Ce trebuie să ştii ca să fii cetăţean român

Moto: "Auzi, fată, cum e corect? Irak sau Iran?".

România este o ţară care este o ţară foarte frumoasă, ea având toate formele de relief (printre care enumerăm acum: ăăă, deci mare, munte, dealuri şi ăăă câmpii) şi toată lumea ar vrea să fie o Românie mare de tot, pentru că e foarte privilegiu să fii român, românii e un popor cum toate neamurile dupe planeta asta ar vrea ele, da' nu se poate, pentru că românii nu pot chiar aşa să-i primească pe toată lumea, chiar dacă lumea, ca să zicem vorba aia, "asta visează, asta pictează", parafrazând prin asta.

Românii, precum bine ştie toată lumea, suntem cei mai deştepţi oameni de pe planetă. Nu doar că suntem foarte deştepţi, dar avem şi izvoare cu apă termală şi încă băi care vine lumea să se facă bine din toate colţurile. Spunem asta ca să se vadă de aici cât suntem de adevăraţi. Nu e de mirare că lume multă ar vrea să devină română, să fie şi ea stăpână pe dealurile patriei noastre şi pe apele ei termale.

Că adică de ce numai noi? Ei ce au? Şi acuma pe bună dreptate, noi, ca oameni, ca privilegiaţi de români, în tridimensionala noastră generozitate şi-n acord esenţial cu transcendenţa ciobănaşului resemnat (ce-am vrut să spunem aici?), noi, deci, spunem că da, nici o problemă. Cine vrea să fie român, n-are decât să devină român. Să se lupte, adică să câştige cu sudoarea frunţii ceea ce alţii au câştigat din genă. Hă, hă! Neiscusiţilor, geneticăli spiching!

CUVINTE CU "P"SPUSE DE ARABI
Nu e nici un secret că în lupta asta seculară care durează ani întregi, de a deveni român cu acte-n regulă, omul - ne-românul - trebuie mai întâi să-şi dea către sine proba că de fapt se simte mai mult român decât chinez, pachistanez, ugandez sau chiar şi altele. Vorbim, bineînţeles, de cazul inevitabil al confruntării ne-românului cu "forţele române". Cum examenul de obţinere a cetăţeniei de român se susţine inevitabil în româneşte, este de la sine înţeles că cetăţeanul doritor să ajungă român trebuie, mai întâi şi mai întâi, să treacă peste, nu-i aşa, bariera limbii.

Nu e foarte uşor să treci peste proba limbii, mai ales dacă provii dintr-un afalbet care pur şi simplu n-a făcut niciodată cunoştinţă cu litera "p". Imaginaţi-vă, bunăoară, cum ar fi să auzi un arab get-beget vorbind duios iubitei sale despre o păpădie sau despre poporul român, condus de politicieni politicioşi cu pălărie şi palton din postav, care au porecle pompoase şi care se ponegresc între ei ca porcuşorul cel isteric.

"De exemplu, eu, ca cetăţean irakian, căsătorit de opt ani cu o româncă, tată a doi copii", "să vă trăiască", "mulţumesc", "pe mine statul român mă tratează la fel ca pe unul care are, de exemplu, viză de afaceri, ceea ce nu mi se pare corect, pentru că, uitaţi, ca să capeţi cetăţenie română trebuie să fi stat în România minimum cinci ani, ori eu am 15 ani de când sunt aici.

Vi se pare normal să fiu în aceeaşi ciorbă cu unul care e aici de un an?", "păi nu", "păi asta e, nici mie nu mi se pare, dar astea sunt legile, cu legile nu te joci, n-am avut probleme, sunt un om normal, îmi plătesc tot ce am de plătit, am învăţat să pronunţ "p" şi "ţî", consoane care în limba arabă nu există, şi e aiurea, îţi ia ceva până să-nveţi să zici "ţî", "şi eu care spun "ţî" la tot pasul - ce privilegiu pe capul meu, nici nu mă gândisem cât sunt de privilegiată", "da... acuma şi eu".

EGALITÉ ŞI CRITICA LITERARĂ DE SCANDAL
"Şi altceva. Se uită la mine poliţistul şi mă vede că nu-s român, mă tratează de parcă ieri aş fi venit în ţară, e normal că el nu ştie de când sunt eu aici, dar nu e normal, totuşi, să fiu tratat ca un autsaidăr, aşa, mai bine am cetăţenie, nu mă doare capul, plus că am şi drept de vot, nu că m-ar interesa cine e preşedintele României, dar, parcă, atunci când vine vorba de viitorul copiilor mei, m-ar cam interesa aşa, cine ar fi preşedinte şi pot, în sfârşit, să mă simt asimilat, dar ce nu pot eu să înţeleg... e chestia asta cu prietena lui Mihai Eminescu... păi ce mă interesează pe mine cine a fost prietena lui Mihai Eminescu? A, dacă era soţia lui Mihai Eminescu, da, dar aşa", "da, domnule, chiar aşa, ce ne interesează pe noi de prietena lui Eminescu? Păi ce, noi facem critică literară de scandal sau facem critică literară serioasă?, aţi punctat foarte bine, domnule cetăţean irakian-care-doreşte-să-devină-român, asta s-o reţinem şi noi, pentru că viaţa intimă a poeţilor care trăiesc în preacurvie şi au o viaţă decadentă nu ar trebui să ne intereseze şi când spunem asta o spunem cu toată seriozitatea".





Cetăţeanul-irakian-care-doreşte-să-devină-român dezvăluie că el, de exemplu, trebuie să ştie imnul României pe dinafară. "Pe dinafară?" "pe absolut dinafară" "pe bune?" "pe bune, că, de exemplu, poate să te-ntrebe care sunt ultimele două versuri din imnul României şi dacă nu le ştii ce te faci?", "că mi-e şi jenă, că eu nu le ştiu", "ştiam că nu le ştiţi, dacă spuneaţi că le ştiţi nu v-aş fi crezut, dacă opreşti români pe stradă şi-i întrebi de Brâncuşi, de exemplu, s-ar putea să ai emoţii deosebite, în sensul că nu au habar unii români de cine a fost Brâncuşi" "asta aşa s-ar putea să fie" "ca să nu mai zic că mie chiar mi-a plăcut să citesc despre Traian şi Decebal, dar poate că alţii care doresc să obţină cetăţenia nu au acelaşi interes cu mine şi poate că ei obţin cetăţenia mult mai uşor, lucru care m-ar deranja, ca idee, că adică de ce să fiu tratat la fel ca ei?".

CINE E MAI ROMÂN DECÂT CINE?
Am ascultat şi noi sidiul cu ce trebuie să ştii ca să fii român, destinat omului care doreşte să obţină cetăţenie-română şi pe care cei care doresc să obţină cetăţenie de român îl ascultă ca şi cum ar asculta muzică. La a doua întrebare ("care sunt cele trei simboluri ale României?"), răspunsul dat de "forţele române" este că cele trei simboluri ale României sunt patru: drapelul (unu), imnul (doi), stema (trei) şi sigiliul (patru). Probabil că e o întrebare - capcană pentru cetăţeanul care doreşte cu orice preţ să devină român şi statul român îi stă în cale prin întrebări - capcană. Foarte frumos, aici n-avem ce comenta.

"Că şi eu mă simt bine când cineva, un român, de exemplu, îmi spune despre istoria poporului meu, mă simt mândru şi e normal să ştii din istoria ţării în care vrei să trăieşti, da' să nu fim absurzi, să mă-ntrebi ce a mâncat Anton Pann când a făcut aranjamentul muzical la «Deşteaptă-te, române» sau cât purta Andrei Mureşan la picior când avea 13 ani."

Şi încă un exemplu: la întrebarea "de partea cui v-aţi situa în situaţia în care ţara dumneavoastră natală ar intra în conflict cu România", răspunsul propus de autorităţile române şi pe care trebuie să-l dea oricine vrea să devină cetăţean român e delicat ca bătaia unei aripi de înger: "Eu sunt o fire paşnică, urăsc războiul şi sunt un iubitor al păcii". Fâl. Fâl. Fâl. Fâl. Le-aţi auzit, da? Au fost bătăile unor aripi de înger. Înţelegem de aici că "forţele române" sunt nişte ciudaţi care le dictează oamenilor ce să spună şi ce să nu spună, numai să aibă mare grijă ce spun, pentru că cetăţenia română se află la ei în mânecă şi nu la doritor.

Cu alte cuvinte, ar face bine doritorul să se pună bine cu "forţa română" dacă vrea să aibă dublă cetăţenie, nu de alta, dar "forţa română" e foarte sensibilă şi nu se ştie din ce i se pune pata.

Ca să nu mai spunem nimic de faptul că ăla-care-citeşte-de-pe-foaie şi care, nu-i aşa, reprezintă autoritatea română în toată forţa ei demonstrează el însuşi că are mari probleme cu propria lui cetăţenie română. Mai mult, că dacă el însuşi ar fi nevoit să se supună unui astfel de examen, nu garantează că-l şi ia, cetăţeanul român sus-menţionat habar neavând, de exemplu, cum se zice corect: "proprietar" sau "propietar". Se zice "apropitar", băi, deşteptule, că habar n-ai, da' bine că zici tu. A, şi asta, cum se pune corect accentul pe cuvântul "postum", că domnu' care zice că reprezintă "forţa română" zice "póstum" cu accent pe "o", vai de capu' tău, bă!

"Deci asta", spune cetăţeanul-care-doreşte-să-devină-român, "că eu de asta mă lovesc, că mă bagă în aceeaşi ciorbă cu toţi ceilalţi care nici n-au stat cât am stat eu aici, nici nu ştiu cât ştiu eu - nu c-aş vrea să bravez". Şi asta, aşa, ca să facem o aroganţă acuma, de final, cică un turc care voia să obţină cetăţenie română a trebuit să-l ridice atâta-n slăvi pe Ştefan-cel-Mare că ce le-a făcut otomanilor, i-a distrus, i-a căsăpit şi turcu' trebuia să zică ce voiau autorităţile, că altfel nu-i mai dădeau cetăţenie. "Şi, între noi fie vorba, Ştefan-cel-Mare nici nu era aşa mare, că era mic de statură... da, da, ştiu că era o metaforă, dar tot un metru cincizeci avea". Ţ-ţ-ţ-ţ... Dar Ştefan tot mare era, chiar dacă era mic. Na!