Baloteşti 1995

Mărturii şi amintiri răscolitoare, în memoria celor 60 de vieţi curmate la Baloteşti pe 31 martie 1995, în cea mai mare catastrofă aviatică din istoria României.
Citiţi şi: ● Pe locul în care a plouat cu moarte ● Muncă şi dăruire la identificare ● "Ce nu te omoară te întăreşte!" ● Rătăcit pe câmpul morţilor fără trup ● "Am aflat de la radio că nu mai avem băiat..." ● Drama echipajului, la puterea a treia ● În 2007 s-a evitat un nou dezastru ● Material didactic pentru studenţi ● Veşnică pomenire  

Un om îşi rezervase locul la avion, să-şi calculeze viaţa

Am simţit nevoia să păşesc iarăşi, după 13 ani, pe câmpul Baloteştilor. Pământ gras, atât de gras, încât se lipeşte pe tălpi precum untul scump pe felia de pâine. Pământ gras, numai bun să îmbrăţişeze cu folos sămânţa. Chiar mi se pare că în locul unde se înfipsese căzând din cer avionul Airbus pământul e mai gras. Să-l fi îngrăşat oare mai mult amintirea cu cele 60 de vieţi transformate în 60 de morţi imediat după decolarea Airbusului. Acum, din loc în loc, ţăranii au dat foc burienilor, crengilor bătrâne şi rătăcite după iarnă pentru a curăţa patul pentru sămânţă. Iese fum de primăvară, fum de hărnicie din pământ.

O înfricoşătoare zvârcolire a metalului a prins în strânsoarea lui criminală bucăţi de trup omenesc. Crivăţul şfichiuie nemilos obrajii. Miroase a carne arsă! Fumul înecăcios acoperă din când în când mormanul de catran al rămăşiţelor fostului Airbus 310. Ne luptăm cu glodul care se lipeşte pe pantofi făcându-ne paşii grei ca de scafandru. Mă împiedic gata să cad în brânci. Nu m-am lovit de un bulgăre de arătură. Instinctiv mâna saltă să-mi acopere privirea. M-am împiedicat de un pantof care poartă încă în el un picior. Retezat de sub genunchi. Nu curge sânge. Viaţa se scursese demult şi brusc din cel ce fusese acum o jumătate de oră un om. Pasager al cursei spre Bruxelles. Explozia a fost atât de puternică, încât din gigantul cu aripi n-au mai rămas decât jalnice fărâmături. Cea mai mare bucată din avion nu depăşeşte dimensiunea unei uşi de dulap. Nici măcar un sfert de aripă n-a mai rămas nesfârtecată. Ca o ironie macabră, pe rămăşiţa cea mai largă se lăfăie batjocoritoare firma AIRBUS. Cercul de soldaţi şi de trupe antiteroriste s-a închis. Nimeni nu mai poate călca locul catastrofei.

Ne-au îngheţat mâinile sub viscolul atât de sfidător pentru această lună de primăvară. Ne-au îngheţat inimile sub viscolul atât de sfidător al acestui satâr al destinului. Din cei 49 de călători şi zece membri ai echipajului n-a mai rămas nici măcar un trup cât de cât întreg să poată fi recunoscut. Chircită, o bucată de metal cu trei hublouri. Prin spărtura unei ferestre a aeronavei iese o mână de femeie. Parcă ar flutura a rămas bun. Rămas bun, Viaţă! Iubise viaţa ca fiecare dintre noi. Poate sacoşa de in cu scoici cusute pe ea, zvârlită de explozie în şanţul de irigaţii, fusese geanta ei. A pasagerei ce abia aştepta să ajungă la ea acasă, în Belgia. Primul-ministru Nicolae Văcăroiu a ajuns repede la locul dezastrului. Îşi muşcă buzele. Cei din jur îi spun ce măsuri imediate s-au luat. Premierul Văcăroiu întreabă mereu de supravieţuitori. Mai speră ca măcar o fiinţă să fi rezistat ticăloasei explozii.

Citește pe Antena3.ro

Rezultat exit poll alegerile prezidenţiale 2024: Marcel Ciolacu intră în turul doi cu Elena Lasconi. Călin Georgescu, marea surpriză

Un colonel de pompieri lansează o părere: “În cazuri similare, pasagerii au fost catapultaţi şi în crengile pomilor. Să căutăm în păduricea din apropiere”. Primul-ministru îi roagă pe toţi să facă toate eforturile pentru a încerca să mai caute oameni răniţi, eventual ejectaţi înainte de zdrobirea de sol. Cât este de lungă tarlaua, bulgării de pământ sunt amestecaţi cu bucăţi din conductele de alimentare, cu “schije” de fuzelaj, cu pompe de carburant înnoroiate. Şi fumegarea nu se mai opreşte. La câţiva metri, ceva roşiatic scoate fum. Înspăimântător. Este o bucată de spate omenesc. Coastele pârjolesc în jăraticul mocnit al avionului. Fusese şi el un călător grăbit să ajungă la familia care acum îl aşteaptă zadarnic la aeroportul din Bruxelles. Militari ai Ministerului de Interne au început să scormonească prin arătură, pentru a mai găsi ceva urme omeneşti. Unul găseşte un paşaport. Coperta e jumătate arsă. Îl cheamă Van Heusden. În poză zâmbea. O mai fi avut timp să-i fie frică? Sau a murit zâmbind? Lângă paşaportul mirosind a scrum, o cutie de Pepsi. Înnegrită. Stâlcită. În clipa blestemată, poate, Van Heusden bea Pepsi. O aşchie din fuzelaj, de-un metru, s-a înfipt în pământ. În vârful ei se zbuciumă în şuieratul vântului o mânecă de bluză. Ferfeniţă. Câmpul e semănat cu petice galbene. Vestele de salvare. Inutile. Câţiva oameni din comuna Baloteşti povestesc că au văzut avionul înălţându-se elegant, apoi a izbucnit o flacără şi s-a auzit o detunătură puternică. O rămăşiţă a trenului de aterizare zace pe taluzul abrupt al canalului de irigaţii. S-o fi zdrobit avionul, în prăbuşire, de parapetul de pământ. Cine ştie? Cine va şti vreodată? Îngheţaţi, tehnicienii Aeroportului Otopeni povestesc că s-a dat alarma când Airbus-ul a dispărut de pe radar. Echipele de intervenţie ale aeroportului, echipajele Ministerului de Interne, pompierii, salvările au pornit în viteza maximă, şuierând din girofare, spre câmpul Baloteştilor. La 15 minute după dispariţia de pe radar a Airbus-ului se aflau toţi lângă mormanul de fiare şi carne carbonizată. Salvatorii au plecat deznădăjduiţi umerii. Ministrul Tărăcilă ne spune: “Investigaţiile au şi început. În aceste momente, când nu mai putem ajuta eventualii supravieţuitori, importante sunt rezultatele cercetărilor. Avionul abia părăsise pista aeroportului şi era încărcat cu 20 de tone de combustibil. Pasagerii, relativ puţini faţă de capacitatea avionului de 300 de călători, se aflau pe un depozit de petrol. Zguduitoare o asemenea catastrofă. Vom face tot ce e posibil pentru a găsi explicaţii acestei tragedii.” Pompierii strâng furtunele înşirate degeaba. Un grup mai udă un morman de fiare încârligate, unde se bănuieşte că se află cutia neagră.

Oamenii strânşi lângă proaspătul cimitir din coasta Gării Baloteşti vorbesc în şoaptă. Un căţel al nimănui scheaună jalnic. Nimeni nu-l aude. Vântul s-a mai domolit şi el. De ruşine. Înfoaie paginile unui ziar. Aproape ars. Se vede doar un crâmpei de titlu: “... Zeitung”. Un fost om dorea să fie informat cu ce se mai întâmpla prin lume. Numai despre ce i se va întâmpla lui nu se informa. Se anunţase: “Puteţi să vă desprindeţi centurile de siguranţă. Puteţi aprinde ţigările”. Şi viaţa celor 59 de oameni nevinovaţi s-a transformat în scrum. Cum poate fi uneori destinul atât de nemilos! Pe perna unui rest de scaun de avion, un ghemotoc sângeriu, amestec de intestine. Nu mai pot privi. Întorc ochii. Alături, o batistă. Şi un bilet de avion. Bilet ucigaş. Poate pasagerul îşi rezervase din timp locul în avion. Să-şi calculeze viaţa. Deasupra câmpului fumegând se roteşte neostoit un stol de ciori. Şi salvările se întorc la pas spre Bucureşti. Goale.

Amintiri ce îngraşă pământul

31 martie 1995... C~nd Airbus-ul s-a prăbuşit sub stare de explozie, din păm~ntul prăpădului ieşea fum. Fum din carnea sf~rtecată, fum din măduva de os smuls. Fumega p~nă şi paşaportul azv~rlit de catastrofă din avionul făr~miţat. Oare cele 60 de vieţi spulberate, oare cele 60 de destine retezate de un avion devenit sicriu au îngrăşat mai tare păm~ntul Baloteştilor? Poate că de 13 ani încoace în spicul de gr~u rodit de arătură se trezeşte spre lume o părticică din destinele pasagerilor curmate fulgerător de blestemul aviatic. În ziua prăbuşirii avionului, Jurnalul Naţional a fost primul ziar prezent l~ngă Airbus-ul în flăcări. Ne dogorea văpaia avionului arz~nd. Am fost singurii ziarişti în miezul prăpădului. După ce am sosit primii, s-a încercuit locul catastrofei de către trupele antitero. Parcă ni se ridicau sinistru pe picioare ultimele p~lp~iri de viaţă ale celor 60 de victime. Jurnalul Naţional trimitea atunci spre cititori, după trei ore, o ediţie specială. Acelaşi lucru îl facem şi astăzi, dar după 13 ani de la tragedie... (Florin Condurăţeanu)