Coroana de oţel, emblema regalităţii

Începând cu anul 1881, ziua de 10 Mai capătă, pe lângă semnificaţia venirii lui Carol I în România şi a proclamării independenţei de către acesta, şi pe aceea de zi a Regalităţii, sărbătoarea naţională a României până în 1947. Ne putem înţelege istoria prin zilele care au marcat-o şi prin obiectele-simbol pe care le-a lăsat în urmă.

Ziua de 10 Mai - zi de mare sărbătoare - şi Coroana de oţel a Regelui Carol I - simbolul puterii şi al demnităţii suverane - sunt punctul de plecare al unei vieţi noi şi înălţătoare a poporului român, o fereastră deschisă către trecut şi un simbol viu pentru generaţiile de astăzi şi de mâine.

Colonelul P.V. Năsturel scria despre acele zile de sărbătoare: "Pe 9 Mai 1881, la ora 6:00 seara, două trăsuri de gală ale Curţii regale, escortate de două plutoane de jandarmi şi de un escadron de roşiori, au mers, conform ceremonialului stabilit, la preşedinţia Consiliului de Miniştri. Preşedintele Consiliului de Miniştri şi Ministrul de Finanţe au luat loc în prima trăsură, ţinând coroanele regale pe perne de catifea roşie. Pornirea cortegiului spre Mitropolie a fost anunţată prin 21 lovituri de tunuri.

La intrarea în biserică I.P.S.S. Mitropolitul Primat a primit coroanele şi le-a aşezat în faţa Iconostasului în mijlocul a patru drapele ale armatei din cele decorate cu Steaua României în Războiul de Independenţă. Serbările Încoronării au început la 10 Mai 1881. Regele Carol şi Regina Elisabeta, împreună cu Principele Leopold de Hohenzollern şi cu fiii acestuia, Principii Carol şi Ferdinand, au pornit din gara palatului Cotroceni cu un tren al Curţii şi au sosit la ora 11:00 în Gara de Nord.

De aici, întregul cortegiu care aştepta sosirea Suveranilor se puse în mişcare şi ajunse la ora 12:00 la poalele dealului Mitropoliei, unde Majestăţile Lor au fost întâmpinate de toţi Mitropoliţii şi Episcopii eparhioţi în veşmintele sacerdotale. Regele şi Regina intrară în biserică şi îşi făcură rugăciunea la icoane, înaintea cărora erau coroanele. De aici au pornit spre locul unde urma să se celebreze serviciul divin." (P.V. Năsturel, Medaliile şi decoraţiunile române. Coroana de Oţel a României, Tiparul, Bucureşti, 1901).

Patru generali au luat coroanele înconjurate de cele patru drapele din biserică, şi le-au aşezat în faţa Suveranilor pentru a începe ceremonia binecuvântării coroanelor. 101 de lovituri de tun, acompaniate de sunetul muzicii militare, anunţau ţării sfinţirea preţioaselor odoare, în timp ce acestea erau purtate solemn spre Palatul Regal de patru generali, asistaţi de patru colonei.

Aşezând coroanele în faţa tronului, preşedintele Senatului, Dimitrie Ghica, rosti în numele ambelor corpuri legiuitoare următoarea alocuţiune închinată Suveranilor şi augustelor Lor rude "(...) Poartă Sire, poartă Doamnă, cu fală şi credinţă această coroană regală, ea stă neclintită pe capetele Voastre, căci s-a oţelit prin sângele nostru şi s-a întărit prin devotamentul şi iubirea noastră. (...)

Astăzi România se încoronează pe sine însăşi, punând Coroana Regală pe capetele Majestăţilor Voastre". Suveranul, primind Coroana din mâinile preşedintelui Senatului, spuse: "Primesc cu mândrie, ca simbol al independenţei şi al ţărei României, această coroană, tăiată dintr-un tun stropit cu sângele vitejilor noştri, sfinţită de biserică. Ea va fi păstrată ca o comoară preţioasă, amintind momentele grele şi timpurile glorioase ce am străbătut împreună.

Ea va arăta generaţiilor viitoare voinicia Românilor din ăst timp şi unirea care a domnit între ţară şi Domn. Pentru Regină şi pentru Mine însă, coroana cea mai frumoasă este şi rămâne dragostea şi încrederea poporului pentru care nu am decât un gând - mărirea şi fericirea lui - în acest moment Regele înălţă coroana deasupra capului Său fiind salutat prin urări nesfârşite. Să ne unim în faţa acestor steaguri care au strălucit pe câmpul de onoare, în faţa acestor coroane, embleme ale Regatului, împrejurul cărora naţiunea se va strânge ca ostaşii în jurul drapelului." (Treizeci de ani de domnie ai Regelui Carol I. Cuvântări şi Acte, Ediţia Academiei Române, Bucureşti, 1897)

Tradiţia coroanei de oţel este întâlnită încă de la regii lombarzi. Coroana de fier a vechilor regi ai Lombardiei se compunea dintr-un cerc de fier acoperit cu lame de aur. Ea a fost făcută astfel în scopul de a arăta acelui care avea să o poarte ca această coroană este o datorie a cărei incomoditate este ascunsă sub o strălucire înşelătoare.

Legenda pretinde că fierul interior provine de la unul din cuiele cele lungi care au servit la crucificarea Mântuitorului. Cu această coroană, creată în anul 594, s-au încoronat pe rând: Carol cel Mare (Charlemagne) în 774, când a fost uns rege al lombarzilor; Frederic al IV-lea, încoronat la Roma în 1452; Carol Quintul în 1530 la Bolonia, iar Napoleon la 26 mai 1805, la Milan. Cu această ocazie împăratul a repetat fraza primului care a purtat coroana: "Dieu me l'a donnée, gare ŕ qui y touchera! ".(Dumnezeul mi-a dat-o, vai de cel ce o va atinge!).

Coroana este emblema regalităţii. Regii nu erau cu adevărat regi decât după încoronare, actele lor devenind legitime şi definitive după ce sfântul metal le atingea fruntea. Pentru ideea coroanei de oţel a României promotorul a fost însuşi Carol I, care a voit să simbolizeze astfel temeinicia domniei sale, precum şi nestrămutata Lui încredere în credinţa, devotamentul şi vitejia poporului român, gata a se sacrifica pentru ţară, Rege şi Legea strămoşească.

De la 14 Martie 1881, când s-a proclamat regalitatea română, şi până la 10 Mai, când s-a sfinţit coroana de oţel şi s-a încoronat primul rege român în persoana augustă a Domnului Carol I, nimeni nu a ştiut despre proiectul coroanei de oţel. La ordinul expres al regelui Carol I, Arsenalul Armatei a făurit coroana regală din metalul unuia dintre numeroasele tunuri luate ca trofee de la inamic în bătălia de la Plevna, la 28 noiembrie 1877.

Coroana de oţel a fost făurită de către elevii şi soldaţii meseriaşi ai Arsenalului Armatei din Bucureşti. S-au făcut trei modele aproape identice. Unul dintre ele a rămas la Muzeul Arsenalului, nefiind terminat, cercul frontal diferind de acela al celorlalte două modele. Al doilea, modificat, a fost aşezat pe globul purtat de aquila din vârful unei coloane de piatră din Bulevardul Carol, Piaţa C.A. Rosetti. Al treilea model este cel primit de Regele Carol I, sfinţit la Mitropolia din Bucureşti în ziua de 10 mai 1881 şi se compune dintr-un cerc frontal cu opt fleuroane şi tot atâtea mărgăritare, împodobit cu modele de pietre preţioase, toate stilizate din oţel.

Cele opt fleuroane sunt unite, în vârful coroanei, de crucea Trecerea Dunării. Coroana cântăreşte 1.115 grame şi este realizată din zburătura unui tun (partea din faţă a ţevii) de calibru 90 mm, fabricat la F. Wöhlert din Berlin. Spre a comemora faptele strălucite săvârşite de ţară şi Domnul Carol, pe tun, sub turaua otomană care poartă semnătura sultanului Abd Al-Hamid nepotul lui Mahmud întotdeauna Victorios, este scrisă următoarea inscripţie: DIN ACEST TVN LVAT DE OASTEA ROMÂNEASCĂ LA PLEVNA ÎN XXVIII NOEMVRIE MDCCCLXXVII S'A LUCRAT ÎN ARSENAL COROANA DE OCEL A REGELUI ROMÂNIEI CAROL I - X MAI MDCCCLXXXI. Tunul s-a păstrat în Muzeul Arsenalului până la desfiinţarea muzeului, apoi a fost mutat în actualul Muzeu Militar Naţional.

Cu ocazia proclamării Regatului, Carol I a instituit cel de-al doilea ordin naţional românesc, Coroana României, şi a specificat în Regulamentul de înfiinţare al decoraţiei, ca micuţa coroană din centru să fie din oţelul aceluiaşi tun capturat la Plevna.

Istoria nu este numai o enumerare de întâmplări, ci este mai ales o expunere a eforturilor depuse de popoare pentru a-şi asigura dezvoltarea morală şi materială şi pentru ca prin aceste silinţe să-şi găsească un loc în progresul cultural al omenirii. Este util şi necesar pentru orice popor a-şi da seama de rostul mersului său, amintindu-şi trecutul şi examinând prezentul în lumina progreselor făcute de înaintaşii lor.