Conduite copilăreşti

Cele mai multe dificultăţi sunt generate de dife­renţa de ritm dintre mamă şi copil. De exemplu, mamele meticuloase care spală bebeluşul  la nesfârşit ignorând ţipetele şi răsucirile acestuia datorate dorinţei de a-şi schimba poziţia, sau mamele prea dinamice, care prin rapiditatea manipulărilor surprind bebeluşul la fiecare pas, făcându-l să tresară. Pentru a ne adapta la posibilităţile copilului trebuie să ştim să-l observăm şi să reţinem momentele în care tranziţiile sunt cele mai favorabile.

În stadiul primei copilării (numit de Freud stadiul anal), ce cuprinde perioada de la 1 la 3 ani, apare reacţia autonomie-ruşine, legate de autonomia şi emanciparea de sub tutela parentală, dezvoltată prin respectarea dorinţei copilului de a realiza singur diferite activităţi, versus ruşine şi îndoială privind incapacitatea de a dobândi autonomia. Uneori aceste caracteristici mai pot fi modificate ulterior, dar adeseori se instalează în structurile noastre fundamentale de personalitate.

În stadiul celei de-a doua copilării, de la 3 la 6 ani, (stadiul falic-Freud) numită şi vârsta de aur a copilăriei întrucât în această perioadă se înregistrează progrese foarte mari în dezvoltarea fizică şi psihică, apare ca­racteristica iniţiativă (motorie, intelectuală) versus vinovăţie, indusă de părinţi prin îngrădirea şi evaluarea iniţiativei ca inoportună, această caracteristică stabilizându-se în structura personalităţii copilului.

În stadiul celei de-a treia copilării, al şcolarităţii, (numit de Freud latent) între 6 şi 12 ani se dezvoltă trăsăturile psiho-potenţiale bipolare străduinţă inferioritate, bazate pe reacţia copilului la eşec (şcolar).

Între 12 şi 18 ani, în stadiul preadolescenţei şi al adolescenţei, are loc conştientizarea identităţii eului şi întărirea încrederii, autonomiei şi iniţiativei versus confuzia de roluri sau identificarea cu roluri ne­gative, frecventă la copiii delincvenţi, implicând întărirea neîncrederii, îndoielii, ruşinii, inferiorităţii. Totodată, eşecul identităţii de rol sexual din această perioadă este de nerecuperat.

În stadiul vârstei tinereţii, antrenate sunt intimitatea (întemeierea unei familii) versus izolarea, iar în cea adultă mijlocie se dezvoltă la un pol altruismul şi la polul opus egocentrismul, ultimul stadiu fiind ca­racterizat de viziunea asupra propriei vieţi, realizare versus disperare, ratare sau eşec.

Copilul creşte şi evoluează conform mediului familial şi al culturii căruia îi aparţine. În primele luni de viaţă, copilul se simte una cu ceilalţi şi centrul Universului. El nu realizează că este o fiinţă separată, cu corp un separat, cu dorinţe şi nevoi proprii, independente de ale celor din jur. Frustrările apărute odată cu creşterea şi acceptarea că nu este una cu ceilalţi, că adulţii au şi alte preocupări, adesea depăşesc puterea lui de toleranţă.

Citește pe Antena3.ro

O profesoară a fost arestată după ce elevul ei i-a întins o capcană. Ce le-a mărturisit acesta polițiștilor

 În funcţie de vârsta pe care o are, aşteptăm de la copil anumite comportamente şi acţionăm asupra lui în raport cu aceste aşteptări.

Există conduite specific copilăreşti, mai mult sau mai puţin instabile, jocul fiind prin excelenţă caracte­ristic copilului, modul prin care caută să-l imite pe adult jucându-se de-a mama, de-a profesoara etc. Jocul copilului are un caracter pronunţat egocentrist, el vede lumea şi lucrurile pornind de la el,  cunoştiinţele sale fiind puţine şi nesistematizate.

 Orice achiziţie nouă, orice experienţă asimilată nu se adaugă pur şi simplu la cele învăţate anterior, nefiind o simplă acumulare, ci o reorganizare a raporturilor, perspectivelor şi a datelor precedente pentru a permite integrarea noului în aceste date, orice element nou modificând într-un fel sau altul totalul cunoştinţelor. De exemplu: învăţarea mersului antrenează, pe lângă posibilitatea deplasării autonome şi o modificare profundă a raporturilor spaţiale şi a relaţiilor sociale. Sau copilul înşelat de adult, dobândeşte  pe lângă o experienţă suplimentară cu adultul şi sentimentul de nesiguranţă, iar adolescentul care se îndrăgosteşte pentru prima dată, pe lângă experienţa nouă, adăugată, îşi modifică şi viziunea pe care o are despre sine şi despre ceilalţi.

Dezvoltarea copilului nu este absolut continuă şi regulată, există perioade în care stagnează, urmate de perioade în care apar subit modificări, discrete sau spectaculoase. De reţinut este faptul că dezvoltarea afectivă şi intelectuală sunt într-o strânsă interdependenţă, dezvoltarea afectivă orientează dezvoltarea intelectuală şi aceasta din urmă influenţează evoluţia afectivă.