Cazul Noica şi şcoala de la Păltiniş (II)

E bine de ştiut că atât Noica, cât şi alte mari personalităţi nu au respins nimic din ceea ce ei percepeau ca fiind constructiv, benefic şi necesar, potrivit convingerilor lor. Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu – mi-a relatat coordonatorul contras­pionajului britanic din acea perioadă – şi-au sporit frecvenţa vizitelor la "Vila 23" când Noica le-a evidenţiat posibilităţile sale de a-i sprijini să obţină burse de studii în Occident. Lunar, la sfârşit de săptămână, îi duceau alimente, presa şi veşti. În mansarda rezervată filosofului său în plimbările prin împrejurimi, ascultau expozeurile lui Noica pe teme aparent întâmplătoare şi se legau dialo­guri. Noica le punea probleme filosofice şi le evalua opiniile. Andrei Pleşu era discipolul ascultător şi sili­tor. Gabriel Liiceanu era mai în­drăz­neţ, uneori chiar uşor impertinent, ceea ce isca contradicţii.

Desigur, se ridică întrebarea: "Prin cine şi cum a perfectat Noica obţinerea burselor şi nominalizarea celor doi discipoli?". Foarte ingenios, fără nici o implicare oficială, Noica a dat un semnal unor fundaţii germane din zona de ocupaţie britanică a RF Germania. Acestea, în numele interesului reciproc al dezvoltării bunelor relaţii româno-germane, au făcut toată treaba. Filiera nu au ştiut-o nici beneficiarii burselor.

În raporturile cu autorităţile, Noi­ca era, cel puţin aparent, de un con­for­mism exemplar, întotdeauna re­cep­tiv şi săritor dacă putea să contri­buie la progresul şi îmbunătăţirea per­cepţiei Occidentului asupra ţării sale.

Îl vizita frecvent pe Aurel Cioran la Sibiu, care îl invita duminica la bi­serică, apoi îl reţinea la masă. "Relu" Cioran menţinea legăturile fireşti cu fratele său, aflat la Paris, căruia i-a relatat despre prietenia legată cu Noica. Emil Cioran comunica, la rândul său, cu Mircea Eliade, George Pa­lade şi cu alţi mari români de peste Ocean. Aşa a apărut contextul favo­rabil unei "operaţiuni de recuperare" a filosofului Emil Cioran şi a celui mai mare istoric al religiilor, profesorul Mircea Eliade. Acesta din urmă dorea să revină în ţară, unde trăia respectabila sa mamă, înaintată în vârstă şi aflată în întreţinerea profeso­rului. Şi Cioran, şi Eliade aveau re­ţineri şi temeri. Noica, cu exemplul Şcolii de la Păltiniş, precum şi cu contactele sale "nestingherite" în lumea oc­cidentală, le-a dat imbold în a da curs demersurilor regimului privind re­venirea lor în ţară. Mai exista şi pre­cedentul savantului Henri Coan­dă.

Numai imixtiunea factorului politic şi obtuzitatea Elenei Ceau­şes­cu, în faţa căreia secretarul CC al PCR cu propaganda a ţinut să se auto­evi­denţieze cu "recuperarea", au fă­cut ca aceasta să eşueze. Mircea Elia­de a pus o condiţie de bun-simţ: "Do­nez biblioteca mea Academiei Ro­mâne, unde să fie amplasată în «Aula Mircea Eliade»". Elena Ceau­şes­cu nu a fost de acord. Apoi a făcut ocol ştirea lipsei de fair-play, a aceleiaşi Elena Ceauşescu, în cazul Fun­daţiei Henri Coandă, care trebuia să fie constituită, după moartea sa­vantului, cu sediul în Palatul Coan­dă. Mai mult, s-a desfiinţat şi Institutul Naţional de Creaţie Ştiinţifică şi Teh­nică, al cărui preşedinte fusese ma­rele savant. Fap­tul a pus sub semnul întrebării se­riozitatea promisiunii că Eliade va avea o Catedră de Orientalistică la Uni­versitatea din Bu­cureşti.


Cu nume de cod "Nica Dan" despre Eliade
"În ziua de 29.05.1973 a fost contactat şi predat echipei de filaj de la Dir. IX numitul N.C. (Nica Dan, nu­me­le de cod în dosarul de urmărire informativă al lui Constantin Noica, n.red.). Discuţiile cu N.C. au fost purtate pe problemele pentru care permanent manifestă interes, prin­tre care despre M.E. (iniţialele lui Mircea Eliade, n.red.), S.L. şi S.D., despre care N. anterior a făcut re­latări şi în cadrul contactărilor sale de către conducerea ministerului nostru. În legătură cu M.E., N. a afirmat: «M. este omul care crede în viitorul culturii româneşti mai mult decât în viitorul culturii europene. El vede ceva deosebit în cultura ţă­rii noastre. M.E. consideră că Ro­mâ­nia este ţara în care se întâlnesc toate marile curente spirituale ale lumii şi numai cultura românească poate mijloci legături trainice între cultura românească şi cea orientală. Am discutat anul trecut cu E. la Paris şi el este convins că noi, ro­mânii, suntem chemaţi să pre­gă­tim dialogul Apusului cu Răsăritul îndepărtat. M.E. este necesar culturii româneşti. Regret că, deşi am făcut memoriu anul trecut la organele dvs. şi am mers şi la un tovarăş la Comitetul Central al PCR, recomandat fiind de P.A., până în prezent nu s-a rezolvat nimic în problema lui M.E. Încă nu este pu­blicat şi operele lui E. de istorie a culturii tradiţionale nu sunt recunoscute la noi. Eu, ca şi M.E., continuu să cred că ţara noastră ar avea nevoie de colaborarea lui M.E., dar se constată încă rezerve din partea unor cercuri culturale din România. Eu am propus şi arătat că dorinţa lui E. este să se facă în România un mare institut de studii orientale, la care să se înveţe limbile vii, s-ar forma specialişti care să poată fi folosiţi pentru dialogul dintre Apus şi Răsărit. Se poate şi trebuie să se facă aşa ceva în România. Peste zece ani se va simţi nevoia pentru acest institut, dar va fi prea târziu. Vor dispărea posibilităţile existente în prezent. Mi-a scris M.E. că în iunie şi iulie vine la Paris, unde va putea fi găsit de un reprezentant al culturii româneşti şi unde se pot rezolva anumite probleme. Mi-a spus M.E. că a fost vizitat de tot felul de oameni din ţară, dar în ultimul timp i-a plăcut mai mult de M.C., M.Z. din Cluj, C.B. şi P.A. La M.E. ar putea fi trimis ca reprezentant al culturii româneşti P., conducătorul Societăţii de Orientalistică din ţara noastră. Ar mai putea merge Z.D.B., ar face şi ea o treabă bună, dar nu-i prea reuşesc acţiunile, nu este operativă. Dar tot mai bun este P. Îl cunoaşte bine pe M.E. În vara aceasta, la sfârşitul lunii iunie, începutul lui iulie, are loc în străinătate Congresul de Orientalistică la care cred că va pleca şi dr S.A.G., medic ORL ,dar specializat în filozofia orientală»"
(Fragment de raport reprodus de cercetătorii Carmen Chivu şi Mihai Albu în "Dosarele Securităţii. Studii de caz", Polirom, 2007)

Invitaţie la microfonul "Europei Libere"
"M.L. (Monica Lovinescu, n.red.) zice: Tu crezi că ai vreo activitate în ţară. Crezi că poţi face ceva în ţară? Poţi să publici. Nu vezi că abia publici câte o carte? Dar dacă ai sta aici, ai vorbi o dată pe săptămână întregii naţiuni române. Eu le-am spus că nu-i mai ascultă lumea. Că eu nu-i mai ascult de ani de zile, şi ştiţi de ce, nu pentru că-mi este greu.... Nu vă ascultă lumea aşa cum credeţi. Din când în când mai deschide omul radio, ia să vedem ce mai spun ăia, dar nu sunteţi chiar aşa de... Adică ea aşa credea că de acolo aş putea face treabă mai multă decât de aici. Eu le-am spus însă că chiar dacă nu mi se publică cărţile, suntem oameni de cultură, tendinţa noastră este frecvent să creăm o obligaţie, că intrarea mea în cultură a creat în specialitatea mea anumite obligaţii"
(Fragment din reproducerea discuţiei purtate de conducerea Securităţii cu Constantin Noica în 8 iulie 1972, reprodus de cercetătorii Carmen Chivu şi Mihai Albu în "Dosarele Securităţii. Studii de caz", Polirom, 2007)
Va urma