Concurenţă pentru uciderea lui Ceauşescu

Generalul în rezervă Andrei Kemenici, fost comandant al Unităţii Militare Târgovişte, vorbeşte după 20 de ani despre cele patru zile şi trei nopţi din decembrie 1989, atunci când a avut cuplul prezidenţial în "curtea" proprie.

Convorbirile purtate cu Nicolae Ceauşescu înainte de execuţie pun în lumină un posibil răspuns la enigmele revoluţiei române: evenimentele din decembrie au fost sprijinite de americani, de ruşi şi de unguri.

Chiar şi în ultimele momente, Ceauşescu a crezut că el este singura "cale" pe care trebuie să o urmeze poporul şi că, în lipsa lui, din România va rămâne doar Muntenia de odinioară. În ciuda sugestiilor primite repetat de la Bucureşti de a regiza situaţii pentru a-i lichida pe cei doi, gene­ralul nu a vrut să-şi păteze mâinile cu sânge. Însă teroarea de a avea lângă el "o bombă cu neutroni", ţinută în cel mai mare secret, l-a obligat în mai multe rânduri să ordone împuşcarea soţilor Ceauşescu, în cazul în care se încerca salvarea lor.

Andrei Kemenici vorbeşte despre motivele care l-au determinat să îi captureze pe Nicolae şi Elena Ceauşescu, despre înverşunarea de atunci şi regretele de acum, despre ciudatul episod al fiolelor cu insulină.


Jurnalul Naţional: O dramă lasă în urmă semne şi răni. După 19 ani, ce vă mai doare?
Andrei Kemenici: Prima şi cea mai mare durere e că nu s-a întâmplat ceea ce am crezut eu că se va întâmpla într-un timp mult mai scurt. Credeam că românii vor trăi mult mai bine, aşa cum merită.


Asta e durerea multor români, dar care sunt rănile dvs. personale după experienţa din decembrie '89?
Am crezut că am făcut ceva deosebit că l-am scos pe Ceauşescu din istorie, când l-am arestat la 22 decembrie la 18:30. Nici azi nu s-a înţeles asta, că Revoluţia română a început la data de 16 la Timişoara şi s-a terminat când Ceauşescu a pătruns în cazarma mea. Chiar dacă nu trebuia să-l omor... Asta mă doare, că nu s-a făcut pentru români ceea ce am crezut cu toţii atunci.


Care au fost consecinţele, v-aţi gândit cum ar fi fost dacă nu l-aţi fi arestat pe Ceauşescu atunci?
Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat cu el rămas liber în acea perioadă. Cred că cel mai urât lucru era să fie linşat de populaţie, ro­mânii erau într-o stare psihică extraordinară. Eu am trimis imediat subunităţi să-l caute şi să-l reţină pentru a-l preda naţiunii, în vederea unei judecăţi. De la început am gândit aşa, de când am primit ordinul de la comandantul armatei, Gheorghe Voinea.

A spus asta la televizor, din piaţă, se adresa militarilor din judeţ, existau informaţii că Ceauşescu este în Dâm­boviţa. Eu, fiind şi comandant de garnizoană, mi-am însuşit acest ordin ca fiind pentru mine. Dorinţa de a-l îndeplini venea însă şi din motive personale. Am avut multe necazuri cu regimul lui şi cu el personal, sunt pregătit să spun asta acum. Dar, scopul meu, de la început, ăsta a fost. În perioada aceea scurtă au fost nişte lozinci extraordinare: "Pentru sân­gele vărsat, Ceauşescu judecat!". Asta mi-am însuşit-o de prima dată când am auzit-o. Âsta a fost crezul meu! Şi mi-am luat răspunderea să-l arestez şi să-l duc la judecată.
VOIAM SĂ MĂ RĂZBUN
Era atunci o bătălie pentru capturarea lui Ceauşescu...
Toată lumea dorea să-l prindă. Unii, ca mine, care voiau să-l ducă la judecată, alţii ca să-l omoare. Am avut, de exemplu, un coleg, bun prieten, locotenent-colo­ne­lul Gheorghe Badea, care era şeful găr­zilor patriotice şi umbla cu nişte re­vo­lu­ţionari extremişti să-l prindă şi să-l omoare. Gărzile patriotice se subordonau pe linie de partid primului secretar al comitetului judeţean de partid. Au fost mulţi pe care procurorul Dan Voinea a vrut apoi să-i bage la apă, inclusiv pe mine, pentru că am înarmat gărzile patriotice. Dar astea erau stat în stat, iar înarmarea lor - o mare greşeală a Revoluţiei care a produs mulţi morţi şi răniţi - a fost făcută de Statul Major al gărzilor patriotice care era la Comitetul Central.

Gheorghe Badea mi-a recunoscut după vreo 8 ani că îl căuta atunci pe Ceauşescu să-l omoare. Puteam să tragem unul în celălalt. Avea o ură extraordinară împotriva lui. În 1989 el trebuia să fi fost avansat de doi ani. În '89 Ceauşescu n-a avansat nici un ofiţer superior din Ministerul Apărării, din Ministerul de Interne, din Justiţie şi nici din Securitate. Nu cred că mai este alt an în istoria României moderne de la Cuza încoace, când într-un an întreg nu s-a făcut nici o avansare. Îi intrase în cap să facă economie. Şi i-a pus pe toţi în cap, toţi voiau să se răzbune, cum şi eu voiam să mă răzbun. Îmi făcuse nişte chestii foarte urâte.


O să vorbim şi despre ele...
N-am vorbit niciodată despre asta până acum. Multe acţiuni umane pleacă din di­ferite raţiuni de ordin general, din patriotism... Dar la mine şi la mulţi alţii au plecat din raţiuni personale. Din ura personală, pentru răutăţi pe care mi le făcuse mie.


Era logic că acela care îl are pe Ceau­şescu în acele momente se supune unui pericol maxim. V-aţi gândit şi la ce ar fi urmat când aţi dat dispoziţie subuni­tăţilor să-l caute şi să-l captureze?
Nu, mergeam până în pânzele albe. Am riscat viaţa mea şi a altor 1.300 de oameni ca să-l reţin şi să-l duc la proces. Puteam să-l scot pe stradă afară şi să-l ia nebunii de revoluţionari, să facă ce vor cu el. Eu m-am gândit însă tot timpul că trebuie făcut ceva legal. Patru zile şi trei nopţi, cât a stat la mine, i-am cerut generalului Stănculescu să vină să-l ia pentru a-l duce într-un loc sigur în vederea judecării. Îmi era frică de fapt că sunt forţe deosebite, mă gândeam în special la Securitate, la organele de pază ale lui, care vor încerca să-l elibereze. Niciodată nu am crezut că Ceauşescu e atât de urât de poporul român şi de structurile create şi plătite de el. Securitatea a subordonat majoritatea personalului pentru paza lui personală şi a altora din apropierea lui, a clanului Ceauşescu, nu pentru interesele poporului român.


Pe colonelul Gheorghe Dinu de la Securitate, care v-a fost alături tot timpul în cele patru zile, îl ştiaţi dinainte?
Da, dar de vreo două-trei ori l-am întrebat în ce barcă stă, dacă e cu mine, cu Re­voluţia, sau nu. Însă el tot timpul mi-a demonstrat că este cu mine. Vă dau un exempu: la tot ce făceam noi, ne răspundeau alţii prin contra-măsuri. La un moment dat, Dinu m-a chemat afară pe alee şi a zis: "Tovarăşu' colonel, nu sunt eu, e telefonul de acolo, vă propun să aduceţi transmisioniştii să-l mutăm de acolo". Şi aşa am făcut, am scos telefonul roşu de la mine din birou şi l-am dus în sala de şedinţe unde s-a ţinut judecata.


Dar până nu aţi fost sigur că e de partea dvs. de ce aţi riscat să-i acordaţi încredere? Ştia practic tot ce se întâmpla în unitate.
Nu aveam ce să fac. El era locţiitorul şefului Securităţii, care lipsea, şi răspundea de tot ce însemna Ministerul de Interne. Am plecat la drum cu ăia care au fost atunci în funcţie. Eu am colaborat atunci foarte bine cu ofiţerul de la contraspionaj, căpitanul Stoian. Mai târziu, după Revoluţie mi-am dat seama că nu a respectat înţelegerea noastră şi că i-a ra­portat lui Ştefan Dinu, şeful contraspio­najului, că soţii Ceauşescu sunt la mine. O să vedeţi cum se leagă lucrurile. Mi se dăduse ordin să le suspendăm telefonul, să le luăm armamentul şi să-i punem sub supraveghere. Eu l-am chemat la mine pe Stoian, i-am spus de acest ordin şi că de acum trebuie să mi se subordoneze. Nu i-am luat armamentul şi muniţia. Mi-a zis: "Păi, tovarăşu' colonel, nu aveţi încredere în mine? Eu vreau să vă ajut, că aveţi o misiune extraordinară, nu sunt ăia doi aici!?". Deci el ştia deja. I-am zis că nu-i mai sigilez telefonul dacă e cu noi, dar să nu sune pe nimeni şi, dacă are o pro­blemă, să vină la noi. A trecut timpul, s-a dus în misiuni cu transportoarele blindate, şi eu am zis că ne-a executat bine ordinele. Când a venit Stănculescu şi m-a întrebat cine m-a ajutat cel mai mult i-am zis de colonelul Dinu şi de căpitanul Stoian. A zis că-i ştie el p-ăştia şi a dat ordin unor paraşutişti să-i ţină sub supraveghere, iar dacă fac vreo mişcare să-i lichideze. M-am gândit că trebuie să fi fost vreo fisură pe undeva, de a luat Stănculescu această măsură. Le-am zis apoi să facă fiecare raport cu ce ordine au primit şi cum le-au executat, pe zile şi ore. Când au făcut rapoartele, acest căpitan Stoian a recunoscut că el, în seara de 22, la ora 8:00, a raportat direct contraamiralului Ştefan Dinu că în cazarmă la noi fuseseră arestaţi cei doi.


Ceauşescu avea o legătură deosebită cu oraşul Târgovişte. În 1989 mai fusese până în decembrie?
Da, a venit aici de numărate ori, chiar şi neanunţat. În '89 a venit de două-trei ori. Una dintre ele a fost vizita obişnuită de lucru, care se făcea la un anumit timp în toate judeţele. A fost în octombrie, a mers la Titu la fabrica de electrozi, la Ioneşti şi la Găeşti, la frigidere, la Petreşti, la ţesă­to­ria de covoare, şi la Moreni. A stat trei zile în care a întors tot judeţul pe dos. Trei săp­­tămâni înainte s-au făcut pregătiri pen­tru primirea lui. Atunci trebuia să-l întâmpin eu cu soldaţii mei, fiind comandantul garnizoanei. Aşa spunea la regulament, când vine preşedintele ţării, co­man­­­dantul garnizoanei-reşedinţă de ju­deţ, îi organizează primirea. Ştiţi ce mi-au făcut?! M-au dat la o parte! A adus sol­daţii lui, de la un regiment de gardă din Bucureşti, care este şi acum, şi altci­ne­va a prezentat raportul, onorul de primire, pe stadion, în faţa a 25 de mii de oameni. Păi cum?! Comandantul garnizoanei eram eu, din '85. Toată lumea s-a întrebat: "Nu mai e Kemenici comandantul garnizoa­nei?". Âsta de la Securitate, ca să vedeţi ce frică aveau, îmi spusese să scot percutoarele de la arme. "Păi cum se poate să facem aşa ceva? Ne facem de râs", le-am spus în faţă! Ostaşii ăştia care mergeau la întâlnirea cu el erau toţi mem­bri UTC şi membri de partid, erau verificaţi de ofi­ţe­rul de contrainformaţii, de ofiţerul-doctor, semnau comandanţii de subunităţi... Pentru a ajunge un soldat în garda care să-i prezinte onorul lui Cea­u­şescu era extraordiar de mult verificat.
AM FOST CRUD
Aţi avut momentul de răzbunare în scurt timp...
(râde) Mi-a plăcut... dacă dădeam la bile, cred că băgam 5 dintr-un foc. Aşa e. În ziua de 21, când a văzut că e jale, pri­mul secretar, Pantelimon Găvănescu, m-a chemat la el să iau măsuri să apăr Comi­te­tul Judeţean de Partid. I-am spus: "Du­ceţi-vă la căpitanul Ciupitu, că pe el l-aţi dus la Congres, pe el l-aţi pus membru în comitetul judeţean, eu am misiunea să apăr antiaerian oraşul, eu nu îndeplinesc misiuni de păstrare a ordinii publice". Din biroul Comitetului Judeţean de Partid trebuia să fac parte şi eu, aşa scria în instrucţiuni. Erau nişte privilegii, trebuie să recunosc. M-aş fi putut duce la partid acolo, îmi luam ţigări, cafea, salam, fără să mai stau pe la cozi. De ce să sufere fa­mi­lia mea, când eu, ca şi comandant de garnizoană, beneficiam de un alt statut?! Dar eu beneficiam numai de statut la muncă, nu şi de privilegii. La toate şedin­ţele, acest Ciupitu stătea în prezidiu şi eu stăteam în bancă. Păi ce, eu n-aş fi vrut să mă duc la Congres? Dar mă trecuseră pe linie moartă. Mă gândeam că îmi pre­gă­tesc debarcarea. Să fii în sală şi să zică ăia: "comandantul garnizoanei, căpitanul Ciupitu, este poftit în prezidiu!". Eu eram comandantul garnizoanei! Am stat pe la veceu ca să nu mai vină unii să mă întrebe dacă mai sunt sau nu comandant.

Când m-a chemat Găvănescu, la 21 de­cembrie, i-am spus că nu am oameni în­ca­draţi, nici jumătate. Trebuia să moti­vez. Nu a fost soldat ieşit pe străzile ora­şului! Nu am avut nici un fel de acţiune re­presivă asupra cetăţenilor din Târgo­vişte. Revoluţionarii au intrat ca prin brânză, nu a fost nici un fel de opunere. Gândiţi-vă că tocmai aici a venit Ceau­şescu, unde instituţiile de stat şi ale PCR au fost fără apărarea armatei!

De ce credeţi că a venit tocmai aici?
Pentru că l-au trădat securiştii. Ştiu că de la Snagov s-au dat telefoane la Piteşti, la Slatina, la Târgovişte şi la Constanţa. Toţi, de frică, au spus că nu au probleme. Găvănescu, primul secretar de la Târgo­vişte, putea să spună: "Comandantul garnizoanei nu mi-a dat nici un soldat, eu stau numai cu Miliţia şi Securitatea". Dar nu i-a spus. Nu a avut curajul să-i pre­zin­te realitatea. Ceauşescu era în relaţii foar­te bune cu acest Găvănescu, care fu­se­se ministrul Tineretului, şi avea o anumită afinitate faţă de oraş. Odată mi-a spus să am grijă să nu-l trădez, că târ­go­viş­tenii l-au apărat pe el încă din 1939, când l-au ascuns de forţele de la Siguranţă.

Dacă aţi fi beneficiat de acele pri­vilegii pe care ar fi trebuit să vi le aducă funcţia pe care o aveaţi, aţi fi avut aceeaşi îndârjire de a-l captura atunci pe Ceauşescu?
Poate n-aş fi făcut-o cu atâta răutate. Când îmi spunea: "Nu mai pot, adu-mi pijamale, adu-mi schimburi". "Nu se poa­te tovarăşu', totul este spart"...(că le spăr­se­seră revoluţionarii). Poate aş fi fost mai ome­nos, i-aş fi dat şi lui o cămaşă, îi dă­deam o pijama... Au stat îmbrăcaţi patru zile şi trei nopţi. Când a venit, a aruncat pâinea, că era pâine neagră. "Aici în cazarma asta, de la mine până la ultimul om, mâncăm acelaşi meniu", i-am spus. Aş fi putut să-i iau pâine albă... Am fost crud, dur... dar nu peste limitele legale.
Nu trebuia să-i fac lucrurile astea


Regretaţi azi lucrurile astea?
Da, le regret. Păi dacă l-am trimis la veceu cu soldat, cu arma după el?! Şi i-am spus să nu închidă uşa! Mă gândesc cum s-a simţit... Nu trebuia să-i fac lucrurile astea. Eram şi influenţat de ceea ce vedeam la televizor, de robinetele de aur, de ceea ce se întâmpla în stradă. Era o atmosferă extraordinar de ostilă lui.


Când l-aţi întâlnit pentru prima oară pe Ceauşescu?
În '68, când unitatea din care făceam parte a primit misiunea să apere Otopeniul şi Băneasa, ca să nu păţească şi el ce a păţit Dubcek. L-am apărat atunci, era poarta principală prin care putea fi scos din ţară. Ne dădeam şi viaţa atunci, să luptăm pentru Ceauşescu, dacă veneau ruşii să-l ia. Atunci credeam că el e singurul om care ne scapă de ruşi, de comunismul pe care îl descriau unii. Noi ziceam că al lui Ceauşescu era mai bun. Uitaţi-vă după 21 de ani ce destin am avut!

Citiţi despre cum au fost aduşi soţii Ceauşescu în UM Târgovişte şi despre primele momente petrecute aici.