Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În plin Belle Époque, Mişu Vacaresco publică în L’Indépendance Roumaine o rubrică pe care o semnează: Claymoor. Indiscret, histrion şi, mai ales, imprevizibil, cel mai important cronicar al României mondene de sfârşit de secol romantic a fost un personaj care se identifică cu lumea salonardă pe care o descrie.
„27 aprilie 1882
A doua zi a chermezei a fost destul de insipidă. Soarele era foarte puternic şi entuziasmul, ca şi buzunarele, secase tot. Cine s-ar fi putut plimba în grădină la 35 de grade? În ciuda pânzelor algeriene de pe aleea centrală, era o căldură înăbuşitoare. Totuşi, negustorii erau la post şi bufonii strigau în continuu, dar cu o voce pierdută. Băuturile au făcut furori. Plimbăreţii beau, beau tot timpul fără să reuşească a se răcori. Micii Curcani vindeau cu îndrăzneală ţuică. Le era cald cu căciulă, dar rămâneau nemişcaţi la post, de data asta nu în faţa inamicului, ci în faţa carităţii. Fotografia instantanee a mers minunat în plin soare, fiind în elementul ei. S-a făcut coadă pentru un portret. O persoană încântătoare, doamna Elena Brădişteanu, se achita de misiunea sa de artistă şi vă fixa trăsăturile întocmai cum ar fi făcut-o Disderi ori Nadar.
Doamna Petru Grădişteanu, obişnuită să fie răsfăţată de public, nu mai avea flori; se cumpăraseră toate. Mulţimea o privea fermecată în toaleta sa încântătoare: rochie de muselină pompadour, brodată cu flori, împodobită de un val de dantele de Valencia şi de funde din satin; pe cap – un superb «gainsborough» încărcat de bujori. Doamna Coralia Săvescu a fugit de fumul ţigărilor înspre jocurile de noroc. Este zeiţa Fortuna, numai că zeiţa nu are nici roată şi nici nu e legată la ochi, ci are ochi frumoşi care atrag lumea şi un graţios surâs care face să se cumpere biletele. În vagon, domni şi doamne; călătorie plăcută, fără accidente, nu deraiază niciodată! Zâna progresului cu trăsăturile frumoasei doamne Stolojanu conduce cazanul lui Papin. Dacă nu poate avea loc un accident real, se poate întâmpla un accident de inimă într-atât este de frumoasă în toaleta sa de-un albastru de vis, împodobită cu trandafiri.
Magazinul de jucării este plin. Doamna Rosetti şi fiica sa, doamna Sophie Rosetti, îmbrăcată în ţărancă strălucind de aur şi argint, îi bucură pe copii. Pythia din Delfi este complet abandonată. Nimeni nu mai urcă în gheretă. Oracolul este foarte ambiguu, în vreme ce căldura nu e deloc ambiguă, ci foarte mare. Cişmeaua parfumată scrâşneşte. Rachel şi Rebecca toarnă în continuu trecătorilor însetaţi. Turta-dulce s-a întărit sub razele soarelui. Domnişoarele Fălcoianu le licitează frumos cu vocea lor de silvii de grădină; ne e teamă să nu ne cadă greu la stomac asemenea cărămizi. Noaptea se lasă. Grădina îşi aprinde luminile. Un foc de artificii este oferit în onoarea reginei, a cărei zi de naştere este sărbătorită prin petrecere. Publicul se retrage devreme, păstrându-se pentru mâine.
Duminică, cea de-a treia şi ultima zi. Aceeaşi căldură, aceeaşi privelişte, mai multă lume. Buticurile sunt înveselite de verdeaţă şi frunzişuri proaspete şi de voioşia negustorilor. Cârciumi şi mici cabarete în aer liber îşi revarsă clienţii. Se bea, se mănâncă în muzică de lăutari şi de dans, într-un miros puternic de fripturi. Toate vânzătoarele au arborat toalete primăvăratice de cel mai mare lux. Doamna Sofia Rosetti deghizată în nimfa Pomone e încărcată de flori; doamna Săvescu este o rază de soare, doamna Petru Grădişteanu are o rochie de culoarea frunzei acoperită de şnururi de dantele şi eşarfe de satin liliachiu, răsuciţi cu liliac înflorit. Umbrela este un poem. Este floarea florilor. Mulţimea creşte din oră în oră. Abia te poţi mişca şi seara nu se mai poate circula. Priveliştea este feerică. Lampioanele şi lumina electrică aruncă jerbele lor de foc peste marea de oameni. Focul de artificii a fost splendid. Veselia este generală. Trâmbiţele răsună pretutindeni. La ora 11 puhoiul se retrage. A fost o ordine perfectă, nici un accident de semnalat. Şi, ca toată lumea să stea liniştită, s-a strâns o sumă frumuşică.
În aceeaşi seară, recepţie la doamna Elena Oteteleşeanu. Există deja câteva locuri lăsate goale în lumea mondenă. Stăpâna casei îşi primeşte oaspeţii într-o manieră atât de încântătoare, încât, în ciuda căldurii, se vine cu plăcere. Apă, pentru Dumnezeu! Fără ea o să ne coacem. Parcă deja miroase a ars!”
Cinematograful vorbitor
Frenezia publicistică de a găsi subiecte în fiece zi bucureşteană a sfârşitului de secol al XIX-lea, scriitura literară care transforma textul de informaţie mondenă într-o pagină de literatură sunt înzestrările care l-au consacrat pe Claymoor drept cronicarul oficial al „Belle Époque roumaine”. Mişcarea lui nonşalantă prin saloanele aristocratice, prin foaierele teatrelor, dar şi la şosea face parte din mitul pe care şi l-a construit săptămână de săptămână, graţie succesului pe care-l repurtau cronicile sale. Ce ar fi fost civilizaţia artistică şi mondenă românească fără cel mai răsfăţat dintre jurnaliştii ei mondeni? Cel mult o sumă de evenimente, organizate corect, cronologic, fără fastul evocator al arbitrului eleganţei. Capacitatea de percepţie exersată îndelung, fraza rafinată şi muzicală, picturalitatea limbajului conturează o dramaturgie în sine.
În fiecare cronică se întâmplă ceva, există un nucleu narativ, epic, abordarea oricărui subiect este caleidoscopică, iar limbajul tinde spre sinteza celor trei arte. Mai mult, Claymoor scrie vizual, aproape filmic. Montajul său, decorurile, costumele, gesturile, atmosfera sunt legate într-o sinteză jurnalistică. Scenele sale sunt dialogice, reflectorul cade cu sens pe unul sau altul dintre personaje. Radu D. Rosetti, într-un portret din volumul său de evocări, „Odinioară”, vorbeşte despre cronicile mondene ale lui Claymoor ca despre „un fel de cinematograf vorbitor al vieţii aristocraţiei bucureştene de demult”. Într-adevăr, imaginaţi-vă filmul unei zile toride în care protipendada Bucureştiului de la 1882 a ales să-şi etaleze toaletele de gală pentru un scop nobil, o acţiune caritabilă...
