Condamnat că l-a văzut pe Carlos

Constantin Chirilă e un om simplu din Gorj. A crezut, probabil, că o să aibă o viaţă mai simplă decât restul românilor dacă se face securist. Ajuns subofiţer pe Aeroportul Otopeni, a călcat pe bec din punctul de vedere al şefilor săi. Fiindcă văzuse prea multe (printre care şi mutra lui Carlos Şacalul) şi era considerat nesigur de capii instituţiei, i s-a pregătit o poveste absurdă.

Jurnalul Naţional: Când eram copil, mă tot uitam la filme cu spioni. Văzându-vă pe dumneavoastră, sunt uşor dezamăgit, nu aduceţi cu James Bond. Cum aţi ajuns să vindeţi marile secrete ale RSR?

Constantin Chirilă: Terminasemşef de promoţie Şcoala de subofiţeri de securitate şi primisem o slujbă bună la Otopeni, la controlul tehnic al paşapoartelor, la bagaje, lucram cu nişte aşa-numite baltouri. Mai asiguram tehnic şi controlul antiterorist al unor recepţii de la ambasade. Intrasem, datorită postului, în contact cu tot felul de străini, dar mai ales văzusem cât de detaşaţi sunt, ce lucruri au. Eram tânăr, nu îmi ţineam gura şi mai vorbeam faţă de colegi că e o diferenţă ca de la cer la pământ între noi şi occidentali, atât ca stare materială, cât şi ca libertate.

Mulţi dintre cei cu care vorbeam d-astea dădeau şi "extemporale" la contrainformaţii. Eram încadrat într-o unitate specială, mamut, 0620, provenită din contopirea UM 0625 cu UM 0640. USLA era un mic segment al 0620, condusă de colonelul Popescu. Atribuţiile ei erau de la controlul tuturor punctelor de frontieră până la asigurarea securităţii diplomaţilor străni. Din cauza asta, contrainformatorii erau mai vigilenţi. Eu m-am împrietenit la o recepţie cu un diplomat libian care stătea deasupra berăriei Grădiniţa. Avea un Mercedes albastru, cred că era important, fiindcă ăilalţi libieni primiseră ordin de la Ghadaffi să aibă doar Volvo. Îl vizitam, mai îmi făcea rost, pe bani, de un lapte praf sau de ceva care lipsea pe piaţă.

A fost haios că am auzit că din cauza mea libianul a scăpat de o tentativă de răpire. Fiindcă eu îl mai vizitam, alţi libieni, din opoziţie, au crezut că are gardă şi l-au lăsat în pace. Am auzit povestea de la nişte uslaşi care se antrenaseră în Libia. În orice caz, şi relaţia mea cu ăsta a dăunat... Fusesem ales secretar de UTC pe aeroport şi vorbeam mai liber la şedinţe, mă mai luam de şefi.

Doar pentru atât v-au scos spion?

Ar mai fi nişte motive. Ca la ţară, căsătoria îmi fusese aranjată de părinţi. Nu mergea... După puţin timp s-a auzit la unitate că scârţâie treaba şi au chemat-o pe soţie, care a zis că-s imoral şi, grav, că am prieteni printre diverşi oameni de la ambasade. I-am văzut declaraţia abia când m-au judecat. Cam de când m-a turnat soţia au început şicane la muncă. Cum sunt aşa, mai îndărătnic, mi-am dat pur şi simplu demisia, am cerut să trec în rezervă. Asta mi-a dăunat. 

Probabil ei voiau să mă menţină în aparat, să mă aibă la mână cumva, fiindcă aflasem prea multe în cei patru ani petrecuţi în Securitate. De exemplu, ştiam când au apărut în România grupuri de terorişti internaţionali, să ia indicaţii de la Ceauşescu, să se antreneze sau să coopereze cu Securitatea. Printre ei era şi vestitul Carlos.

L-am recunoscut, fiindcă la o reciclare văzusem un film cu el. Noi practic primeam ordinul să-i băgăm în ţară fără formalităţi vamale, fără control al paşapoartelor, de la avion. Îi duceam pe lângă salonul oficial. Îi preluau de la noi unii de la Direcţia a V-a, care aveau sediul undeva la Ministerul Transporturilor. Eu aveam acasă nişte cursuri scrise de mână din şcoală, chestii aiurea, despre cum se recrutează un informator sau cum se deschide un dosar de urmărire informativă. Astea au fost viitoarele probe.

Proces
Cât aţi stat în rezervă?

Vreo două luni. Am mers la mine acasă, în Gorj. Eram supărat că nu mi-a mers nici cu munca, nici cu căsătoria. M-am prins că-s urmărit atât de colegi activi, cât şi de informatori locali, cum era unul Gâlcă. La Bucureşti, când m-am întors, au venit la mine tot felul "amici" pe care nu-i văzusem de mult. M-au luat de la un "prieten" din Rahova, unde stăteam să beau o bere. La un moment dat, ăsta s-a ridicat de pe scaun, a deschis uşa şi au intrat doi de la Cercetări Penale.

Au zis că mă cheamă la o discuţie fostul meu şef, colonelul Popescu. M-au dus la Cercetări Penale, mă minţiseră. De acolo m-au dus acasă, unde au început o percheziţie formală, fiindcă am văzut că ştiau, probabil de la soţia mea, ce or să găsească. Au mers la fix, la dulapul unde ţineam cursurile, după unele aveau copii xerox. Ca să dea mai multă importanţă, au băgat unele cursuri într-un plic albastru, pe care scria Ministerul de Interne. M-au dus iar la Rahova şi au început ancheta.

V-au anchetat brutal? Ceva pumni la ficat? Felinare umflate?
Nu, fiindcă iar m-au ameţit cu vorbe. Mi-au spus că mă vor acuza de neglijenţă în serviciu, încălcare de consemn, ceva şi o să iau o amendă şi ceva cu suspendare. După o lună a început procesul cu uşile închise. Lucrurile stăteau altfel decât crezusem. Am fost acuzat de "trădare prin transmitere de documente secrete". Cică aş fi vândut o parte din cursurile teoretice pe care le aveam în dulap unui egiptean pe care nu-l văzusem în viaţa mea, Abbas Yahia al Sharari.

Cică luasem în schimbul documentelor două cartuşe de Kent. Într-adevăr, la percheziţie îmi găsiseră două pachete, dar ca să pară mai serios alea se făcuseră 20. Nu au fost martori, doar o declaraţie bătută la maşină a aşa-zisului egiptean. La 13 octombrie 1981 m-au condamnat, pe fond, la moarte, iar apoi, la 14 decembrie, la recurs, am luat 20 de ani. Mă condamnase o tripletă folosită în majoritatea proceselor comandate de Securitate, judecătorii colonei Sitaru Vasile şi Galatiuc Mircea, precum şi procurorul Ştefănescu Mihai.

Uau, spionul Floricel, care dădea hărţi secrete pe câteva sute de dolari, e un magnat faţă de dvs... Cu cine aţi stat în puşcărie?
În timpul cercetării cu un judecător de la Bacău, luat pentru mită. Cred că turna ce vorbeam, dar ne înţelegeam, avea drept săptămânal la pachet, mai îmi dădea câte o sarma. Am stat acolo şi cu generalul Eugen Luchian în celulă, prieten bun cu Pacepa, condamnat fiindcă ar fi tolerat fuga lui, nu ar fi raportat la timp că a plecat în Germania.

Pacepa iniţial îşi înscenase o răpire, răvăşise camera de hotel, iar Luchian nu raportase rapid. Îl găsiseră şi cu o vilă, ceva. Eu îl ştiam de la Paşapoarte, unde lucrasem înainte de Otopeni, se ocupa de plecări definitive şi căsătorii. Apoi m-au dus la Aiud, unde am stat pe aceeaşi secţie cu disidenţii din epocă.

Urmărit
Când aţi scăpat din pârnaie?
La 29 decembrie 1988. Am prins mai multe decrete ale lui Ceauşescu. Strânsesem cât muncisem 1.800 de lei, la cusut saci în puşcărie, 10 bani sacul. Nu au vrut să-mi dea, au dat numai bani de personal. M-am enervat şi am rămas în Bucureşti. La soţie, care între timp divorţase, am încercat să sun la uşă (cumpărase ea apartamentul), nu a deschis. Am dormit în Herăstrău şi de dimineaţă m-am dus la centrul cultural american. Am vrut să cer azil politic şi am vorbit cu un diplomat de acolo, i-am spus ce păţisem.

Cum am ieşit, voiam să merg la un prieten, m-au luat unii şi m-au dus la Circa 1 de Miliţie. M-au percheziţionat la pielea goală, mi-au luat efectele. M-am ţinut tare, am zis că americanii ştiu de situaţia mea şi că a doua zi, când Ceauşescu primea ambasadorii înainte de Revelion, pot vorbi despre mine. S-au îmbunat, mi-au dat de mâncare, o bere, ba chiar şi banii din puşcărie, a venit cu ei CI-stul de la Jilava. M-a dus un securist în tren, la Craiova m-a luat cu o Dacie maiorul Toader.

Am ajuns la 31 decembrie seara la mine, la Pestişani-Gorj, să facă mama infarct înainte de Revelion. M-au angajat după aia tehnician la construcţii hidrotehnice şi tot anul 1989 m-au urmărit. Când plecam la Bucureşti mă urmăreau pas cu pas, să nu mai ajung la americani.

Acum din ce trăiţi?
O duc greu, de pe azi pe mâine. Încerc să demonstrez în justiţie că am fost închis abuziv, că mi s-au furat şapte ani şi ceva din viaţă.