Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
"Când mă cânt cu durere e una. Dar când mă cânt pusă îmi vine să râd!"
În Dobriţa, Runcu, Gorj, în locul zis din bătrâni "La plopi", soarele arde. La cimitir plouă mărunt şi des, ca în alt anotimp. Ileana Opriş păşeştesemeaţă cu şlapii de plastic pe linia subţire şi roşie a hotarului dintre moarte şi viaţă. De o parte e băiatul care nu avea curajul să se urce nici în cireş şi care s-a spânzurat de craca cea mai de sus a unui stejar înalt; e o femeie, Maria, pe care bărbatul ei a legat-o cu frânghii de un camion, gata să o tragă în viteză la vale; e o fată de 16 ani, Tania, căreia i-ar fi pus o duşmancă ceva în cafea. De cealaltă parte e o "burtă de mici şi de bere" dorită de Ileana la un bâlci; e Mărioara a lu' Mitică a lu' Puianu, care s-a pus în faţa camionului şi i-a dat Mariei un nou început, cu un alt soţ care a devenit tată mai bun pentru fetele ei; e o nuntă unde nu se cere dar, într-o poiană.
Ileana Opriş are ochi albaştri şi voce puternică, cât să răsune tot satul dimineaţa devreme, când moare cineva, şi ea alături de vecinele ei - Maria Filip şi Floarea Damian - cântă, după obicei, în curtea celui dus "Cântecul de zori". "Zorilor, zorilor, zorilor, zorilor,/ Voi să nu pripiţi/ Până ne-o gătiiie/ De cai călători/ De voi trăgătorii/ Ca să mi-l trimeată/ Dintr-o ţară-n alta/ Din ţara cu mila/ În afar' de milă/ Din ţara cu doru'/ Doru' cui i-l laşi?/ Îl las la copii/ Doru să-i încingă/ ca să mă comânde/ Tot cu mese-ntinse/ Cu flăcări aprinse/ Zorilor, zorilor, zorilor, zorilor/ Voi să nu pripiţi/ Până ne-o gătiiie/Şi de vacă grasă/ Cu coarnele-ntoarse/ Cu ţâţele groase/ Din cireadă aleasă/ De la el de-acasă/ Zorilor, zorilor, zorilor, zorilor,/ Voi să nu pripiţi/ Până ne-o gătiii-e/Nouă cuptorele/ Tot de mălăele/ Nouă cuptorele/ Tot de pâinicele/ Sus la răsărit/ Că doi inşi se ceartă/ Soarele cu moartea/ Şi moartea că zice/ Că-i mai tare ea/ Că ea pe cini ciocneşte/ Graiul îi piereşte/ Buzele pârleşte/ Faţa-ngălbeneşte/ Ochii-mpânjeneşte/ Soarele că zice/ Că-i mai tare el/ Că el încălzeşte/ Toţi munţii cu brazi/ Văile cu fagii." Femeile se opresc, îşi trag sufletul şi Ileana povesteşte: "Asta cântăm afară. Înainte, cât de sărac, bătrân, amărât, bolnav erai, nu se putea la înmormântare să n-ai gornist şi cântec de zori. Acum, s-o mai rărit". Din sat, doar ele trei ştiu să cânte şi e obligatoriu să fie toate prezente în curtea mortului. "Asta le conduce cu cântatul, e şi tare în piept, dă-o naiba, nepoată-mea asta", spune despre Ileana o femeie oprită la poartă. Ileana e de acord: "Trebuie o voce care să pătrundă mai tare ca popii! Dar n-avem noi treabă cu popa şi nici el cu noi! Vine cineva din familia mortului şi ne cheamă: «Dacă aveţi bunăvoinţa să veniţi şi să cântaţi zorile, vă aşteptăm!». Nechemată nu mă duc. Cât stă mortul pe blană (n.r. - scândură), două-trei zile, mergem în fiecare dimineaţă, pe la ora 5:00, fie iarnă, fie vară. Mă trezesc la 4:00 şi bat cu pumnul în poartă la vecine. Aşa-i din bătrâni. Când om pleca noi, n-o mai cânta nimeni!". Dar femeia nici nu prea ar vrea să înveţe pe alta mai tânără să cânte, de teamă să nu-şi piardă locul în viaţa satului, şi nu neapărat plata, care vine necerută şi constă într-un prosop, dacă mortul e bărbat, sau o basma, dacă e femeie, şi câte 10 lei de fiecare.
"Intrăm noi şi pe Bota!", îşi mărturiseşte ea planul de extindere în satul vecin. "Acum ne ţinem noi bine pe picioare, că suntem tinere, nu dăm pâinea la alta!" Ileana are 58 de ani; a lucrat la fabrica de ciment din Bârseşti şi a pus "pavele pe magistrală", adică pe drumul ce duce de la Târgu-Jiu spre Baia de Aramă. Maria, 67 de ani, a lucrat şi ea pe magistrală, apoi a fost îngrijitoare la căminul de bătrâni din sat. Floarea are 74 de ani, a învăţat numai patru clase şi a rămas acasă, să aibă grijă de gospodărie şi de copii.
"Bradule, bradule/ Cini te-o porâncit/ De mi-ai coborât/ Doi băieţi din sat/ Cu părul lăsat/ Cu verde la brâu/ Cu securi pe mână,/ Cu merinde bună/ Merinde de-o zi/ Şi ei au plecat/ Şi o căutat/ Tot munţii cu brazii/ Pe min' o găsit/ Şi m-o jeluit/ Şi o-ngenunchiat/ Până m-o tăiat,/ Şi-n spate m-o luat/ Şi m-o coborât/ Pe-o cărare mică/ Cu vârfu-nainte/ Şi-o zis că mă pune/ Tălpoaie de casă/ Să mă şindilească/ Cu şindilă trasă/ De la el de-acasă,/ Bradule, bradule/ Unde mergi acuma?/ În mijloc de câmp/ La cap de voinic/ Ploaia să te ploaie/ cetina să-nmoaie/ Când ţi-o fi mai cald/ Să laşi vârfu-n vale/ Să-ţi vină răcoare." E al doilea cântec, spus la bradul celui mort; în satul ăsta, la toată lumea se duce brad. În alte sate se mai pune salcie sau plop. Ca să ne interpreteze cântecele de zori, am ieşit cu cele trei femei în locul zis "La plopi"; o trecătoare le-a auzit, s-a oprit şi a întrebat: "Mă, cine muri?". "Muriră porumbii", i-a răspuns Ileana, sora ei. Am întrebat-o de ce nu cântă şi sora ei: "N-are voce?". "Are Vocea Americii!", râde Ileana şi completează cu limba ei neliniştită: "Face glume, da' nu le potriveşte. Vorbeşte de-a-mpulaura!".
"Cornicioiu Ana, Ghina Răzvan, Roman Ana", sună pomelnicul înaintaşelor de la care Ileana, Maria şi Floarea au învăţat cântatul zorilor. "Când Dumnezeu lua câte una, una dintre noi îi lua locul. Eu prima oară am cântat acum 20 de ani, când a murit Roman. O, mamă, cât îmi place să cânt!", zice lidera grupului. Cântă Ileana de plăcere şi să facă drumul mortului mai liber, dacă a făcut păcate. Plus că "îi jalea mai mare, plânge lumea mai mult, cântecul le dă coraj". Dacă rudele uită de ritual, mortul le apare în somn şi se plânge, aşa cum a fost cazul cu Gheorghe a lu' Basaraga, care "o avut copii mai învăţaţi" şi n-a chemat femeile să cânte zorii. N-au cântat zorile nici la Bubulete Grigore, un băiat de 32 de ani care şi-a luat viaţa cu o sârmă, atârnat de "un spic de gorun".
"Hai în casă acum, lângă mort!", spune Ileana, şi cele trei femei spun ultima parte a cântecului de zori: "Zorilor, zorilor, zorilor, zorilor/ Ieri, alaltăieri,/ Mie mi se pare/ Pe sus în mormânt/ O corboaică neagră/ Din aripi pleznind/ Pe min' m-o plesnit/ Graiul mi-o pierit/ Buzele-o pârlit/ Faţa o-ngălbenit/ Ochii-o împăienjenit/ Zorilor, zorilor, zorilor, zorilor/ Voi să nu pripiţi/ Până ne-o gătiiie/ Şi de la răvăşele/ Arsă-n cornurele/ Ca să le trimeată/ Pe la nemurele/ Să vină şi ele/ Să vadă că-i jale/ Zorilor, zorilor, zorilor, zorilor/ Voi să nu pripiţi/ Până ne-o gătiiie/ Nouă cuptorele/ Tot de mălăele/ Nouă cuptorele/ Tot de pâinicele/ Să-ţi iei leuştean/ Să-ţi ajung-un an/ Să-ţi iei busuioc/ Să-ţi treacă de foc/ Să-ţi iei şi bujor/ Să-ţi treacă de dor/ Dorul cui i-l laşi?/ Îl laşi la copii/ Doru' să-i încânte/ Ca să mă comânde/ Tot cu mese-ntinse/ Colaci şi lumină/ Pe una să vină/ Buciumel de vie/ Cu tot rodul lui/ Pe una să vină/ Spicul grâului/ Cu tot rodul lui/ Pe una să vină/ Miros de tămâie". "Dumnezeu să-l ierte!"
Ileana ştie şi cântece vesele, dar refuză să le spună, chiar şi încurajată cu o bere "Haţegana", aleasă de ea dintre toate mărcile de la cârciumă. Îşi aminteşte cum şi-a cunoscut soţul la un coş de cireşe, pe care ea îl vindea în piaţă la Târgu-Jiu, şi cum s-a dus din prima zi cu el la film. Acum se gândeşte la nunta nepoatei ei, pe care vrea să o facă în poiană. "Nu-mi place la restaurant, unde îţi dă trei sarmale cât degetul. Ti-ti-ti, să-mi cânte lăutarii acasă, ş-asta să facă mâncare", zice şi o arată pe Maria. "Vreau să fie nuntă fără dar. Nu fac nuntă pe câştig. Am viţelul meu şi salamu', dă-l dracu'!"
Ileana ştie şi să bocească, dar mărturiseşte că, dacă o face la comandă, plătită, nu simte mare lucru: "Când mă cânt cu durere, mă cânt cu durere. Ş-alta-i când mă cânt pusă şi-mi vine să râd!". În cimitir, dăm de brazii morţilor, uscaţi, transparenţi de soare. Mângâie Maria, ghida noastră prin Runcu, locul cu privirea şi îşi dă seama cu milă că lumea ce va veni la pomană n-o să aibă destul loc lângă cavou. "Cât o pătimit muieruşa asta pe lume, nu ştiu cum de mai merge pe drum", spune Ileana în şoaptă.
La mormântul lui Nicu, un nepot, Ileana aprinde lumânări, boceşte şi ploaia şterge cuvintele: "Nicule, mă dădică, mă, nepoţelul meu, mă Nicule, de un an de zile de când ai plecat, au, au, mă Nicule, mă, nepoţelul meu, au pierit toate drumurile, toate potecile. Săru' mâna, mă, dodică, mă, cuvintele tale, alea frumoase, nu le-am mai auzit de-un an de zile, mă dodă. Ai lăsat pe măicuţa ta, când mă uit la ea, de-abia merge pe drum, mi-o zis că i-i dor de tine. Nu ţi-o fost, mă dodică, rău de mama ta? Ai venit lângă tatăl tău, că şi el a murit de tânăr, mă! Au, mă, nepoţelul meu, ce frumos erai pe lumea asta! Cine îţi cerea ajutor, erai primul care sărea! Eu te rog să vii în noaptea asta în vis, cum ai venit la şase săptămâni şi mi-ai zis: «M-am întâlnit şi cu părinţii matale, dar nu pot să vorbesc cu ei. Am de trecut vamele şi, până nu le trec, nu pot să ajung la ei». De te-ai întâlnit cu părinţii mei, să le spui numai vorbe frumoase!".
Femeia îşi şterge faţa cu batista şi se întoarce în partea cealaltă a hotarului.
Ileana, Maria şi Floarea le zic morţilor din Dobriţa "cântece de zori", să le fie drumul lin spre lumea cealaltă
Ileana îl plânge pe Nicu, dus prea devreme
