Catastrofa Titanicului

"Bineînţeles că am înfruntat vînturi puternice, furtuni şi ceaţă. Dar de-a lungul experienţei mele nu am fost niciodată victimă a unui accident. Nu am văzut nici măcar o singură navă în pericol în toţi anii mei pe mare." (Edward J. Smith - căpitan al Titanicului)

"Bineînţeles că am înfruntat vînturi puternice, furtuni şi ceaţă. Dar de-a lungul experienţei mele nu am fost niciodată victimă a unui accident. Nu am văzut nici măcar o singură navă în pericol în toţi anii mei pe mare." (Edward J. Smith - căpitan al Titanicului)

Titanicul şi-a început călătoria spre New York la Southampton într-o zi de miercuri, la data de 10 aprilie 1912. Traversarea Oceanului Atlantic a celor 2.223 de suflete (numărul persoanelor aflate la bord este în continuare controversat) într-un timp record trebuia să reprezinte încheierea fulminantă a carierei căpitanului Edward J. Smith.

Duminică, 14 aprilie, în mijlocul unei nopţi fără lună, Titanicul naviga deja în apele deosebit de reci (-2 grade C) ale Oceanului Atlantic. Căpitanul primise, prin staţiile radio cu cîteva zile înainte, suficiente atenţionări în ceea ce priveşte prezenţa icebergurilor, astfel încît mo­dificase traiectoria spre sud. Neşansa a făcut ca alte avertismente, sosite doar cu cîteva ore înaintea ca­tastrofei, să nu mai ajungă la puntea de comandă.

COLIZIUNEA. La ora 11:40 PM, un strigăt a sfîşiat noaptea: "Iceberg, drept înainte!". Dezas­trul era la doar cîţiva metri distanţă. Primul ofiţer Murdoch a ordonat o întoarcere rapidă spre stînga, o manevră care nu a putut evita coli­ziunea la tribord. Chila a fost străpunsă în cîteva locuri, sub nivelul de plutire, pe o lungime de 91 de metri, permiţînd apei să inunde cinci compartimente, devenind atît de grele încît nava a început să se încline, ducînd la inundarea altor compartimente. După ce căpitanul Smith şi constructorul Thomas Andrews au inspectat zona de impact, Titanic a intrat în situaţie de criză. După calculele constructorului, în cel mult două ore el avea să se odih­nească pe fundul oceanului. Puţin după miezul nopţii s-a dat comanda lansării la apă a celor 20 de bărci de salvare (care aveau capacitate doar pentru 1.178 de persoane) şi au fost trimise semnale de ajutor prin radio. Carpathia va fi prima navă care va ajunge după patru ore la locul naufragiului.

SCĂPAREA. Prima barcă a fost lansată la ora 00:40 AM şi era ocupată de doar 28 de persoane în loc de 40, care era capacitatea maximă. Pasagerii de la clasele I şi a II-a, datorită poziţionării cabi­nelor, aveau uşor acces la ele. Cei de la clasa a III-a, aflaţi mult sub punte, au rătăcit pe coridoare sau au încercat în zadar să descuie lacătele care încuiau uşile de la pasajele de acces între punţi. Scăparea era aproape imposibilă. Cu toate acestea, puţine bărci au avut numărul maxim de ocupanţi, femeile şi copiii avînd întîietate. La ora 2:10 AM, pupa s-a ridicat ameţitor din apă. Ultimele două bărci s-au prăbuşit în ocean, una întoarsă, iar cealaltă umplîndu-se pe jumătate cu apă. Unul dintre coşuri s-a frînt şi a căzut peste punte, ostoind pentru totdeauna chinul sufletelor rămase captive. Cei care au scăpat alergau înne­buniţi, încercînd să mai găsească o barcă de salvare, în timp ce pupa se ridica din ce în ce mai mult. Tot ce nu era bine prins se prăbuşea în apă. Oameni şi lucruri, prinşi într-un vîrtej ciudat, se scufundau în apele învolburate. După numai două ore şi jumătate Titanicul, rupt în două, îşi începea ultima călătorie în întune­ric, luînd cu el visuri şi speranţe.

Doar 706 persoane au supravieţuit şi doar două din cele 20 de bărci s-au întors să salveze şi alţi pasageri, ale căror vieţi se scurgeau încet din trupurile prinse în menghina apelor îngheţate. Celelalte bărci au păstrat o distanţă sigură faţă de Titanicul care trăgea să moară.

UNUL DINTRE EROII TITANICULUI. Conform martorilor, constructorul Titanicului, Thomas Andrews (ale cărui calcule inginereşti, care dădeau ca sigură invincibilitatea navei, au fost conside­rate mult prea optimiste, dat fiind rezultatul final al celei dintîi călătorii a transatlanti­cu­lui), a fost prezent pe punte pînă la sfîrşit. Principala lui grijă era să încerce să-i salveze pe pasageri. Ultima dată a fost văzut de un steward. Era în salonul de fumat de la clasa I, privind în tăcere un tablou ce înfăţişa portul

Plymouth (Mas­sachusetts) - "Intrînd în Lumea Nouă". Stewardul a observat că vesta de salvare era aruncată pe un scaun în apropiere. L-a întrebat surprins: "Nu încercaţi să vă salvaţi totuşi, domnule?". Nu a primit însă nici un răspuns. Thomas Andrews a continuat să privească în tăcere tabloul pînă în ultima clipă. La ce se gîndea oare? Putem doar să ne închipuim. Suflet altruist, nu ar fi pus mai presus viaţa sa decît a celorlalţi pasageri. Pentru el, a ocupa un loc în barca de salvare ar fi fost echivalent cu sentinţa de condamnare la moarte a unui alt om. A decis să salveze o viaţă. Este oare puţin?

Încet, încet s-a lăsat liniştea. Nu s-au mai auzit tînguiri şi nici rugăminţi. Au mai rămas doar poveştile celor mai norocoşi, cărora soarta le-a mai dat o şansă. Ultima supravieţuitoare a naufragiului Titanicului, Lilian Asplund, stabilită în Massachusetts, a murit în 2006, la vîrsta de 99 de ani. Cînd avea 5 ani se urcase la bordul Tita­nicului, într-o călătorie fermecată care s-a transformat dintr-odată în coşmar.