Călugăriţele-tîmplar

UNICE ● Sînt singurele măicuţe din ţară care fac mobilă
Se sfiesc să vorbească, deşi ştiu că sînt singurele măicuţe din ţară care stăpînesc meşteşugul tîmplă-riei. În spatele bisericii se aude bîrîitul maşinăriilor. Semn că maicile lucrează. Taie lemnul, îl şlefuiesc, îl prind în chingile presei, apoi, după cîteva operaţiuni numai de tîmplari cunoscute, sub puterea mîinilor lor apare mobila. De orice fel: de bucătărie, de dormitor, de sufragerie sau chiar de grădină. Nimic nu li se mai pare greu. Cele 10 măicuţe de la Mănăstirea Samurcăşeşti  lucrează lemnul de parcă el, sub atingerea lor, s-ar transforma în lut.

UNICE ● Sînt singurele măicuţe din ţară care fac mobilă
Se sfiesc să vorbească, deşi ştiu că sînt singurele măicuţe din ţară care stăpînesc meşteşugul tîmplă-riei. În spatele bisericii se aude bîrîitul maşinăriilor. Semn că maicile lucrează. Taie lemnul, îl şlefuiesc, îl prind în chingile presei, apoi, după cîteva operaţiuni numai de tîmplari cunoscute, sub puterea mîinilor lor apare mobila. De orice fel: de bucătărie, de dormitor, de sufragerie sau chiar de grădină. Nimic nu li se mai pare greu. Cele 10 măicuţe de la Mănăstirea Samurcăşeşti  lucrează lemnul de parcă el, sub atingerea lor, s-ar transforma în lut.

Prin vîlvătaia de foc a amiezii, siluetele lor firave par nişte năluci îndoliate. Se mişcă de colo-colo, prin praful ce tulbură mireasma de tei din aer, de parcă ar fi un stup de albine. Lumina caldă, ce se strecoară printre geamurile mari ale încăperii, lasă să se întrezărească capetele lor, acoperite cu batice albe, asemenea chipurilor din icoane. Sînt maici. Femei care s-au abandonat lui Dumnezeu încă de pe băncile şcolii. Nu decepţiile şi nici dezamăgirile vieţii le-au determinat să-şi pună haină monahală, ci mai cu seamă un dor nebun de Dumnezeu şi credinţa, ca de stîncă, că ăsta este rolul lor pe acest pămînt: să-l slujească pe Cel de Sus.

EXPERTĂ ÎN LEMNĂRIE. Maica Teofana nu ştia ce se ascunde în spatele figurilor gingaşe şi parcă mereu triste ale măicuţelor pe care le vedea pe stradă sau în vizitele pe care le făcea la diferite locaşuri de cult. Un lucru însă era cert: nu era dată în care să nu fie întrebată ce se va face cînd va fi mare şi să nu fi răspuns: "Vreau să merg la mănăstire". Avea 16 ani cînd a păşit cu sfială în curtea Mănăstirii Samurcăşeşti din Ciorogîrla, judeţul Ilfov. Şi-a spus atunci în sinea ei, de parcă şi-ar fi citit dintr-o carte viitorul, că aici va rămîne toată viaţa. De-atunci au trecut 14 ani. Timp în care rugăciunea şi munca drastică i-au fost principalele activităţi. Maica Teofana are chipul blînd şi privirea albastră. Mîinile însă îi sînt aspre şi butucite de la lemnul la care meştereşte de cînd a sosit în mănăstire. Nu a zis "nu" cînd dimineaţa, la 5 jumătate, era trezită de surorile sale şi vîrîtă în atelierul de tîmplărie al mănăstirii. La început, toate acele maşinării zgomotoase au speriat-o, determinînd-o să creadă că în veci nu va putea meşteri ceva cu ele. Au trecut anii şi din mîinile ca de copil ale maicii au ieşit ca pe bandă rulantă zeci de mese, dulapuri, paturi sau şifoniere. De-acum nimic nu-i este străin în tîmplărie. "Lucrăm cu lemn de brad, însă e nevoie de multă migală. Acum am început să folosim şi pal melaminat, care se lucrează mai uşor", spune maica Teofana, în vreme ce degetele sale mîngîie lemnul masiv, adus tocmai de la Suceava, ce aşteaptă în curtea din spatele bisericii să fie prelucrat.

"VIAŢA NOASTRĂ E SIMPLĂ!" Pe uşa deschisă a atelierului se zăresc rotocoale de praf. Cele 10 măicuţe care au ca sarcină fabricarea mobilei pleacă capul şi dau să plece cînd străinii le iscodesc. Maica Inocenţia este micuţă de înălţime. Trupu-i firav, ochii însă vioi şi curioşi. De 21 de ani, "acasă" pentru ea înseamnă mănăstirea şi de tot atîţia, opt ore pe zi le petrece în atelierul plin de unelte. Ca o zvîrlugă, acum este la presă, unde bucăţile de lemn se îmbină între ele, apoi la abric, pentru a da grosimea lemnului, dar şi fineţe, scăpîndu-l de orice imperfecţiune. La 47 de ani ai săi cuprinde cu braţele bucăţile late de 1,20 m, se opinteşte cu ele pînă ce le aşază rezemate de perete, de parcă sub puterea mîinilor sale tot greul ar dispărea. În ajutor îi sare o măicuţă înaltă, cu ochii mari şi negri ca tăciunele. De sub baticul gri, suviţele de păr cîrlionţat şi lung îi deconspiră frumuseţea. Tînăra are 33 de ani. Acu’ mai bine de 10 ani a plecat de acasă pentru a-şi urma chemarea. Nu spune mai mult. Se ascunde după măicuţele celelalte şi nu slăbeşte nici o clipă lucrul. Ştie că puhoiul de comenzi de mobilă pe care îl au nu poate aştepta, şi-apoi, zice ea, cu privirea în pămînt: "Viaţa noastră e simplă: slujbe, rugăciune şi multă muncă".

FUGA LA MĂNĂSTIRE. "Mănăstirea Samurcăşeşti a fost una săracă", spune maica stareţă Lucia. Îşi aminteşte munca "fără limită, ca animalele", pe care au depus-o pentru a transforma curtea bisericii într-o împărăţie a florilor şi a verdeţii. Zîmbeşte des. Şi gesticulează mult. Vorbeşte repede, cu accent ardelenesc. Privirea-i arsă de soarele "pustietăţii" spune povestea a zeci de zile de stat în cîmp, la prăşit porumbul sau la cărat de baloţi de borceag. "Dacă ne vedeţi cum sîntem pe arşiţa aia, la 40 de grade, ne plîngeţi de milă. Peste batice ne mai punem noi pălării de soare, dar degeaba. Nu avem ce face. Trebuie să ne gospodărim singure. Mănăstirea are viaţă de sine. Trăim cu ce scoatem din munca noastră", ne explică maica stareţă rostul locaşului. De 32 de ani este în mănăstire. Mintea isteaţă şi firea-i întreprinzătoare i-au făcut pe părinţii săi să se necăjească un pic cînd au aflat, abia după trei luni de cînd ajunsese la Mănăstirea Samurcăşeşti, că fiica lor s-a făcut soră de mănăstire. "Ar fi vrut să îmi termin şcoala, mai ales că învăţam foarte bine, şi să îmi fac şi io un rost, o carieră, deşi tatăl meu, mai cu seamă în ultima parte a vieţii, aproape că a trăit ca şi călugăr: rugăciune, post şi multă muncă", povesteşte stareţa mănăstirii. Ani la rînd a lucrat în atelierul de mobilă, a mers la cîmp, a îngrijit de animale, iar seara, cînd celelalte picau de oboseală, îşi scotea cartea ascunsă în faţa de pernă şi citea şi pînă la 2 noaptea. "Erau atîta linişte şi pace în jur, iar vara prin geamul deschis pătrundea mirosul florilor din curte. Simţeam că renasc. Cinci ore dacă dormeam pe noapte era suficient", spune maica Lucia. Aşa a terminat seminarul, apoi şi teologia. Şi, deşi e stareţă, nu-i place să stea cu mîinile în sîn. Cot la cot cu maicile celelalte, stareţa Lucia nu pregetă cînd vine vorba de muncă. A învăţat fetele cum se lucrează cu circularul, cu freza sau abricul. Ba mai mult, le-a îndemnat să schimbe faţa învechită a chiliilor lor şi să-şi mai meşterească, printre comenzile pe care le au, cîte un dulăpior sau o măsuţă, ba şi un pat nou, căci, spune ea: "Nu trebuie să stăm în calea progresului şi nici să avem minţile înguste. Cînd am scos din cămăruţa mea şifonierul mîncat de carii, pe care, deşi îl curăţam tot timpul, niciodată nu era curat, măicuţele mai în vîrstă m-au privit uimite şi un pic dojenitoare. Însă trebuie ştiut că lui Dumnezeu îi plac frumosul şi ordinea", spune maica Lucia cu voce hotărîtă.

SINGURA DIN ŢARĂ. Mănăstirea Samurcăşeşti este singura din ţară care deţine un atelier de tîmplărie. Maicile de aici nu au fost scutite niciodată de muncă. Dacă la început, prin decizia primului Patriarh al României, Miron, aici se ţeseau mătasea, borangicul şi mătăsurile fine, după care, mai tîrziu, covoare olteneşti, pe vremea patriarhului Iustinian Marina, atelierul s-a transformat într-unul de tîmplărie, cunoscut în întreaga ţară pentru priceperea şi sîrguinciozitatea măicuţelor. Cine ar fi crezut că o mînă de maici avea să pună pe picioare mănăstirea din nou, după ani grei de restrişte, şi să facă din ea una dintre cele mai vizitate locaşuri de pe la noi?

Maica Petronia are 54 de ani. Ţine minte că atunci cînd a sosit în mănăstire, în urmă cu 33 de ani, a găsit doar trei fete. "Prin clasa a treia am citit «Neamul Şoimăreştilor» şi tot pe atunci, dintr-o carte mare, adusă de tata, am aflat despre religie. Mi-am zis în acele momente că viaţa mea va fi diferită de-a majorităţii, că va fi deosebită. Şi aşa s-a întîmplat", spune maica, în vreme ce mîinile ei lucrează la o icoană. Bucăţile de lemn, cînd mai mici, cînd mai mari, sînt îngrămădite ca un turn pe masă. Cu mişcări precise, maica Petronia ia litografia şi o lipeşte pe lemnul gata şlefuit. Ştie să lucreze şi lemnul, ba în timpul liber mai şi pictează icoane, sub îndrumarea pictoriţei care a restaurat singură toată mănăstirea. Nu se vaită de nimic. Astăzi e ziua ei. 54 de ani. Spune că nu îşi doreşte decît să-l aibă pe Dumnezeu mereu în preajmă, să aibă de lucru, să aibă credinţă. Ridică privirea de pe lucrare, stă o clipă, zîmbeşte şi spune încet, ca pe-o mărturisire: "Aici sîntem în Rai!".

Dorinţă la ceas de sărbătoare

Anul acesta, Mănăstirea Samurcăşeşti împlineşte 200 de ani de cînd a fost plămădită pe pămîntul Ciorogîrlei, fiind ctitoria vornicului Constantin Samurcaş. Biserica se înalţă semeaţă, asemenea unei corăbii, cu o turlă pe naos şi două abise ce înconjoară altarul. La 28 septembrie 1914, un incendiu a distrus aproape în întregime mănăstirea, iar cutremurul din 1940 a adus biserica într-o stare deplorabilă. La 8 noiembrie 1853, biserica a fost sfinţită de însuşi Patriarhul Iustinian Marina, acesta fiind practic şi singurul Patriarh al României care a călcat pragul locaşului sfînt. "Tare mult ne-am dori dacă Patriarhul Daniel ar veni la sărbătorirea a 200 de ani de la construirea mănăstirii", spune maica stareţă şi-şi împreunează mîinile în semn de rugăciune. În cimitirul mănăstirii se află monumentele funerare ale familiei Alexandru Beldiman (fondatorul ziarului Adevărul) şi un monument funerar ridicat în cinstea căpitanului Valter Mărăcineanu, eroul de la Griviţa.