CARTE JURNALUL NAŢIONAL - Cioacă – diabolic sau nevinovat?

A fost o experienţă de viaţă, o misiune jurnalistică şi un experiment judiciar. Pentru ultimele două las mărturie această carte.  A fost o şansă de ambele părţi. Pentru mine – să fiu aproape de cel mai vânat subiect de presă al ultimului an. Pentru Cristian Cioacă – să lase o urmă pentru toţi acei oameni care vor încerca să-l cunoască şi să-l înţeleagă.

A fost o experienţă de viaţă, o misiune jurnalistică şi un experiment judiciar. Pentru ultimele două las mărturie această carte.  A fost o şansă de ambele părţi. Pentru mine – să fiu aproape de cel mai vânat subiect de presă al ultimului an. Pentru Cristian Cioacă – să lase o urmă pentru toţi acei oameni care vor încerca să-l cunoască şi să-l înţeleagă.

Probabil că şi din acest motiv mi se confesa şi-mi încredinţa secrete pe care nu i le mărturisea nici Anei, sora lui. La un moment dat, ea chiar m-a întrebat puţin revoltată: "Da’ de ce-ţi spune ţie asta?". Apoi a dat tot ea răspunsul: "Probabil că vrea ca, tot timpul, cineva să ştie ce se întâmplă cu el". M-a ales pe mine, pentru că-i eram la îndemână şi pentru că trecusem testul de încredere.

Jocul de-a manipularea

Am ştiut ce se întâmplă cu el vreme de zece luni. Adesea, când tot zidul pe care şi-l înălţase de jur-împrejur începea să se clatine, mă trezeam mult prea aproape de spaimele din sufletul lui. Toate măştile cădeau, una după alta, şi din "suspectul numărul unu al României" nu rămânea decât un om pierdut. Vulnerabil. L-am văzut plângând şi dezorientat. L-am văzut şi pe cai mari, jucându-se cu oamenii din jurul lui, minţindu-i şi manipulându-i simplu şi natural, inspiraţie-respiraţie... L-am simţit încolţit, atunci când era prea obosit sau prea neglijent ca să se mai prefacă. L-am văzut cum urăşte şi cum iubeşte. Cum încearcă să se agaţe de viaţă şi de el însuşi.

Într-o vreme vorbeam zilnic la telefon. După câteva săptămâni era nevoie doar să-i aud vocea, ca să-i simt starea de spirit. Chiar dacă, de cele mai multe ori, încerca să disimuleze. Să-i ducă de nas pe cei care-i ascultau convorbirile, pe mine. Făceam schimb de informaţii ca de timbre. "Ce mai faci?". "Ce mai ştii?". Reciproc avantajos. Îl interesa orice noutate legată de anchetă. Pe unde se mai caută, pe cine mai audiază, ce mai au de gând să facă... Era preocupat de sumele cheltuite din fondurile publice pentru scotociri. "Or să dea socoteală pentru banii ăştia, aruncaţi aiurea!", avertiza el. Era mesaj pentru "ascultători" şi, subliminal, pentru mine, la genul "ar fi un subiect de presă, nu?". Dar suna aiurea ca unui om acuzat de "omor calificat cu tranşarea cadavrului" să-i pese cu adevărat de cum sunt cheltuiţi banii publici. Pe el nu-l interesa decât perseverenţa celor care organizau scotocirile...

Ce puteţi citi în carte

I-am spus, de câteva ori "voi fi lângă tine până la capăt", iar el se baza pe asta. O singură dată l-am avertizat: "Însă eu voi stabili unde e capătul". A fost un semnal pe care n-a ştiut să-l decodifice.

Ironic, am reuşit să mă apropii de el tocmai pentru că sunt jurnalistă. Când aproape toată presa îl acuza şi-l hărţuia, avea nevoie să ştie că cineva din tabăra adversă e, măcar declarativ, de partea lui. Ş-am încercat să fim de partea lui, fără ca prin asta să derutăm opinia publică sau mersul anchetei cu scenarii sau informaţii false. Am răspuns "doleanţelor" lui cântărind bine înainte, de fiecare dată, deciziile pe care le luam. Efectul lor imediat, dar şi consecinţele pe termen lung. Colaborarea cu Cristian Cioacă a fost o provocare pentru noi, nu întotdeauna uşoară. Deşi el şi-ar fi dorit asta, niciodată nu am publicat articole din care să reiasă că Elodia trăieşte. La sfârşitul anului trecut am decis să ignorăm informaţia că el ar fi primit cadouri de Crăciun de la ea... Deşi, firesc, am fost primii care au aflat "bomba". De unde au fost cumpărate acele cadouri şi cine i le-a trimis? Citiţi în cartea care apare mâine...

Din aceeaşi carte puteţi afla cum a reuşit Cioacă să obţină mutarea de la IJP Braşov la IJP Argeş, cine sunt "sponsorii" care-l ajută cu bani şi ce carieră politică a avut Elodia. Primul interviu, din octombrie 2007, dar şi ultimul interviu, din august 2008, pe care mi le-a acordat Cristian Cioacă. Veţi afla şi motivele reale pentru care a divorţat de el prima lui soţie...

Piese din puzzle-ul adevărului

Pentru mine, "cazul Elodia" a fost o misiune jurnalistică. Una extrem de grea şi de importantă. Îmi amintesc că, prin februarie, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în timp ce aşteptam să se judece recursul DIICOT pentru mandatul de arestare, unul dintre reporterii de televiziune, văzându-mă tot timpul în preajma lui Cioacă şi-a avocatului lui, mi-a spus ironic: "Sunt curios dacă tu o să scrii ceva despre ce s-a întâmplat astăzi aici...".

I-am răspuns: "Voi scrie. Însă eu, spre deosebire de tine, care lucrezi într-o televiziune, nu sunt condiţionată de timp...". Textul pe care l-am redactat în acele zile despre nevăzutele întâmplări prin care a trecut atunci Cristian Cioacă la ÎCCJ îl veţi citi tot în cartea care va apărea mâine. Alături de alte informaţii inedite, culese şi stocate în decursul a zece luni... N-am pretenţia că am avut privilegiul de a privi adevărul în ochi. Dar am, acum, destul de multe piese pentru a compune puzzle-ul care-l înfăţişează. Vi le dezvălui. Şi, "când spun adevărul, nu o fac ca să îi conving pe cei care nu îl ştiu, ci pentru a-i apăra pe cei care îl ştiu" (William Blake)...

"Am să scriu o carte…"

Stăteam la o masă, pe terasa de la "Cornul Vânătorului". Într-un colţ retras, faţă în faţă, doar cu o scrumieră plină cu mucuri de ţigară între noi. Şi pachetele de ţigări, aproape goale. Mobilele lui, amândouă, erau la 2-3 metri depărtare, pe marginea unei mese libere. Ştiam că erau ascultate, şi în timp ce vorbea la ele, şi pe "mediu ambiant". Întotdeauna însă mi-a lăsat impresia că, pentru el, "băgatul în fire" era doar un amănunt care mărea miza jocului, o provocare în plus. Credea că deţine controlul şi de aceea spunea că nu-l deranjează. Făcea chiar mişto pe seama acestui subiect. Brava.

Sâmbătă, 12 mai 2008, când ne-am întâlnit în Piteşti ca să vorbim, eu i-am spus: "Vreau să fie între patru ochi şi patru urechi. Du-ţi mobilele de aici". Nu pentru că urma să punem la cale vreo conspiraţie, ci pentru că, în preajma mobilelor, ştiam că se cenzurează. Le-a lăsat pe masa vecină. "Mult prea aproape", am gândit, dar nu i-am spus asta.

De săptămâni nu mai avusesem o discuţie serioasă. Se depărtase. Mă depărtasem. Era greu să stai în preajma lui, să-l asculţi, să ştii, fără să te încarci... Atunci, după mult timp, şi-a deschis din nou inima în faţa mea. Eram omul în care avea încredere, habar n-am de ce. Uitase de mult că sunt jurnalist, uitase cum ne-am întâlnit prima oară, nu mai ţinea minte decât că, în momentele grele, i-am întins o mână de ajutor. Ceea ce mi-a spus în acea zi m-a bulversat. Îi vedeam alt chip, intram într-o altă zonă a lumii în care trăia el. Într-un târziu mi-a mărturisit că "în ultima vreme mi se întâmplă lucruri incredibile. Acolo, în Braşov. S-ar putea face un scenariu de film după viaţa mea. Dar cred că realitatea ar depăşi imaginaţia oricărui regizor. Într-o zi am să scriu o carte...", a adăugat el. L-am privit zâmbind. Nu era prima oară când spunea asta. "Am s-o scriu eu", i-am răspuns. "Nu ştii multe", m-a avertizat el. "O scriu cu ce ştiu. Ce ştiu acum îmi ajunge ca să scriu o carte..." M-a privit uşor speriat şi neîncrezător. Mereu a crezut despre el că e mult prea complicat ca cineva să-l poată pricepe. Să-l vadă aşa cum e el cu adevărat şi să-l citească pe de-a întregul. Pentru mine, Cristian Cioacă a fost lizibil de la prima întâlnire.