Ceramică de Horezu... made in China

Că ingenioşii chinezi au copiat până la ultimul şurub Rolls Royce-ul englezilor nu mai este nici o noutate. Că au "clonat" sub diverse nume adidaşii, poşetele de lux sau ceasurile Rolex iaraşi se cunosc destule detalii. Ce nu ştiu mulţi români este că şi arta popular tradiţională este la fel de imitată de micii întreprinzători asiatici. Care îşi vând produsele meşteşugarilor români. Reversul medaliei este că acum câteva zile stafful Madonnei, în căutarea unor suveniruri care să le amintească de România, a respins ca false toate obiectele tradiţionale româneşti. Deşi aveau certificat de autenticitate.

Se spune că nimic nu mai poate dezamăgi ochiul unui bătrân la sfârşitul vieţii. Le-a văzut şi auzit pe toate. Dar, cu toate acestea, Pall Augustin este un olar dezamăgit. De fel din Korund, Harghita, a venit la Bucureşti cu vase şi oale din lut ca să le vândă. Deşi recunoaşte că nu puţinii bani obţinuţi din negoţ îl încântă, ci admiraţia celor care îi privesc munca. Trăieşte aşa de 58 de ani, de când spune că a "murdărit" pentru prima oară uneltele tatălui său. O băbuţă din vecini s-a îndurat să dea 1 leu pentru cele zece farfuriuţe făcute de puştiul de 6 ani. Aşa a început totul pentru el. Acum are şase băieţi, toţi olari care frământă zi şi noapte pământul pentru a-l transforma în oale şi farfurii. Iar Pall baci umblă tot anul prin târgurile din ţară, cu marfa după el ca să o vândă. Banii pe care îi obţine nu sunt suficienţi, iar locurile unde un olar bătrân poate să vândă sunt şi mai puţine. Iar cele care există sunt de o calitate îndoielnică. Despre acest târg, întins undeva, pe la Şosea, spune că "icea numa kitch-uri sunt"; pe aleea lungă de 300 de metri găseşti numai trei meşteri populari cu produse tradiţionale, restul vânzătorilor şi marfa lor par strânşi de aiurea. Lângă o doamnă care vinde scrumiere şi vaze post-moderniste din sticlă colorată (la un târg unde pe banner scrie "Târgul meşteşugarilor tradiţionali") un altul şi-a adus de acasă colecţia de vechituri şi face vecinătate bună cu un nenea ce oferă spre vânzare cărţi SF la mâna a doua. Iar mai în dreapta lor, o femeie trecută de a doua tinereţe expune lumânări sculptate artistic. Un fel de talcioc, la preţuri pe măsură.

FILIERA CHINEZEASCĂ
Dar Pall Augustin nu a venit la Bucureşti doar ca să vândă câte ceva, ci face şi demonstraţii de olărit pentru curioşi şi cumpărători deopotrivă. Aşezat la o masă de olar tradiţională, învârte cu o dexteritate greu de greu? pentru cineva de vârsta lui, roata grea de piatră. Printre spectatori, copii cu părinţii de mână, gură cască de aiurea... şi doi chinezi. Care atrag atenţia, nu prin prezenţa lor şi în nici un caz prin limba pe care o vorbesc, ci prin faptul că fac poze într-una cu telefonul mobil. Demonstraţia inedită ar putea justifica interesul celor doi şi frenezia cu care iau poze. Dar chinezii nu sunt interesaţi de meşter şi nici de neobişnuitul situaţiei. Ei fotografiază insistent vasul care ia naştere chiar acum. Când observă că sunt fotografiaţi, la rândul lor, se opresc brusc şi încearcă să se strecoare prin mulţimea de oameni. Zâmbetul de pe buze şi cheful de făcut poze le-a dispărut subit. Se urcă într-un taxi şi dispar în viteză din zonă. Ce s-a întâmplat de fapt?

Explicaţia poate fi găsită în cealaltă parte a Bucureştiului. Complexul Niro este locul cu cei mai mulţi angrosişti chinezi din Bucureşti. În plus, are reputaţia unui loc unde poţi găsi absolut tot ceea ce cauţi. Locul este este extrem de aglomerat şi gălăcios, chiar de la răsăritul Soarelui, deoarece de aici îşi procură marfa majoritatea patronilor de buticuri deschise în oraş. Ascunse în acest labirint, printre sute de standuri ale comercianţilor, sunt şi câteva locuri unde poate fi găsită ceramică şi obiecte tradiţionale cioplite în lemn. Nu chinezeşti cum ar fi tentat cineva să creadă. Şi deloc puţine la număr. Sute de oale, farfurii, căni, vaze, ulcioare, linguri, etc. adunate vârf-grămadă la un loc. Înspre această peşteră a lui Aladin negustorul chinez te trage de mânecă imediat ce vede că ai poposit cu privirea mai mult de 10 secunde. Târguiala ar putea fi comică dacă nu ar fi iritant de dificilă. Vânzătorul nu ştie româneşte, iar băiatul de prăvălie, de obicei un localnic bronzat, nu are chef să facă conversaţie cu tine. Dacă întrebi de "obiecte de ceramică tradiţionale" o dată şi repeţi de trei ori "tradiţionale", ca să fii sigur că negustorul te-a înţeles, acesta îţi arată cu degetul toată şandramaua. Absolut toate sunt tradiţionale. Săracul chinez are dreptate, mai toate obiectele din prăvălia lui aduc suspect de mult cu cele pe care le vezi înşirate pe mesele meşterilor populari la târgurile de profil. Şi aşa ajungi să te întrebi aiurea când răspunsul e la mintea oricui: cum au ajuns produsele unui meşter popular pe tejgheaua unui comersant asiatic?

CHINEZII - CEI MAI TARI MEŞTERI OLARI  
Olarul din Vlădeşti, cunoscut prin zonă şi pentru că i-a dat preşedintelui Băsescu un cocoş de pus pe casă, Eugen Pătru îi declară ironic pe chinezi cei mai buni meşteri populari români. Chinezii, spune el, vin la expoziţii sau, târguri ca să facă poze exponatelor. A doua zi, obiectul, care poate era unicat pentru meşterul român, este multiplicat în sute sau poate mii de exemplare care sunt vândute la un sfert din preţul obiectului original. "Chinezii doar produc", mai spune dl Eugen, "nu sunt interesaţi de ceea ce se întâmplă mai departe cu marfa lor. Problema este că mulţi meşteri populari merg în Europa (complexul comercial, n.r.), cumpără la preţuri derizorii şi vin într-un târg să vândă de 5-6 ori mai scump. Vina ne aparţine nouă, aşa-zişilor «meşteri populari», pentru că sunt şi oameni care cunosc meserie, dar le este mai uşor să se ducă să cumpere de acolo".

ŞPAGĂ DE TĂRG
"Până în 1989 existau comisii de specialitate care mergeau acasă la fiecare meşter şi îl evaluau. Dacă aceasta respectă tradiţia, dacă îndeplineşte toate criteriile pentru a fi meşter popular, dacă..., dacă..., spune Eugen Pătru. Acum, directorii centrelor judeţene de cultură şi conservare habar n-au despre ce înseamnă arta populară", continuă domnia sa. "La târgurile astea populare, organizate de primării, de prefecturi, unde se pune afişul ăla cu «Târgul meşterilor populari», intră cine dă mai mult, iar acolo nu sunt decât 3-4 meşteri populari autentici şi restul sunt dinăştia cu chinezării, comercianţi, dar nicidecum meşteri populari." "Chinezii nu vin să ne concureze pe noi, ei produc, se duc ai noştri să cumpere şi pe urmă ne concurează tot pe noi", încheie explicaţia olarul din Vlădeşti.

NE OMOARĂ ŞI LA PREŢ
Prezent la târg alături de meşterul din Harghita, care acum lucrează lutul în faţa vizitatorilor, este şi Gyorfi Domocos, tot din Korund, Harghita, care este conştient de această problemă şi i-a şi văzut pe chinezi cum procedează. "Suntem meseriaşi, suntem olari şi suntem invitaţi la multe târguri, dar printre lucrurile noastre care sunt originale, am văzut şi lucrurile lor, care sunt chinezării. Am fost şi în Ungaria şi în alte ţări şi am văzut că vine (chinezul n.r.) şi face o poză. Peste o lună au mărfurile făcute şi sunt aşa de ieftine că ceea ce avem noi nu se mai vinde. Noi, care suntem cunoscuţi, nu putem să ţinem preţurile aşa de jos. Şi lumea nu prea ştie ce cumpără. Sunt diverse lucrări, nu numai de olărit şi din lemn, şi altele..."

Kitch-ul, acele mici nimicuri de care te împiedici
Şi atunci ce se poate face pentru a proteja, atât cât se mai poate, arta populară tradiţională de această degradare continuă? Înregistrarea ca mărci culturale ar putea oare asigura supravieţuirea acestor tradiţii? Dr Costion Nicolescu, cercetător la Muzeul Ţăranului Român, crede că mai degrabă "ceea ce ar trebui făcut este o educaţie a gustului. Şi aici muzeele ar trebui să educe o dată gustul producătorului, al meşterului şi apoi să-l educe pe cel care cumpără. Educaţia se face având o sensibilitate faţă de ele (obiectele vechi n.r.), văzând încărcătura lor pe de o parte spirituală, pe de alta văzând ingeniozitatea meşteşugului...".