Chişcău: citadela fiarelor de piatră

Lumea labirintică a peşterilor: subterană, tenebroasă, scufundată în beznă eternă. O lume stranie, de o frumuseţe nepământeană, bântuită adeseori de fantomele unor fiare cumplite din alte timpuri. Vremuri îndepărtate, când strămoşii oamenilor nici măcar nu visau că vor ajunge stăpânii unici ai planetei.
17 septembrie 1975: o zi de muncă obişnuită pentru angajaţii carierei de marmură din Chişcău – Bihor.

Sau poate că nu? În jurul prânzului, artificierii au declanşat o explozie menită să disloce blocuri de rocă nobilă care puteau fi astfel desprinse mult mai uşor. Operaţiune de rutină, deja banală. Dar, de astă dată, a fost altfel: în coasa marmoreană a carierei s-a ivit o bortă care ducea spre măruntaiele întunecate ale pământului. După primele clipe de uluială, muncitorul Traian Curta şi-a luat inima în dinţi, a intrat şi a străbătut câţiva zeci de metri printr-o galerie nemaicălcată de picior de om. Un prim drum care i-a convins pe toţi că au descoperit o peşteră neştiută. Ulterior, acolo avea să fie găsită „o capsulă a timpului” sigilată etanş cândva, cu zeci de mii de ani în urmă. Primii specialişti veniţi acolo au fost speologii, care au explorat noua lume subterană.

Tot ei au fost cei care au găsit nişte ciudăţenii cu care se mai întâlniseră şi prin alte peşteri: oase de urs preistoric. Relicve care au şi dat numele acelui tărâm neştiut: Peştera Urşilor. Explorând locul pe îndelete, speologii au descoperit o lume stranie, în care alchimia apelor prelinse domol printre roci au croşetat milenii la rând, superbe dantelării împietrite. Feerii carstice, botezate cu nume sugestive, pe măsura frumuseţii lor exotice: Palatele fermecate, Portalul, Lacul cu nuferi, Căsuţa piticilor, Draperiile din Galeria urşilor, Pagodele ori Sala Sfatul bătrânilor. Cartografiată pas cu pas, în toate cotloanele sale, Peştera Urşilor s-a dovedit a avea 1.500 de metri, repartizaţi în galerii şi săli amplasate în două etaje separate printr-un pasaj – o galerie scurtă şi abruptă cu o denivelare de peste 15 metri. Amenajaţi conform standardelor mondiale de atunci, cei 488 m ai galeriei superioare au fost introduşi, încă din vara anului 1980, în circuitul turistic. Iar de atunci şi până azi, interesul publicului nu a scăzut niciodată: anual, aici vin peste 200.000 de vizitatori, dintre care foarte mulţi sunt străini.

Adevărata capsulă a timpului accesibilă însă doar savanţilor se află în următorii 521 m ai peşterii. Acolo, în mijlocul feeriei carstice, sunt concentrate relicvele spectaculoase, perfect conservate, ale unei lumi vechi de zeci de mii de ani. Începând cu anul 2008, cercetătorii Institutului de Speologie „Emil Racoviţă” al Academiei Române lucrează în cadrul proiectului Karsthives finanţat, din vara anului trecut, de CNCSIS-UEFISCSU. Un proiect complex, interdisciplinar, care include studii de geologie, paleontologie, climatologie, sedimentologie, precum şi stabilirea vârstei relicvelor descoperite cu ajutorul izotopilor radioactivi – geocronologie. Toate la un loc vizează determinarea paleoclimatului şi descrirere mediului aşa era el acum câteva zeci de milenii.

Implicat în acest proiect, tânărul cercetător Ma­rius Robu a pătruns de foarte multe ori în capsula timpului de la Chişcău. Dar şi în multe alte carsturi, la fel de interesante. Iar relatările sale despre această lume de mult dispărută sunt deosebit de interesante: „Peştera Urşilor este un sit extrem de interesant. Dincolo de frumuseţea formaţiunilor geologice, există zone cu depozite sedimentare, acumulate în timp, care păstrează, aproape nealterate, urmele unei vieţi sălbatice străvechi. Cele mai numeroase sunt fosilele de Ursus spelaeus, adică Ursul de peşteră. Până acum s-a identificat foarte mult material osteologic, inclusiv schelete complete, cu oasele articulate conform anatomiei lor. Sunt osemintele unor animale de vârste diverse, de la pui până la indivizi bătrâni măcinaţi de tot soiul de boli. Este foarte posibil ca, în sedimentele încă neexplorate, să mai existe multe alte schelete”.

Cei care le vor găsi sunt paleontologii care, odată intraţi acolo, în beznă, fac săpături la fel de meticulose ca arheologii care lucrează la lumina zilei.

Citește pe Antena3.ro

Surse: Cine e liderul PNL care l-a înfuriat pe Ciolacu și l-a făcut să rupă negocierile și să anunțe intrarea PSD în Opoziție

„Oraşul urşilor”
Deosebit de spectaculoase, ciolanele urşilor din vechime nu sunt singurele relicve descoperite în labi­rintul subteran de la Chişcău. Tot acolo au fost găsite şi peste 120 de culcuşuri de hibernare folosite cândva de locuitorii arhaici ai peşterii. Departe de a fi nişte gropi naturale deja existente, acestea erau amenajate special de ocupanţii lor care le săpau exact după dimensiunile proprii. Iar dovadă a muncii beneficiarilor stau urmele de gheare care au săpat şi fasonat fiecare culcuş pentru a-l face cât mai confortabil. Putem bănui că locurile cele mai bune, cele mai ferite de curent sau de umezeală erau ocupate de indivizii cei mai viguroşi. Şi tot acolo femelele îşi năşteau puii. De-a dreptul impresionante sunt însă amprentele urşilor, urme de tălpi şi de „palme” atât de bine conservate încât par a fi lăsate acolo acum câteva zile.

Asemenea vestigii sunt extrem de rare, iar Peştera Urşilor este unul dintre puţinele locuri din lume unde s-au păstrat atât de bine. Savanţii au aflat că urşii au locuit aici, milenii la rând, cu multe zeci de mii de ani în urmă. Metaforic vorbind, am putea spune că labi­rintul de la Chişcău era un veritabil oraş, o citadelă preistorică nonumană amenajată special de urşii care veneau să-şi petreacă aici iernile din ce în ce mai lungi şi din ce în ce mai grele, aduse de Epoca glaciară.

Cine era Ursus spelaeus? O fiară uriaşă, de obicei mai mare decât Grizzzly de azi. Cei de talie medie aveau în jur de 500 de kilograme. Dar de foarte multe ori depăşeau o tonă. Iar când se ridica în două picioare, un asemenea voinic avea peste trei metri înălţime. Apărut în urmă cu peste 500.000 de ani, a stăpânit o bună parte a vechii Europe, din Spania până în Rusia. Peste tot prefera zonele de munte şi, milenii la rând, a fost principalul locatar al cavernelor din Pirinei, Alpi şi Carpaţi. Studii bazate pe măsurarea anumitor izotopi radioactivi, prezenţi încă în fosilele lor, arată că urşii de peşteră erau, în general erbivori. Ce fel de viaţă au dus urşii din peştera de la Chişcău? Probabil la fel cu cea a fraţilor lor de aiurea. Veneau acolo, îşi făceau culcuşurile şi intrau în hibernare. Iar unii treceau din somnul de iarnă direct în somnul de veci. Ghinionul lor, norocul paleontologilor. În marea lor majoritate, cadavrele celor care pierdeau cursa supravieţuirii rămâneau pe loc.

Acoperite de sedimente scheletele lor, conservate în conexie anato­mică, au ajuns până în zilele noastre şi ni-i prezintă aşa cum au fost, în ultima iarnă a vieţii lor. În zona rezervată cercetării a fost descoperită o ursoaică moartă alături de puiul ei. În alte firide, masculi sau femele morţi fie pentru că erau deja slăbiţi când au intrat în hibernare, fie că erau deja afectaţi de boli grave. Cei bătrâni erau măcinaţi de reumatisme şi alte afecţiuni osoase cauzate de frig şi umezeală. Alţii aveau diverse fracturi vindecate de la sine, dar şi eroziuni ale oaselor cauzate de infectarea unor răni grave. Iar dinţii lor, de dimensiuni cu adevărat impresionante, erau adeseori ciuruiţi de carii, abcese ori alte afecţiuni dentare care, împiedicându-i să mănânce, le-au grăbit moartea obligându-i să intre în hibernare foarte slăbiţi.

Leul din beznă
Cercetările sistematice efectuate în ultimii ani în Peştera Urşilor au readus la viaţă o altă fiară cumplită, contemporană cu Ursus spelaeus. O fiară pe care savanţii au botezat-o Panthera spelaea, cunoscut publicului larg drept Leul de peşteră. Acesta nu era un locuitor permanent al peşterilor şi venea acolo doar în speranţa că va putea ataca şi mânca vreun urs care, şubrezit de boli, nu s-ar fi putut apăra. Marius Robu ne-a relatat că în zona rezervată cercetărilor a fost identificat scheletul aproape întreg al unui astfel de leu din vechime. Conform primelor analize, fiara a trăit cândva, acum circa 41.150 de ani. Venise acolo la vânătore, dar încă nu este clar de ce o fi murit căci oasele lui nu păstrează urme de violenţă. Relativ aproape de primul s-a găsit scheletul unui alt leu, incomplet de astă dată. Iar aspecutul acestuia din urmă redă o dramă petrecută acolo, cu zeci de milenii în urmă.

Venit şi el în speranţa unui prânz obţinut mai uşor, şi-a greşit clientul şi, în loc să atace vreun urs vulnerabil, a dat peste unul în deplinătatea puterilor. A urmat probabil o luptă grea pe care leul a pierdut-o. Grav rănit a părăsit locul, dar nu a mai reuşit să iasă din peşteră. A murit acolo, aproape de ruda lui deja îngropată în sedimente. Dar spre deosebire de acela, nu a avut parte de linişte nici după moarte: leşul său a fost sfâşiat şi consumat, în mare parte, de alt locuitor al acelei lumi subterane: Hiena de peşteră. Destul de numeroase, urmele acesteia au fost descoperite mai ales în partea superioară a peşterii. La fel ca urşii, hienele preistorice erau şi ele nişte locuitori constanţi ai lumii subterane, care le oferea un adăpost confortabil unde să-şi crească puii. Dar şi o hrană uşor de obţinut atunci când dădeau peste cadavrele vecinilor urşi.

Urşi, lei, hiene de peşteră, fiare preistorice care au dispărut demult de pe faţa Pământului lăsând în locul lor doar nişte ciolane pietrificate. Toate trăiau într-o lume de giganţi, dintre care cei mai cunoscuţi, aici în Europa, erau mamuţii, Megaloceros giganteus, cerbii uriaşi, înzestraţi cu nişte coarne lungi de peste 3,5 metri şi rinocerii lânoşi. Apoi, în urmă cu 10-15.000 de ani toţi aceşti uriaşi au dispărut lăsând locul liber oamenilor care, încet, încet au luat în stăpânire toată planeta.

Panthera spelaea
Panthera spelaea, cunoscut mai ales sub numele de Leul de peş­teră eurasiatic, era o fiară adap­tată la rigoarile climei glaciare. A apărut în zona Eurasiatică în urmă cu aproximativ 350.000 ani şi a dispărut, la fel ca ceilalţi re­pre­zentanţi ai Megafaunei din Cuaternar, acum aproximativ 10.000 de ani. Dar atunci când condiţiile geo­gra­fice şi meteorologice au permis-o, leii eurasiatici au traversat scutul îngheţat care acoperea actuala strâmtoare Bering şi au ajuns şi în cele două Americi. În­tâm­plător sau nu, tot acesta este şi drumul primilor oameni care au cu­cerit Lumea Nouă. Imaginea lui este prezentă în frescele preisto­rice de la Altamira şi Lascaux. Fresce care ne arată o fiară superbă, cu mult mai mare decât fraţii săi din zilele noastre. Leii din vechime intrau în peşteri doar ocazional şi uneori mureau lăsându-şi oasele în lumea tenebrelor subterane.

Oameni şi fiare
Ursul şi Leul de peşteră au trăit cândva, pe vremea când umanitatea nu decisese încă dacă va merge mai departe pe „mâna” lui Homo Sapiens ori a Omului de Neanderthal.
Porniţi să cucerească lumea, primii plecaseră de multe mii de ani din Africa natală. Vânători redutabili, ceilalţi stăpâneau, de peste 250.000 de ani, lumea eurasiatică. La fel de inteligente, la fel de eficiente, ambele linii evolutive s-au aflat, mult timp, în concurenţă. Şi unii, şi alţii au trăit în cavernele munţilor, unde adeseori trebuie să se fi confruntat cu leii şi urşii de peşteră. La un moment dat s-a spus chiar că aceia ar fi dispărut pentru că au fost vânaţi intens de oameni. Dar asta pare puţin probabil, iar descoperirile nu confirmă o asemenea ipoteză. Este drept că în câteva locuri s-au descoperit vechi obiecte confecţionate din oase de Ursus spelaeus. Dar pe nici un schelet nu s-au identificat urmele specifice unor arme preistorice. De fapt, oricât de buni vânători ar fi fost, este puţin probabil că umanii ar fi putut câştiga o confruntare cu un urs aflat în deplinătatea forţelor. Şi nici cu un leu sănătos. Dar nu este exclus ca, la fel ca leii, şi oamenii să fi „utilizat” cadavre ale unor urşi deja morţi. Prezenţa lor în picturile parietale pare să arate, mai curând, că aceste fiare erau respectate ca întrupări ale unor zei.