Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
In plin Belle Époque, Misu Vacaresco publica in L’Indépendance Roumaine o rubrica pe care o semneaza: Claymoor. Indiscret, histrion si, mai ales, imprevizibil, cel mai important cronicar al Romaniei mondene de sfarsit de secol romantic a fost un personaj care se identifica astfel cu lumea salonarda pe care o descrie.
12 decembrie 1882
De fiecare data cand Opera din Paris rejuca “Hughenotii' era un mare eveniment. Ca sa alegi actorii, trebuia sa-l consulti pe Meyerbeer sa vada daca decorurile nu sunt prea uzate si mai ales sa repeti saptamani intregi. El insusi venea sa asiste chiar daca nu-i era deloc comod. Era vazut in boxe, cu chipul posomorat, tipand, injurand, cand masura era prea precipitata, sau cand era prea lenta. Uneori se urca pe scena impingand actorii, animandu-i sau cantand bucatile lor cu o voce haraitoare. Era teribil, nimic nu-i putea scapa. Era temut si detestat in acelasi timp.
– De ce va faceti atata rau? il intreba un amic, succesul “Hughenotilor' este asigurat de mult timp.
– Este o predilectie, fiul meu, ii raspundea Meyerbeer si eu am grija ca nimeni sa nu-i faca vreun rau.
Ce-ar fi spus maestrul la noi ieri seara?
“Hughenotii' nu pot si nu vor putea fi jucati la noi intr-un cadru normal. Drama este istorica si se petrece intr-o epoca a carei traditie trebuie respectata. Decorurile nu pot fi alterate. Primul act se petrece in marea sala a festinului din castelul Blois care exista inca si azi si e la fel de spectaculos ca altadata. In al doilea act, actiunea se petrece in gradinile castelului Chenonceaux, rezidenta favorita a Margueritei de Valois, castel din Tourraine nou restaurat, apartinand azi domnul Wilson, ginerele domnului Grévy. Cel de-al treilea act are loc in fata unei colonade din Louvre, in fata Sfantului Germain Auxerrois, de unde a fost dat semnalul noptii de Sfantul Batolomeu, iar pe fundal pe malul trist si pustiu al Senei, se vad turnurile Nôtre-Dame si Pré-aux-Clercs.
Citește pe Antena3.ro
In actul patru suntem in salonul patrat al Luvrului, acasa la St. Brie, guvernator al castelului. Drama se petrece sub Carol al XI-lea; costumele trebuie sa fie din epoca Valois. La Paris, la Viena si la Londra exactitatea decorurilor este adusa pana la cele mai mici detalii. In schimb, aceasta opera are un spectacol de masa. Corurile joaca un rol foarte mare si orchestra este colosala. In orchestra din Viena exista 137 de muzicieni si 4 harpe, in cea din Paris, 144 de muzicieni si 6 harpe. La noi, numarul este derizoriu, pianul tine locul harpelor si corul pumnalelor trebuie sa aducem tobele regimentului; din fericire generalul Farre nu a fost ministru de razboi in Romania. Totusi, sormontand toate dificultatile, seful de orchestra, domnul Bimboni s-a comportat ca un bun pilot care a condus de-a lungul stancilor barca sa plapanda pentru a o aduce teafara in port. Facand abstractie de coruri, mediocritatea coristilor si insuficienta numarului de muzicieni, “Hughenotii' nu au mers rau in aceasta seara. Pe ansamblu au fost si parti foarte bine cantate, mai ales daca ne gandim ca nu au fost decat trei repetitii. S-o spunem cinstit, asta este chiar fenomenal. Nourrit a creat rolul lui Raol si domnisoara Falcon pe cel al Valentinei. Marele duo de dragoste al celui de-al patrulea act a fost cantat in cea de-a doua reprezentatie. El a fost compus intr-o noapte. Era in 1838, sala in delir parea ca va exploda, chemand compozitorii si artistii. Cortina nu se ridica. Nourrit, sarind pe fereastra cazuse intr-un chepeng de la o inaltime de 3 etaje. Toata lumea de pe scena consternata, alergase dedesubt crezand ca s-a petrecut o catastrofa. Dar ce bucurie, surpriza generala cand Nourrit aparu teafar fara nici o zgarietura. Cazuse pe salteaua unui masinist.
– Repede, maestre, sa salutam publicul, striga la Meyerbeer care-l imbratisa plangand; multumesc lui Dumnezeu, eu sunt cel care-am facut caderea si nu opera.
Domnisoara Gabi juca in aceasta seara pe Valentina. Figura sa draguta se preta rolului atat de frumos si patetic al domnisoarei St. Brie. Este o artista de mare valoare, care face din toate rolurile sale o noua creatie. Vocea este calda si vibranta, timbrul foarte simpatic si notele inalte sunt foarte frumoase. In duo-ul “Cine merge acolo?' ne-a incantat prin larghetea cantecului sau si duo-ul de dragoste i-a adus un mare succes. Ea l-a desfasurat cu mari calitati de artista, inflexiuni ale vocii pline de pasiune, note stridente care emotionau; se identificase cu personajul pe care-l juca. Publicul a aplaudat-o, a rechemat-o si a acoperit-o cu flori. Un singur sfat de prieten – domnisoara Gabi joaca foarte bine Valentina dupa scoala italiana. Dar un pic mai multa sobrietate in gesturi nu dauneaza nici ei, care oboseste de doua ori mai mult decat trebuie, nici publicului care sfarseste prin a fi enervat. Marguerite de Valois – Frostroom este delicioasa. Pacat ca veritabila regina Margot nu are atat de multa gentilete, poarte ar fi putut sa-l tina langa ea pe regele Henri al IV-lea. Pasare delicioasa, doamna Frostroom a gangurit de o maniera stralucitoare romantele sale frumoase in gradinile Chenonceaux. Domnisoara Mansour, un mic paj foarte indraznet cu cizme lungi si palarie cu pene, tine foarte bine micul ei rol. Domnul Petrovici are o calitate inestimabila pentru un tenor care canta o opera atat de dificila ca “Hughenotii'; este dinainte prea sigur pe el. Toata problema este de a sti daca el va fi cel mai bun, pentru ca este totdeauna bun. Rolul lui Raoul este chiar pentru vocea sa. Jocul sau este sobru, distins si stie bine toate nuantele partiturii. In primul act, el a cantat dulce si suav romanta “Mai alba ca albeata de hermina' in triou-l duelului, el a avut fraze frumoase si o nota dintre cele mai vertiginoase in care excela Duprez. In al patrulea act el a fost cheia de bolta a nemuritorului duo care ramane una dintre cele mai frumoase pagini muzicale. Pasionat, teribil si inaintea oricarui hughenot, el ne-a facut sa trecem prin toate aceste faze si atunci cand a sarit pe fereastra auzind clopotul de alarma, un tunet de aplauze a izbucnit in sala. Domnul Pinto, in rolul lui Marcel, a fost foarte apreciat. Este un artist de mare stil care da intotdeauna un caracter anume rolurilor sale. Vocea sa frumoasa si profunda, cu timbru metalic, a putut sa se desfasoare in duou-l celui de-al doilea act. Din pacate au taiat cel de-al cincilea act, in care exista un frumos coral de cantat. Domnul Pogliani n-a avut decat o bucatica de rol, dar foarte frumoasa. El a fost superb ca intotdeauna in faimoasa scena a sabiei, in care isi exprima indignarea cu sclipiri de voce de mare efect care au ridicat sala in picioare.
Aspectul salii este feeric. Toate lojele sunt ocupate. Toate femeile frumoase sunt sub arme. Culoarea alba domina. Briliantele scapara sub lumina lustrelor si bratele goale, demne de un model de Fidias, se lasa pe marginile stacojii ale lojilor.
Traducere din limba franceza de Lucian Pricop
Din nou despre esec
Nu am fost un fan al marelui eseist Octavian Paler. As spune chiar ca expresivitatea textelor sale, uneori artificiala, imi crea un disconfort in receptare. S-a intamplat insa sa fiu nevoit, din motive didactice, sa recitesc un articol intitulat “Gauguin. Aventura unui salbatic. O sinucidere in Paradis', publicat in 1980 in revista Flacara. Voi reproduce trei fraze in care moralistul desparte simplu si plastic esecul biografic al lui Gauguin de destinul picturii sale: “Ii putem ierta lui Gauguin ura impotriva civilizatiei cata vreme putem crede ca a dorit o valoare mai importanta decat ea, dar daca singura concluzie e arsenicul, atunci cum sa visam mai departe la aventura lui? Infrangerea nu i-ar apartine exclusiv. Ar apartine artei. Si daca putem accepta esecul unui om, nu putem accepta esecul artei. Dincolo de toate experientele penibile pe care a trebuit sa le infrunte, ea trebuie sa-si urmeze drumul'.
Si totusi, caderile personale se intampla sa se conserve in memoria culturilor, in vreme ce opera de arta care esueaza isi pierde ab initio statutul de opera... Iar, expresia “artist fara opera' traduce oximoronic si ironic dublul esec: al operei si al individului.
