"Bună ziua, domnule Petru Popescu, bună ziua, Beverly Hills!"

Nu mai are rost să explicăm cine este, explicaţia devine obositoare, probabil că cel mai simplu şi la obiect răspuns la întrebarea "cine este" l-a dat, fără să vrea, un cititor, pe forumul Jurnalului Naţional: "Petru Popescu este fratele nostru şi îl iubim!".

Este plină zi în Beverly Hills - oamenii îşi văd de jogging sau de frumuseţea nealterat americană a chipului, este noapte în Bucureşti - afară adie mirosuri de conserve şi dulceţuri de toamnă. Parcă vezi la celălalt "capăt" al telefonului o casă înconjurată de flori, cu un cer ireal de senin deasupra, iar în această casă se află un român care de peste 20 de ani locuieşte în Beverly Hills, California, unde a scris cărţile "Before and After Edith" (tradusă în România cu titlul "Înainte şi după Edith"), "Almost Adam" ("În Coasta lui Adam"), "Amazon Beaming" ("Revelaţie pe Amazon"), "The Return" ("Întoarcerea"), "The Oasis" ("Oaza")...

Ce l-ai putea întreba? Ce-a fost Înainte? Ce va fi După? Să transformăm Bucureştiul nocturn într-o Edith, lansând o conversaţie despre tot şi nimic?!? Oare nu jignim un om intrat în literatură la vârsta de 22 de ani - cunoscând un succes neegalat la acea vreme -, un bursier al Premiului Herder, şi câte altele? Nu. Ba chiar răspunde afirmativ la întrebarea voit amuzantă dacă este pregătit pentru o conversaţie cam "glossy". Îi auzi prin telefon paşii, auzi cum se îndreaptă spre biroul lui pentru a vorbi mai în linişte.

Îţi imaginezi că în camera în care îşi petrece cea mai mare parte a timpului scriind, în acest birou din casa din Beverly Hills se mai află vechea lui maşină de scris (manuală, nu electrică), pe care o avea în casa din Bucureşti, de pe Strada Iulius Fucik nr. 9. Îţi iei o cafea, auzi cum se preling în continuare paşii pe lângă fereastra luminată de soarele californian şi şopteşti în plină noapte bucureşteană: "Bună ziua domnule Petru Popescu, bună ziua Beverly Hills!".

CA ÎNTR-UN ROMAN SF
Ajunge în birou. "Ştiaţi că în Beverly Hills sunt tot atâtea conexiuni telefonice cât în aproape jumătate din Franţa?". Nu, nu ştiam. "E un trafic electronic extraordinar. Când stăm noi acum de vorbă, Beverly Hills e conectat la toată planeta." Deodată îţi sare în ochi lumina Lunii mari, lânoase, brusc conectată la toată planeta, inclusiv la Soarele din BV. Cum e să te trezeşti în fiecare dimineaţă în celebrul Beverly Hills? Oraşul în care trăiesc celebri oameni ai momentului şi nu numai. Acolo unde totul pare rupt dintr-un decor de film. Iar unele străzi sau hoteluri sunt cu adevărat decorurile unor filme turnate de-a lungul timpului. "Să te trezeşti în fiecare dimineaţă în Beverly Hills e ca într-un roman SF", spune Petru Popescu.

"E un oraş mic, dar extrem de influent în lume, e într-un fel mai important decât New York-ul, pentru că persoanele de aici sunt notorii, Beverly Hills e un fel de club privat. E unul din cele mai multinaţionale oraşe din lume, sunt destui români pe aici! Un «pluton» foarte important al oraşului este format din englezi. În general, aici este o societate de oameni aparent tineri - se îngrijesc foarte bine, sunt plini de energie, sunt un fel de sfidare a naturii. Senzaţia de SF este dată şi de această comunitate de oameni care scapă legilor normalului.

Deci, aş putea să mă trezesc în fiecare dimineaţă şi să mă crucesc cum eu, un fiu de generaţii al Bucureştiului, sunt aici. E în BV un restaurant select, în care în fiecare dimineaţă îl întâlnesc pe Larry King. Interfaţatul cu nume uluitoare e foarte des aici. Îl vezi pe Larry King aşa cum e, intră în restaurant târându-şi picioarele. Pe aici celebrităţile sunt cetăţeni normali! În plus, sunt mulţi scriitori, nu degeaba se spune că fiecare al doilea cetăţean din Beverly Hills e scriitor!".

Citește pe Antena3.ro

Situații care declanșează depresia de sărbători și cum le abordăm ca să ne simțim mai bine. Psiholog: „Propune-ți limite clare”

A plecat din România în SUA în 1973, iar în 1976 s-a stabilit la Hollywood. "Am cunoscut bine de tot Hollywood-ul, n-am avut ocazia să îl evoc. Sunt oameni interesanţi acolo. I-am cunoscut pe Paul Newman, Michael Jackson, Robert Redford (cu care am lucrat o perioadă la capitolul scenarii, el fiind, printre altele, producător de filme documentare, ca fondator al companiei de televiziune Sundance)..."

Acum stă de o bună vreme în acest oraş la fel de cunoscut ca Hollywood-ul, în acest oraş unde "am străzi care miros a magnolii şi a iasomie". Pe aceste străzi care miros a magnolie şi a iasomie "nu e o idee prea bună să încalci legea! Poliţia e foarte activă", subliniază Petru Popescu.

SUPLEANTUL
Nu ştiu de ce, dar cred că are trandafiri în grădină. "Da, am trandafiri în spatele casei. California e un deşert bine recuperat! Beverly Hills nu are mulţi zgârie-nori, are reşedinţe, n-avem transport în comun, lumea e în maşini sau pe jos, e portretul unei lumi de vis, cu reversul ei, toată lumea a făcut credite, e interesant să vezi ce înseamnă strânsul curelei aici!" (râde).

"Eu în SUA am trecut prin câteva crize economice. În America faci bani cu propriul creier. Independenţa în SUA e susţinută de imigranţi. Pe vremea mea, românii veneau în cala vapoarelor şi erau pescuiţi de FBI. Propriul meu unchi şi-a făcut o misiune din salvarea românilor veniţi aici fără paşapoarte. Dacă vii în SUA ca român şi zici că vrei să faci x, y, z, nu te descurajează nimeni. America este, în fond, o supranaţiune. Am venit aici din comunism, un român tânăr, plin de energie, un transplantat!"

A părăsit România, în anii '70, în plină glorie, avea romane îndrăzneţe - "Dulce ca mierea e glonţul patriei", "Prins", "Sfârşitul bahic"... Scrisul lui devenise cam primejdios. I s-a dat de înţeles că ar trebui să scrie romane istorice, în care eroismul patriotic al lui Ştefan cel Mare sau al lui Mihai Viteazul să se continue până la dictatorul zilei, care trebuia evocat în termeni străluciţi. Tot atunci, Zoia Ceauşescu a venit cu un volum pentru autograf la el şi i-a spus că este o admiratoare a operelor sale... Apoi, interesul ei a căpătat o notă foarte personală, ceea ce a dat naştere zvonului privind o "poveste de dragoste".

Urma ori să devină "de-al casei", ori un "scriitor de casă", ori să... plece "de acasă"! Zoia i-a dat de înţeles că nu va putea fugi de afilierea la sistem şi că trebuie să scrie liber. În acel moment a primit o invitaţie în America la International Writing Program of the University of Iowa - un seminar internaţional de reputaţie la vremea aceea. Trebuia să stea acolo cinci luni şi s-a hotărât să rămână definitiv.

"Nici nu mă gândeam pe atunci că o să cadă comunismul! Era un salt disperat!" S-a dus la Los Angeles, la Şcoala de Film, unde s-a înscris la clasa de scenaristică şi regie. Semnase, în România, scenariul pentru filmul "Drum în penumbră". Primul scenariu pentru un film care s-a difuzat la American United Artists a fost "The Last Wave", în 1977, semnat de regizorul Peter Weir. La puţin timp a scris proză în engleză, apoi a devenit în SUA un scriitor de succes şi un cineast apreciat. "Tinereţea e vârsta bătrânului cu pumni în piept"... spune domnia sa acum. 

"V-aţi decis să scrieţi cum a decurs exact acea poveste cu Zoia, aşa cum aţi trăit-o, în «Supleantul»... Este un titlu incitant, chiar sexy - în sens metaforic şi, dacă îmi permiteţi să păstrez nota, «glossy». Citez din prefaţa cărţii: «Poveste de dragoste şi frescă a anilor '70 în România, noul roman al lui Petru Popescu îmbină intriga politică şi tribulaţiile unui tânăr scriitor care se vede confruntat cu tentaţia puterii, reprezentată de Zoia Ceauşescu, fiica dictatorului»"...

"Dacă sunt mândru de ceva în legătură cu «Supleantul», e că cineva apropiat, un român, după ce l-a citit în manuscris, mi-a zis: «N-ai scuipat pe trecut şi în loc să baţi apa în piuă cu tragedia te referi la tinereţe. Umorul e la locul lui, iubirea e la locul ei...». Apropierea de putere fără să ştii dacă te poţi apropia de ea. Am scris «Supleantul» torenţial, în şase luni (două versiuni, plus corecturi). Eu i-am povestit soţiei, în engleză, ce a fost cu Zoe. Şi ea a zis: «Scrie povestea.

Scrie-o în română, în engleză, dar scrie-o, că e importantă. Doi-trei ani m-am «jucat» cu idea cărţii... Acum, lansarea cărţii va fi un act de cultură într-o perioadă amorală."

O DUMINICĂ
Revenim la Beverly Hills. Întrebarea dacă soţia sa, scenarista şi jurnalista Iris Friedman, îi pregăteşte micul dejun îi stârneşte râsul şi pofta... descrierii: "Micul dejun? Nu, nu categoric. Iată de ce: înainte mă trezeam cu o oră înaintea ei. Nu gătesc bine, dar nu sunt tipul de bărbat care moare de foame în bucătărie. Dimineaţa fac un termos de cafea tare (pe care numai eu pot să o beau!), apoi îmi fac fulgi de ovăz cu banană şi mănânc în timp ce scriu. Până la patru după-amiaza cu întreruperi de launch. Mă caţăr pe munţi de trei ori pe săptămână în «Franklin Canion» - un parc natural al BV (de pildă, pe Paul Mc Cartney în «Franklin Canion» l-am cunoscut, sunt «originali» ai lumii hollywoodiene care vin pe acolo)". 

"Casa mea e organizată în modul următor: e o casă cu două etaje, cu living room, cu bucătărie, suntem melancolici fără copii (Adam este la cursuri post-universitare la Syracuse University în New York, iar Chloe este în anul IV la jurnalistică, la Georgetown University-Washington). Când au fost copiii mici am avut ocazia să-i spăl, să-i înfăş, dacă îl auzeam din birou pe băiatul meu plângând, mergeam şi îl linişteam.

La vârsta de 17 ani l-a apucat revolta pe Adam. I-am clocit (dacă m-ar fi lăsat m-aş fi dus cu ei în clasă la şcoală!), iar când au crescut abia aşteptau să scape de «tirania» mea. Soţia mea şi fiica sunt feministe convinse, ce agitaţie a fost cu alegerea lui Hilary ca senator, m-au ostracizat, e un subiect de discuţie şi distracţie subiectul feminism la noi în familie...

Fiul meu face reportaje sociale (a filmat unele şi în România), îl preocupă dedesubturile (acolo fiind destinul care se schimbă). Beverly Hills are o cultură a tinerilor care au crescut într-un mediu de răsfăţ pe care în prezent îl contestă. Este o revoltă la bine. Junii elevi acuză: «Cultură falsă, ipocrită», şi îşi formează prietenii proletare."

O duminică în BV? "Tipic americană. Americanii sunt captivi ai unor jocuri gladiatoriale! Pentru ei duminica înseamnă, printre altele, să te uiţi la televizor, la fotbal american. Şi când te gândeşti că eu am fost antrenor de fotbal al echipei fiului meu, pe când el avea 8 ani. Preşedinţia Obama a divizat spiritele, americanii sunt în general dezamăgiţi de situaţia presei în SUA, ziarele au pierdut din pagini, se citesc mai puţin, lumea se uită mai mult la televizor. Sunt cel puţin câteva duzini de reality show-uri (care au început în Beverly Hills). Noi duminica ne plimbăm uneori prin Santa Monica."

LECŢIA DE SCRIS
"Niciodată nu scriu fără să ştiu ce scriu. Sunt conştiincios la scris! Scrisul e o terapie foarte importantă pentru mine. Eu mi-am pierdut un frate geamăn, părinţii mei au divorţat, o bună parte din familia mea a făcut prizonierat la ruşi, scrisul a fost pentru mine o terapie zilnică." Avea un frate geamăn, Petru, care a murit de poliomielită la vârsta de 14 ani. Mama lui Petru Popescu se numea Neli Cutava şi era actriţă la Teatrul Nottara, tatăl său, Radu Popescu, era critic literar şi dramatic, redactor-şef la revista Teatru.

"M-am salvat prin scris. Atâta vreme cât am energie voi scrie o carte în fiecare an. Proza cere multe ore, este o formă a pustniciei. Oriunde m-am trezit după ce am plecat din România, multă vreme am zis: «Uite, nu sunt la Bucureşti». Apoi, după ce mi-a trecut spaima, tocmai când începusem să scriu în engleză foarte bine, a început dorul după limba română. Mă gândeam: «Cum ar fi sunat asta în română». Îmi lipsea teribil raportul meu cu limba română scrisă, ca literatură. Limba română a fost totuşi primul instrument literar din viaţa mea! Aveam tot timpul un fel de nemărturisită a doua conştiinţă..."

A revenit în România în 1992, s-a întors în Beverly Hills, apoi iar a vizitat România, va fi din nou în România chiar luna aceasta, într-un fel, n-a plecat niciodată din România, după cum se exprima chiar domnia sa la un moment dat într-un interviu.

Există o lecţie în ceea ce priveşte scrisul, o lecţie reverificată în viaţă, după cum spune Petru Popescu, până şi la "Supleantul": "Suspans. Adâncirea personajului. O poveste clară. Un final tare. Aici, în SUA, există cursuri pentru orice, chiar şi pentru cum să devii scriitor. Dar e nevoie de talentul personal, uite, Balzac era un leneş şi ce a scris... Tatăl meu l-a cunoscut pe Rebreanu: «Era plat total şi şters», mi-a zis tata despre Rebreanu. Scriitorii sunt o specie ciudată: cea mai mare parte a vieţii lor conştiente o petrec la scris.

Totuşi, misterul pe care nu l-am dezlegat e că lor le cere publicul să spună cum e viaţa! Vreau să rămân prin cărţile mele, şi nu prin biografie. Să îţi scrii «Memoriile»? De ce? Ce e asta, îţi faci statuie?"
Mai e un minut şi e miezul nopţii la Bucureşti. Cu Petru Popescu între noapte şi zi, între Beverly Hills şi "Supleantul", în nări cu mireasma toamnei de la miezul nopţii frumos de nelalocul ei împodobită cu magnolii şi iasomie, cu cafeaua terminată de mult, nu îţi vine în minte decât întrebarea finală, ce aduce a jucător la cazinoul vieţii, aflat în zorii unui alt tărâm: "Totul, sau nimic?". Răspunde: "Fără îndoială, TOTUL!".