Brâncuşi şi Titulescu, braţ la braţ pe cărările veşniciei

 Moto: “Ce “olteni”! În fermecata lor cobiliţă au purtat aur românesc care a bătut toate valutele, peste tot globul pământesc”(Vintilă Russu- Şirianu)
“Într-o virtuală nouă Capelă Sixtină, Brâncuşi şi Titulescu, aceşti doi mari sacerdoţi ai secolului XX, vor  lăsa din ceruri să urce spre ei scara care duce la întâlnirea cu adevărul, omenia şi frumosul.”(George G. Potra)

 Ce anume i-ar putea apropia, pe aceşti doi oameni atât de deosebiţi, Brâncuşi şi Titulescu, dincolo de împrejurarea că s-au ridicat de pe melegurile Olteniei şi au pornit, fiecare pe drumul său, reuşind, cu preţul unor mari şi grele strădanii, să cucerească Universul? Sau pentru că în anul care a trecut s-au împlinit  130 de ani de la naşterea lui Titulescu şi 55 de ani de la moartea lui Brâncuşi? Să fie, mai degrabă, faptul  că opera de geniu a fiecăruia dintre ei a făcut ca numele României să se impună dincolo de barierele stricte ale unui anume timp şi  ale unui anume loc? Sau poate pentru că, deşi aflaţi peste graniţele ţării lor şi, nu o dată, urmăriţi de invidia şi patima meschină a unor mărunţi contemporani, nici Brâncuşi şi nici Titulescu, nu au uitat că sunt români şi că reprezintă adevărata vocaţie a spiritului românesc: deschiderea spre lume şi spre marile valori ale umanismului modern?   

 Sunt numai câteva întrebări care îmi vin în minte după lectura pasionantei crestomaţii “BRÂNCUŞI-TITULESCU Suflete pereche”(*) lansată de curând la Fundaţia Europeană Titulescu, în colaborare cu Consiliul Judeţean Gorj, în cadrul unui simpozion care a reunit personalităţi marcante ale mediului nostru diplomatic şi cultural. O carte care, prin densitatea de idei originale şi de informaţii inedite confirmă, pentru a câta oară?, perenitatea adagiului  clasic “non multa sed multum”.

  Fără doar şi poate, piesa de rezistenţă a antologiei o reprezintă textul lui Vintilă Russu- Şirianu despre întâlnirea, la Paris, dintre  Brâncuşi şi Titulescu sau poate mai degrabă dintre Titulescu şi Brâncuşi. Spun asta pentru că, aşa după cum arată memorialistul însuşi, dorinţa de a se întâlni a venit din partea  “marelui Tit”, iar imboldul i-a fost dat de către Octavian Goga într-o discuţie despre succesele europene ale lui George Enescu, george Georgescu şi Traian Grozăvescu.

Brusc, Goga îl întreabă pe Titulescu: “-Dar pe Brâncuşi îl uiţi?” Răspunsul vine imediat şi direct “-Deloc. Acela mă macină , mă sâcâie rău, Goga”. Şi adaugă numaidecât: “- Mi-a pus o problemă dificilă. Mi-a creat un complex.”(…) “Cinstit o spun.Simt că este ceva neobişnuit de mare  în sculptura lui, dar nu am reuşit să–i înţeleg limbajul. ”După care, Titulescu se decide:”Este inadmisibil. Va trebui să rezolv problema asta: să învăţ vocabularul creaţiei lui, să ştiu ce vrea, să înţeleg drumul pe care a mers, să pot vorbi despre el cu propriile mele cuvinte!”

 Asta era prin 1926! Peste doi ani, în primăvara lui 1928, Titulescu vine la Paris şi, prin diplomatul Alexandru Stănescu şi Vintilă Russu-Şirianu, îi transmite lui Brâncuşi  învitaţia la dejun. Secvenţa este abslout memorabilă:”Clopoţim în Impasse Ronsin. Avem noroc. Brâncuşi ne surâde. Ne cântăreşte puţin capetele din ochi (cum ai cerca pepeni), apoi zice:
-Vin.”
 Să o spun  deschis: filmul întâlnirii Brâcuşi- Titulescu, aşa cum a fost el rememorat de către Vintilă Russu-Şirianu, la aproape patru decenii de la eveniment, prin 1967, este imposibil de povestit, aşa încât textul trebuie citit, atent, recitit şi cercetat în toate înţelesurile sale atât de bine ascunse.
 Cu toate acestea, nu mă pot împiedica să nu reproduc doar câteva secvenţe emblematice pentru modul în care se înfiripă şi se duce un dialog între două personalităţi de o asemenea anvergură spirituală.

 Încep cu primul schimb de replici: “ -<> îi spune (Titulescu n.n.) lui Brâncuşi, am să-ţi fac o mare rugare.
Brâncuşi, cu ochiul lui de drac:
-S-auzim!
-Doresc să-mi dai o lecţie.
-De diplomaţie?...
-Nu. De <>!
-Hei, lasă ghicitorile diplomatice, ministrule! Vino la chestie.”

 După care , îşi intră în rol evocatorul: “Atunci, “elevul” Titulescu (căci ştia să fie, oricând, un elev cuminte, atent, să înveţe de la oricine), îi explică lui Brâncuşi simplu, clar, “perplexitatea”lui în faţa “misterului Brâncuşi”. Dorinţa, nevoia  lui imperativă de a-l pricepe, de a-i putea comenta creaţia, cu propriile sale puteri”.

 De ar fi şi numai ideea unui Titulescu “învăţăcel”, în faţa unui “maestru” de talia lui Brâncuşi şi tot aş spune că întreaga evocare are un teribil tâlc polemic, fie şi numai dacă ne gândim la suficienţa agresivă a unor aşa-zişi “mandatari culturali”, aparţinători unor pseudo- autoproclamate elite care socotesc valoarea după calapodul îngust al propriei lor (non) valori, dar şi aceea  bună doar ca valoare de întrebuinţare strict politicianistă,  de circumstanţă…

 Dar, lecţia acestei întâlnirii esenţiale Brâncuşi-Titulescu- (“doresc să te admir- exclamă Titulescu-, nu bâjbâind, ci cu ochii deschişi”) este mult mai bugată şi mai adâncă. Dovada o avem atunci când Brâncuşi va mărturisi:”Eu citesc ziare din an în paşte, dar mulţi mi-au spus, engleji, americani, franceji, că Titulescu , talent de mâna întâia, este azi cel  mai mare apărător al Păcii. A făcut şi face mult pentru pace!”

 Avem, aici, şi una dintre cheile afinităţilor spirituale profunde din cei doi Titani ai Spiritului; dar dacă despre travaliul lui Titulescu pentru o Europă şi o lume a păcii şi a bunei înţelegeri între toate naţiunile avem ,de-acum, mărturie în impresionanta sa operă diplomatrică şi politică, florilegiul din cugetările lui Brâncuşi despre lume şi  despre artă(alcătuit de doamna Sorana Georgescu-Gorjan) cuprinde şi câteva asemenea reflecţii pe tema echilibrului şi a legilor armoniei universului, a nevoii de  linişte şi de înălţare spirituală. La care se adaugă şi mărturia aceluiaşi Vintilă Russu-Şirianu despre “ura cumplită a lui Brâncuşi împotriva războiului”: “Nu era numai conceptuală, cu rezonanţe morale, sociale. Era şi ceva temperamental. Turba şi tuna, chiar şi numai dacă i se amintea de război…”

 Sunt , în această antologie , multe alte texte din care cititorul (şi, nu mă îndoiesc, în primul rând cititorul tânăr) va putea scoate învăţăminte folositoare despre ceea ce se numeşte convergenţa ideatică a două personalităţi de talia unui Nicolae Titulescu şi Constantin Brâncuşi. O convergenţă pe care o simbolizează şi o exprimă atât de frumos însăşi încheierea relatării despre întâlnirea celor doi: “Titulescu l-a luat de braţ:
- Dăm o raită prin pădure?
-Dăm.

 Intrăm sub tunelul măreţ al frunzelor cu miros amar. Reavănă respiraţie a primăverii ne dă o adiere de ameţeală. Cei doi uriaşi păşesc agale, braţ la braţ. Copacii seculari din timpul ludovicilor îi salută adânc.”
 În tot această evocare a celor două mari”suflete pereche” este un excepţional act de cultură, iar împrejurarea că textele au şi câte o variantă, în limba franceză şi în limba engleză, îmi dă speranţa că ea ar putea să fie un necesar şi binevenit mesaj despre adevărata identitate şi despre irepresibila vocaţie a culturii româneşti, a României înseşi.
_______________________________________________
 (*) “ BRÂNCUŞI-TITULESCU. Ediţie trilingvă. Editor Fundaţia Europeană Titulescu. Lucrare apărută cu sprijinul Consiliului Judeţean Gorj. Editura Măiastra, Târgu Jiu, 2012