Chador turism

Pentru majoritatea turiştilor veniţi în Iran, principala atracţie este “joaca de-a Islamul”. Privaţiunile la care se supun constituie cea mai povestită întâmplare din viaţă. O incursiune într-o lume tabu, în care, uimitor, femeile au farmecul lor!

Cu siguranţă că numeroase sunt locurile ce merită vizitate în Iran. Începând cu ruinele vestitei Persepolois, capitala vechiului imperiu persan din timpul lui Darius şi trecând apoi prin Shiraz (oraşul culturii persane), Espahan (capitala covoarelor lucrate în milioane de noduri din cea mai fină mătase), Ţinutul Yazd (unde se găseşte singurul oraş din lume construit aproape în totalitate din lut, precum şi unicul cimitir al cultului zoroastrian) şi terminând în Teheran (capitala şi cel mai important oraş al Iranului), găseşti la tot pasul obiective de vizitat, unul mai interesant şi plin de semnificaţii decât celălalt. Cu toate acestea, atracţia principală pentru care tot mai mulţi turişti occidentali şi americani par a fi luat cu asalt Iranul în ultimul an este comportamentul Islamic. Mai precis rigorile şi restricţiile impuse de acesta în comportament şi vestimentaţie.

Se ştie că în Iran Constituţia se bazează pe Coran. De aici şi privaţiunile religioase specifice. Femeile trebuie să poarte dacă nu neapărat celebrul “chador” (veşmântul de culoare neagră care acoperă aproape în totalitate corpul, lăsând la vedere doar o parte din faţă şi ochii), atunci cel puţin capul acoperit cu basmaua regulamentară, “rusari”.

Pentru turişti, antrenamentul începe încă din avion, indiferent de compania de zbor aleasă, odată cu apropierea de Teheran. Femeile învaţă de la stewardese cum să-şi ţină capul acoperit iar bărbaţii îşi fac pentru ultima dată “plinul” cu bere sau cu alte băuturi spirtoase, ştiut fiind că în Iran consumul de alcool este cu desăvârşire interzis. Desigur, nu este voie să se mănânce nici carne de porc, dar, având în vedere că nimeni nu cere pe ultima sută de metri costiţă afumată sau jambon subţire înfeliat, se pare că este o restricţie peste care se trece mult mai uşor.

Odată ajunşi pe pământ iranian, turiştii se întrec în privaţiuni islamice, de parcă toată viaţa numai asta şi-au dorit. Femeile îşi completează colecţia de basmale, încearcă “chadorul” opac sau uşor transparent iar bărbaţii uită că au purtat vreodată pantaloni scurţi şi că au dus halba la gură. Lucru uşor vizibil dimineaţa, la breakfast, când mâna întinsă după tradiţionala ceaşcă de ceai tremură vizibil, şi nu de emoţie! În afară de miile de poze în care sunt mai evidenţiate aspectele vestimentare decât monumentele din preajmă, turiştii se mai pot întoarce acasă şi cu amintiri unice din Caravan Serai, celebrele “moteluri” amplasate la răscruce de drumuri în deşert. Aici se poate viziona un spectacol unic de dans cu reminiscenţe războinice, unde bărbaţi ageri, transpiraţi şi musculoşi impresionează asistenţa (în special feminină, dar nu numai), după care se poate servi o masă pe cât de tradiţională pe atât de copioasă urmată de “piesa de rezistenţă”: dormitul în camerele special amenajate. Spun “de rezistenţă” fiindcă este vorba de fapt despre nişte separeuri amenajate în nişe scobite în pereţi, având în loc de “ziduri” perdele albe şi drept paturi... direct podeaua din lemn.

După o noapte petrecută în aceste condiţii (şi pentru care, să recunoaştem, sinistraţii noştri ar fi făcut scandal) turiştii pleacă mai departe. Nu înainte de a lăsa scris în Cartea de Oaspeţi câteva impresii cu privire la orele petrecute aici. Zece pagini frunzărite în grabă

mi-au fost de ajuns pentru a înţelege că, într-un astfel de turism, un dans popular, o narghilea bine umplută cu tutun aromat şi un aşternut întins direct pe duşumea pot face adevărate minuni.

“ÎNFRĂŢIT” CU DUŞMANUL. Deşi se presupune că inamicul numărul 1 al Iranului este America, aproape că nu există loc, în mediul rural, dar în special în cel urban, în care amintirea “Unchiului Sam” să nu-şi facă simţită prezenţa. Bunăoară, pentru noi, neaşteptata întâlnire cu un reprezentant de seamă al tehnicii de peste Ocean avea să se producă la aterizarea pe imensul aeroport internaţional de lângă Teheran. Aici, pe lângă zecile de avioane purtând sigla companiei naţionale de transport aerian, lăsat la vedere în faţa hangarului central, se găsea garat ditamai avionul militar Hercules C-130, brenduit şi el în culorile drapelului verde-alb-roşu. Avion care a fost achiziţionat, împreună cu multe altele de acelaşi gen înainte de Revoluţia Islamică din ’79, şi că este ţinut în funcţiune şi folosit la capacitate maximă şi acum. Altfel, de cum păşeşti pe pământ iranian, primele băuturi răcoritoare de care te loveşti la tot pasul sunt cele două mărci ultra cunoscute şi concurente de peste Ocean, fabricate sub licenţă oficială aici şi inscripţionate şi cu litere arabe. La cât sunt de căutate şi cumpărate cele două “ambasadoare” ale civilizaţiei americane, aproape că nu te-ar mira să găseşti la un colţ de stradă un... “McShaorma’s” sau un “Burger Kebab”!

În afară de tonul surprinzător-moderat cu care oficialităţile întâlnite la Teheran ne-au vorbit despre omologii lor americani, deschiderea spre normalizarea relaţiilor spulberate în urmă cu 27 de ani, odată cu atacul asupra ambasadei SUA, avea să fie confirmată în plin deşert, de către un vânzător ambulant de cărţi poştale care ne-a propus să cumpărăm vederi şi pliante cu ţinutul Yazd şi fiindcă se numeşte “The Land of the Sun” (Ţinutul Soarelui), întocmai ca Florida!

DOUĂ MISTERE. Ca să fiu sincer, două enigme m-au impresionat în mod deosebit în timpul vizitei din Iran. În primul rând este vorba despre focul de la Templul Zoroastru, foc ce arde neîncetat din anul 470, era noastră. Este simbolul zoroastrismului, o credinţă fondată la începutul mileniului 2 i.e.n., bazată pe dualismul dintre bine şi rău, lumină şi întuneric etc, şi printre ai cărei adepţi se numără chiar şi nume importante din cultura contemporană, ca Freddie Mercury sau dirijorul Zubin Mehta. Pe lângă fiorul inerent simţit la cimitirul din Yazd, locul unde zoroastrienii depuneau morţii spre a fi ciuguliţi de păsări până când oasele rămâneau fără carne pe ele, a doua senzaţie încercată a fost aceea că nimic nu e nou sub soare, deoarece, poate doar cu excepţia rodiilor, pomana compusă din fructe şi prăjituri, împărţită după o procesiune religioasă, nu s-a deosebit cu mult de parastasul de la noi.

A doua enigmă este traversatul străzii. Mai precis, cum naiba fac localnicii să treacă de pe un trotuar pe celălalt fără să umple până la refuz clinicile de ortopedie nu-mi dau seama. După câte am văzut, în Iran, două sunt regulile de circulaţie. 1) “Fereşte-ţi faţa”, adică poţi conduce oricum, doar să ai grijă să nu intri în cineva cu botul maşinii. De restul trebuie să aibă grijă ceilalţi participanţi la trafic! Trebuie să recunosc faptul că la singurul accident la care am fost martor în săptămâna petrecută acolo, şoferul s-a dat jos din maşină, a aranjat bara din faţă cu o mişcare scurtă, din bombeu, şi a plecat mai departe, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat... 2) Pietonul nu are nici un drept! Traversarea străzii este o aventură, “zebra” pare doar un accesoriu pe care nimeni nu-l bagă în seamă, iar semafoarele, cele care funcţionează, mi-au dat pentru prima oară în viaţă senzaţia că sunt daltonist.

Altfel, pot să adaug, spre liniştirea potenţialilor turişti în spaţiul vechii Persii, că traversatul străzii este singurul pericol care te poate pândi în Iran.

Trebuie să recunosc faptul că nu mă număr printre cei care au prejudecăţi despre Iran. Am ajuns acolo cu un bagaj de cunoştinţe deloc neglijabil şi mi-am întărit convingerea că Iranul este o ţară a extremelor. Bogăţie fabuloasă şi sărăcie lucie. Minţi luminate şi analfabetism. Toleranţă şi justiţie de neînţeles. Chadorul purtat cu evlavie, dar şi cu haine de ultimă modă pe dedesubt. Iranul te poate înspăimânta, îl poţi iubi şi îl poţi urî. Dar un lucru este sigur: nu-ţi va putea rămâne indiferent.

• Material realizat cu sprijinul Miniprix