiţi ai holului, o oază de bun-simţ. E doar o cameră, dar gresia de pe jos e curată, lucrurile sunt aşezate ordonat şi aerul e curat. Într-un bloc alăturat, la familia Poienar e tot aşa, curat. Câteva borcane cu murături şi fasole verde stau pe o masă. N-o să le prindă iarna acolo, pentru că oamenilor le e foame tot timpul. Pe un dulap, urmă a co­ch­e­tă­riei femeii de 31 de ani bolnavă de hepatită B, e o cutie de cremă pe care scrie "Skin so soft".

Alături, la familia Birişan, nu e doar lipsă de apă, ci şi de hărnicie. Coji de ouă, de seminţe, ambalaje de cafea instant, toate stau aruncate pe jos, pe toată podeaua. Maria Birişan n-are decât 39 de ani, dar gura fără dinţi îi creşte vârsta. La fel, cei cinci copii pe care i-a născut şi cel care e încă în burtă. În ziua în care am ajuns la ea, nu-şi trimisese copiii la şcoală, pentru că nu li se uscaseră hainele ­spălate în maşinile băii sociale. Fe­meia a lucrat în fabrică, la tâm­plărie. Acum îşi strânge pumnul şi îi cere lui Băsescu nu altceva decât să-i dea de lu­cru. Fiica ei, Iuliana, e frumoasă şi cu­­rată. Are 17 ani şi s-a oprit la opt clase, pentru că mama a decis că le-a venit rândul şi celorlalţi copii să meargă la şcoală. Pe rând, că nu sunt bani de haine şi de rechizite pentru toţi odată. Nici nu-şi imaginează ca Iuliana să plece din Cugir într-un loc unde şi-ar putea găsi mai uşor de lu­cru: "Cum să plece de lângă mine? De-abia ştie bine Cugirul. Până nu mor eu, îi altceva". Iuliana caută mă­tu­ra şi îmi mărturiseşte că face baie cam des, uneori şi de patru ori pe săp­tă­mână, fie şi cu apă rece. Iisus se ui­tă la ea cu milă, din covorul de pe pe­rete.

Adriana Muntean e româncă şi a crescut în acest cartier. Mama ei a fost profesoară la o şcoală unde ju­mă­tate din elevi erau romi. De opt ani, Adriana lucrează la proiecte pentru ţigani şi este coordonator al "Băii so­ciale" în cadrul Serviciului public de asistenţă socială Cugir. Ea îi des­crie pe ţigani ca având cultul muncii brute: "Sunt ca şi copiii, dacă îi înveţi să facă ceva, fac. E nevoie de multă răbdare şi înţelegere pentru ceea ce le este specific, dar, dacă se simt încurajaţi, muncesc". Baia socială a luat naştere dintr-o nevoie reală, nu dintr-un proiect făcut în birou, şi de aceea este eficientă. "Am făcut asta din necesitate, altfel cartierul devenea bombă sanitară. Românii au mai avut posibilitatea financiară să îşi pună centrală, dar nu la fel s-a întâmplat cu romii slab calificaţi, care au rămas primii fără serviciu. Aici oamenii se îmbolnăveau din ce în ce mai des. Şi acum este în continuare în cartier focar de TBC. Mulţi au murit de silicoză. Problemele lor nu pot fi rezolvate, ci doar ameliorate. Tot ce se face pentru romi se vede doar în timp. Încercăm să depunem un proiect pe economie socială. Ei au lucrat în fabrici şi se pricep la prelucrarea me­talului, dar nu pot fi angajaţi la fabrica unde se execută cutii de viteză pentru autoturismele Mercedes, pentru că nu au calificarea ridicată ce se cere acolo." Ea crede că o campanie de informare pentru ţigani trebuie să fie doar o anexă a proiectului concret. Altfel, oamenii rămân doar cu vorbele şi continuă să trăiască în aceleaşi condiţii proaste. "Întâi rezolvi problemele de infrastructură şi apoi pe cele de fineţe. Mentalitatea nu se poate schimba decât treptat."

Poate de aceea mulţi locuitori din cartier nu folosesc baia socială. Terezia mărturiseşte că nu a fost la baie niciodată: "N-am chef să mă duc acolo, mi-i ruşine. Îmi dau oamenii apă şi fac baie acasă", spune femeia care trăieşte din 230 lei pe lună, pensie de handicap. Încerc să o conving să meargă la baie şi îşi ascunde faţa încreţită într-un zâmbet. Câteva păpuşi dezbrăcate stau la păstrare pe pat; nepoţii Tereziei nu le duc acasă, la "blocul NATO", pentru că acolo e chiar mai rău. I se spune aşa pentru că trăiesc laolaltă români, ţigani, unguri, saşi, moldoveni, olteni. N-au apă curentă, dar au programe tv tot timpul, graţie antenelor parabolice, care se străduiesc să ascundă dezastrul lăsat de opt ani fără apă. Crista­lin, unul dintre locatari, proaspăt bărbierit, încălţat în pantofi albi, curaţi, are 35 de ani şi nu a muncit nici măcar o zi în viaţa lui. El merge şi de două ori pe săptămână la baia socială şi îşi doreşte ca, într-o zi, Primăria să-i dea serviciu.
La etajul trei, pervazul ferestrei e greu de flori; flori de plastic care trăiesc fără apă pentru totdeauna. Un copil se scarpină în cap. Baia socială e o picătură de apă prea mică pentru cartier.