Claymoor – „Ecouri mondene” (3)

În plin Belle Époque, Mişu Vacaresco publică în L’Indépendance Roumaine o ru­bri­că pe care o semnează: Claymoor. Indiscret, histrion şi, mai ales, imprevizibil, cel mai im­portant cronicar al României mon­de­ne de sfârşit de se­col romantic a fost un perso­naj care se iden­tifică cu lumea salonardă pe care o descrie.

„8 aprilie 1882
Marţi, foarte frumos la Şosea, iar, pe la 4, adunare de înaltă ţinută la Capşa. Prăjiturelele dispăreau ronţăite de dinţişorii femeilor frumoase. Doamnele Maria Rasty, Elena Nicolescu, Simona Lahovary, Maria ŞuŢu, Vasile Boerescu, Jean Palladi, Ema Beldiman.

Teatrul german este în continuare foarte frecventat. Ieri seară, publicul era dintre cele mai alese. În faţa unui parter foarte elegant şi a lojelor pline de femei frumoase, s-a montat «O nebunie la Roma» de Johann Strauss. În lojele din stânga, doamna Grigore Ghica, doamna George Schina, doamna Constantin Filitis; la dreapta, doamnele Constance Balş, Zoe Florescu, Caterina Lahovary, Alexandru şi Ion Darvaris etc. Înalta societate şi batalionul mondenelor erau în efectiv complet. Muzica operetei este foarte apreciată şi publicul aplaudă frenetic.

Foarte frumos şi la teatrul naţional. «Diane de Lys», această dramă atât de emoţionantă a lui Dumas, care, cu treizeci de ani în urmă, avusese un aşa de mare succes, încât întregul Paris se îmbulzise s-o vadă pe doamna Dorval în rolul Dianei. Interpretarea a fost foarte bună. Doamna Romanescu a jucat excepţional ro­­­lul copleşitor al Dianei de Lys. Multă fineţe, suflet şi mai ales o mare sensibilitate care a emoţionat între­gul auditoriu. Progresele acestei tinere artiste sunt tot mai mari. O felicităm sincer. Domnul Manolescu a ju­­­cat inspirat rolul pictorului Aubryet. Era în­tru­chi­pa­rea vie a personajului şi a fost îndelung aplaudat. Domnul Velescu a avut momente foarte bune; de alt­fel, este un actor extrem de conştiincios.

Seară ex­cep­ţi­onală pentru comedia românească. «Diane de Lys» merită văzută.
Printre cei aflaţi la Bucureşti îi menţionăm pe dom­­nul şi doamna Jean Pallady, domnul Emmanuel Hillel, prinţul şi prinţesa Alexandru Bibescu şi domnul Ca­­v­adia, simpaticul nostru truver, cu vocea lui minu­na­tă, care va pleca la Craiova pentru un concert de binefacere.

Duminică la ora 1, mare botez la domnul Ştefan Făl­coianu. Naşa noului-născut era doamna Eufrosina Vă­cărescu, care purta o superbă rochie albastru închis, cu camelii naturale în piept şi în păr. Lumânarea era mag­­nifică, plină de funde şi acoperită de dantele. Au ve­­nit multe ursitoare pentru a-i prezice un viitor stră­lu­cit bebeluşului, dar ieşea în evidenţă un foarte frumos grup de tinere. Am remarcat-o în asistenţă pe dom­­nişoara Assan cu o pălărie Mogador, cu pene pur­purii, doamna Ecaterina Lahovary, în toaletă de un mi­­nunat satin verde închis, cu o pălărie de ducesă de ultimă modă, împodobită cu pene, doamna Gri­gore Manu, doamna Melania Ghica, doamna Eufrosina Catargi în albastru turcoaz, doamna Alexandrina Ros­­noveanu în gri perlă, domnişoara Eufrosina Gră­diş­­teanu, domnişoara de onoare a reginei, deosebit de fru­­moasă, în toaletă de satin, Isabelle, cu pălărie gri de muschetar, împodobită cu o pană neagră etc.

La ora 4, mare reuniune a membrilor comitetului de binefacere la prinţul George Bibescu. Era ziua so­co­­te­lilor şi, cum cifrele sunt mai elocvente decât orice alt­­ceva, să spunem că suma pentru incendii s-a ridicat deja la o sută de mii de franci; iată un argument pen­­tru a face să tacă toate gurile rele, dar şi un motiv de bârfă pentru invidioşi.
La ora 6, atmosferă deosebită la Şosea. Ca o proce­s­­i­­u­ne pentru zilele de sărbătoare.

Seara, recepţie şi ceai la doamna Elena Ote­te­le­şea­nu. Multă lume aleasă. Cea mai fină cremă a socie­tă­ţii bucureştene. O colecţie de femei frumoase, cum se văd întotdeauna în saloanele acestei încântătoare doamne; o bogăţie de toalete şi un spirit plin de şarm.
În aceeaşi seară, sală plină la Bossel, unde se joacă «Ca­­detul de mărină». Prestaţia excelentă a actorilor sal­­vează piesa destul de plictisitoare.

La teatrul românesc, drama istorică «Moartea lui Constantin Brâncoveanu» s-a jucat cu sala plină.”

Prin ochii cronicarului
Cronicile lui Claymoor pot fi citite azi şi ca subiective istoria vieţii private a sfârşitului de secol al XIX-lea românesc. Cronicarul ştie toate ge­ne­a­lo­gi­ile, înrudirile de sânge sau alianţele familiilor aris­to­cratice ereditare; e la curent cu moda parizi­a­nă, vieneză ori berlineză, precum şi cu magazinele de unde puteau fi procurate rochiile, pălăriile, po­doa­be­le; stăpâneşte ritualurile şi mişcările dan­su­ri­lor de societate; are cultura gastronomică a marilor maeştri ai artei culinare. Aproape că nu există zvon, vorbă de salon a high-life-ului bucureştean pe care să o dea deoparte că ar fi prea indiscretă, aşa cum nu există certitudini de afiş cultural (spectacole de teatru, operetă) cărora să nu le dedice cel puţin o fra­ză memorabilă. Aşa văzută, prin ochelarii indiscreţi ai cronicarului, atmosfera din plachetele lui Claymoor pare una de carnaval.

Cu toate acestea, să ne imaginăm istericalele doamnelor de elită, „când, după vreun bal sau după vreun spectacol, vreuna din ele fusese trecută cu ve­de­rea şi nu fuse­se numită cu amănuntele toaletei, cu vor­be mă­gu­li­toa­re”. (Constantin Bacalbaşa, „Bucureştii de altădată”). Toate aceste frustrări au generat şi an­ti­pa­tii,  şi nesfârşite anecdote care vizau de­făi­ma­rea, decredibilizarea intransigentului arbitru al monde­ni­tăţii. Reluăm una dintre aceste mici istorii avându-l drept perso­naj pe însuşi Mişu Văcărescu, aflat la Constanţa, unde migra pe timpul verii protipendada bucureşteană. Claymoor se scălda în mare, purtând pe cap peruca de zi cu zi care-i acoperea cal­viţia. Un adversar – nemulţumit probabil de „spiritul critic” al cronicarului – i-a smuls peruca şi a aruncat-o în valurile mării.

Întreaga plajă a asistat cu veselie la scena încercărilor disperate ale jurnalistului de a-şi recupera „ornamentul”. Îngrozitoare răzbunare faţă de cel care căuta săptămână de săptămână, vreme de 24 de ani, sublimul şi ridicolul celorlalţi. Intimismului agreabil şi rafinat, predispus spre elogiul lu­xului şi al dolce-farniente, pe care-l regăsim şi în cronica din 8 aprilie 1882, îi adaugă „cronicheta” de spectacol. Opereta e atât pe scena pe care-o descrie Claymoor, cât şi, fără îndoială, în ansamblul zilei de primăvară bucureşteană de Belle Époque.

(Continuarea în numărul următor)