Chiar aşa, "Ave Nichita!"

"Eu nu sunt altceva decât o pată de sânge care vorbeşte", spunea Nichita într-un "Autoportret". Sâmbătă, cu o zi înaintea Floriilor s-a putut vedea o mare pată de sânge care mărşăluia... Peste o sută de oameni care îl iubesc şi mai cred în cuvântul Poetului au participat la un marş cultural internaţional.

Nichita Stănescu este în fiecare dintre noi. Au spus-o apăsat, de mai multe ori, atât sârbii, cât şi românii uniţi de "bătrânul" Nichita la Drobeta Turnu-Severin. "Uneori sunt şi poet şi, cum spun tot mai des, un om aproape normal - declară Adam Puslojic. Un rege poetic întreg şi un om diamantin - aşa a fost Nichita." Nichita lui Adam, care este şi Nichita al meu, credea în forţa cuvântului românesc care dă un sens moral realului.

Un sens moral al realului l-am simţit, după multă vreme de beznă, cu ocazia acestui marş de 30 de kilometri, de la Şişeşti până la Drobeta Turnu-Severin, organizat cu sprijinul preşedintelui Consiliului Judeţean Mehedinţi - Marius Bălu, directorului general al Casei de Cultură Mehedinţi "Nichita Stănescu" - Marian Popescu - şi profesorului universitar Anca Stănişoară, la iniţiativa poetului Laurian Stănchescu. Finalul marşului a fost onorat, la Liceul Traian din Drobeta Tr. Severin, de prezenţa Irinei Cajal de la Ministerul Culturii şi a lui Carmen Dumitriu de la Ministerul Dezvoltării.

RUGĂCIUNE
Cu ajutorul sârbilor Adam Puslojic, Dragoljub Firulovic, Miljurko Vukadinovic, Mafa Hadjametovic, Skalusevic Sasa şi Ivan Tomic, ne-am dezlimbit dintr-ale noastre şi ne-am apropiat de cuvântul Poetului. S-a recitat din El până s-a coborât din Ceriu şi L-am simţit cum mărşăluia lângă noi. Rapsodul Ion Creţeanu a venit gătit în ipingea, veche de 150 de ani, şi cu opinci proaspăt "asfaltate" (a se citi pingelite).

A contribuit şi el la pata de sânge care mărşăluia până când, până când... vopseaua sumanului, extrasă din rădăcină de roibă, i-a pătruns prin cămaşă, însângerând-o... Imurluc, burcă, sarică, suman, zăbun, bolou, căpeneag, irean (hrean), făsui (fasole), zăpuc (căldură), machea (oare) sunt cuvinte din limba noastră care, în ciuda frumuseţii arhaice, nu prea mai îmbie pe nimeni să le poarte pe buze. E normal, e natural ca ele să moară o dată cu lucrurile pe care le denumesc.

Ciudat e însă că sârbii care au învăţăt româneşte le caută şi le recuperează tocmai pe acelea şi fac din ele straie de sărbătoare pentru limba lor. "Iartă-mă şi ajută-mă şi spală-mi ochiul şi întoarce-mă cu faţa spre invizibilul răsărit din lucruri. Iartă-mă şi ajută-mă şi spală-mi inima şi toarnă-mi aburul sufletului, printre degetele tale. Iartă-mă şi ajută-mă şi ridică de pe mine trupul cel nou care-mi apasă şi-mi striveşte trupul cel vechi. Iartă-mă şi ajută-mă şi ridică de pe mine îngerul negru care mi-a îndurerat caracterul."

Aşa se ruga pământeanul Nichita. După ce am parcurs pe jos cei 30 de kilometri, mi-am simiţit picioarele îndurerate, dar sufletul era în continuare dornic să mărşăluiască. Îl aveam cu mine pe Nichita. Şi Ion Creţeanu l-a simţit aproape. Tot drumul a purtat cu mândrie pe umeri, ca pe o penitenţă asumată de dragul lui Nichita, ipingeaua care cântăreşte opt kilograme. Şi Adam Puslojic - seniorul marşului (are 67 de ani) - l-a avut alături şi în el pe Nichita... Laurian Stănchescu a avut inspiraţia să spună odată: "Ave Nichita!"

De atunci, fraţii între ei - românii şi sârbii, se salută cu această formulă: "Ave Nichita!" Am putea şi noi, românii, între noi, să ne salutăm cu "Ave Nichita!" Măcar de ziua lui...