Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Jurnalul lui Adrian Păunescu - necesitate, şansă, condamnare (112)
23 mai 1987
Mecanizatorul Gică, nedus la biserică de multe ori, ia în râs nenorocirea. Lumea îl bate peste gură, dar el continuă: « N-a avut în el destul calciu măciucat şi ser koios, de-aia l-a bătut şi pe el puţin soarele în cap, de s-a prăvălit în groapă, peste primul mort, pe care, cică, el venise să-l ajute să intre în rai mai repede. Vă spui eu, n-a ţinut posturile cum trebuie, că şi pe mine mă bate soarele în cap, na! şi n-am nimic. Cât am stat eu în câmp, trebuia să mor de câteva ori pe an. Mă întreabă lumea: de unde ai, mă, bretelele alea albe? Nu-s bretele, mă, boule, îi spun, sunt urmele de la maieu, de astă-vară, că eu pigmenţi am, dar nu mă colorez decât unde mă bate soarele ».
Circuitul ouălor în economia planificată
Pe aceeaşi uliţă cu noi, în Bârca, stă tanti Mitina. Nu are copii şi, poate, tocmai de aceea, când îi calc pragul, rar, în momentele în care mai ajungem şi noi în comuna de obârşie, îşi revarsă toată dragostea asupra mea. Dar nu despre dulceaţa, clătitele, gogoşile sau bucătăria dumneaei vreau să vorbesc acum. Ci despre o contradicţie în termeni, de proporţii naţionale, ale cărei efecte le-am văzut în biata casă de ţăran din vecinătatea noastră. L-am întrebat pe nenea Cuţă, soţul doamnei Mitina, pentru ce sunt stivuite frumos câteva cartoane de ouă, în vestibul.
- Pentru ce să fie? - mi-a răspuns. Sunt ouă în cofraje pe care trebuie să le predăm la stat. Anual, statul ne obligă să predăm 10 kilograme de carne de pasăre şi 300 de ouă din gospodăria noastră. şi, pentru că nu avem pământ şi nici bani, cu care să creştem animalele, am cumpărat ouăle astea din Craiova, ca să le predăm, ce să facem?
Se porneşte de la premisa că ţăranul are el bani, se descurcă să-şi facă rost de cele necesare, carne, ouă, făină. Altfel, ar muri de foame, nu-i aşa? şi dacă tot se descurcă el cum ştie, de ce statul să nu-şi tragă parte din porţia săracului? Un fleac, aproape un ou pe zi şi nişte carne, acolo, mai ales că sunt şi unii ţărani care primesc pensie de la stat, fabuloase sume de câţiva lei lunar. Realitatea este, însă, alta. De trăit, tanti Mitina şi nenea Cuţă trăiesc greu, asemeni multor milioane de săteni din România. Că, dacă ar trăi bine, s-ar vedea şi la încălţări, şi la îmbrăcăminte, şi la casă, şi în curte. Mai departe nu se poate vedea, întrucât pământul nu-l mai au, nu le mai aparţine. Dacă ar avea condiţii să producă, ar produce, dar nu au şi, ca să nu intre în război cu statul, cumpără produse de la stat şi le predau tot la stat, ca dări.
Dincolo de necazul particular al familiilor ţărăneşti, înţelegem şi criza acută de produse strict necesare. Reducând la absurd, ne putem imagina un circuit închis, în care se vând şi se cumpără aceleaşi 300 de ouă, de care, până la urmă, nimeni nu se bucură. Nenea Cuţă şi tanti Mitina le cumpără de la stat, pentru că propria gospodărie este prea săracă să le producă, apoi le predau tot la stat, conform directivelor (ca şi cum ouăle ar fi în plus) pentru creşterea nivelului de trai şi abundenţa pieţei, dar tot ei le cumpără şi iarăşi le predau... Mecanismul nu este ilogic, chiar dacă e forţat. Concluzia e că păgubiţi sunt, în toate situaţiile, cei de la talpa ţării, care nici nu mănâncă ouăle, dar trebuie să scoată, din piatră seacă, banii pentru a le cumpăra.
