Cosmarul copiilor romani din Tighina

Dincolo de Nistru, la Tighina, viata este un adevarat iad pentru cateva sute de copii, "vinovati" ca invata limba romana. Zeci de orfani romani ar putea ramane pe drumuri din aceasta cauza. Un reportaj in exclusivitate de la Tighina.

GALERIE FOTO

Jurnalul National a ajuns in Transnistria pentru a se interesa de soarta copiilor orfani de la scoala din Tighina. Cuvintele nu sunt de ajuns pentru a exprima emotiile traite acolo si mai ales conditiile groaznice in care traiesc acesti orfani, care ar putea ramane pe drumuri doar pentru ca invata in limba romana.

Marin nu are mai mult de 13 ani. Arata insa ca de 8. Mic la stat, pirpiriu, mai serios ca un om mare. Nu zambeste. Se uita cu atentie spre aparatul de fotografiat si se cazneste sa ma lamureasca ce se intampla acasa la el. O casa mare, cu multe camere, cu infirmerie, magazie, cantina si o curte imensa unde se poate juca in voie. Casa lui este Scoala-internat pentru copii orfani din Tighina. Marin e bucuros insa, ca si ceilalti 74 de "frati" ai sai, ca a venit cineva sa ii vada, cineva strain, tocmai de la Bucuresti. O fata de treaba, mai ales ca le-a dus si bomboane. Acus trece ora si ei trebuie sa manance de seara. Bomboanele - numai bune la desert.

INTERZIS ROMANILOR. La Tighina am ajuns tarziu. Pe la 15:00 m-am urnit cu Vitalie din Chisinau. Planuisem sa trecem granita la transnistreni de dimineata, dar la vama lor nu erau prietenii "calauzelor" noastre. Abia la 15:00 isi incepeau tura "amicii". Am plecat fara a mai da vreun telefon, dar si fara speranta ca vom reusi sa trecem. Pentru un roman, a intra legal pe teritoriul transnistrean este imposibil. Doar pentru ca esti roman. Fobia lui Smirnov, seful autoproclamatei republici transnistrene, "Pridnistrovskaia Moldavskaia Respublica", fata de romani si limba romana este stiuta. Stiam ca singura posibilitate de a ajunge in tara lui Smirnov este sa trecem ilegal. Am mai fost in 2002 la Tiraspol, oras interzis romanilor, si macar stiam prin ce emotii trec cand ma apropii de vama lor.

Am ajuns in vreo ora la punctul de control al vamei moldovenesti, unde Vitalie a intrebat de "calauzele noastre", doi barbati cu functii importante, care ne puteau duce dincolo fara ca masina sa ne fie oprita si pasapoartele controlate.

EMOTII LA VAMA. A aflat de ei si am pornit catre Varnita, un sat aflat langa Tighina, pe care-l pretind si transnistrenii, si moldovenii, desi el e afla pe teritoriul controlat de Chisinau.

La Varnita am avut de asteptat inca o ora si ceva pana sa ne strangem in formatie completa. Am schimbat masinile, am dat aparatul de fotografiat si reportofonul oamenilor nostri si am pornit catre bariera pazita de transnistreni. Cinci minute de cosmar, pentru care te pregatesti in fel si chip, in care nu stii niciodata ce o sa-ti treaca prin minte. Ce stii este ca ti se pune un nod in gat si iti cam tremura sufletul in tine. Daca iti vad pasaportul si mai afla ca esti si ziarist, transnistrenii sunt in stare sa-ti faca multe. Nici macar nu stii clar cum se vor purta cu tine: daca te vor aresta, daca te vor umili, daca te vor expulza rapid sau daca ai de stat ceva vreme pe la ei. Un lucru e clar: oriunde in lumea asta, indiferent daca te afli intr-o tara recunoscuta sau nu, trecerea ilegala a frontierei se pedepseste.

Si, in tot timpul asta cand te trec toate apele, tu trebuie sa te comporti firesc. Sa dai a om normal, fara emotii sau mai stiu eu ce framantari. Nici nu stiu la ce ma gandeam sau la ce ma asteptam cand am trecut ca prin branza, cum s-ar spune, prin punctul de foc. Transnistrenii ne-au salutat, cu un zambet suspicios, "calauzele". Am trecut. Mai usor ca acum doi ani, cand eram in masina clubului Sheriff Tiraspol, al carui proprietar este unul dintre fiii lui Smirnov, si am stat pret de un sfert de ora cu frica-n san si cu ochii atintiti pe Kalasnikovul unui granicer transnistean care era din cale-afara de curios sa stie daca cei de pe bancheta din spate erau romani sau moldoveni.

GHETOUL. Am trecut. Tighina este, ca si celelalte orase transnistrene pe care le-am vazut, Tiraspol si Grigoriopol, un loc uitat de lume. Cladiri neterminate, blocuri care arata ca niste ghetouri, strazi proaste, oameni amarati, incuiati intocmai ca un bolnav irecuperabil, condamnat sa stea mai toata viata lui pe patul de spital, intre granitele unei republici de tip sovietic. Totul este plin de mizerie, rugina, de parca Dumnezeu a uitat sa-si intoarca fata spre aceste locuri. Am trecut in viteza printr-o parte a orasului pe care nu o vazusem in 2002, in drum spre Tiraspol. Am trecut si pe langa Liceul "Alexandru cel Bun" din Tighina, scoala romaneasca amenintata cu inchiderea definitiva la 15 august, fara a ne opri. Vom trece pe aici la intoarcere.

Voiam sa ajung la copiii-orfani de la scoala-internat din oras. Spre deosebire de elevii de la "Alexandru cel Bun", ei nu vor avea unde sa mearga pe 15 august. Drama acestor copii ai nimanui, care s-au baricadat in scoala lor, alegand cu buna stiinta sa-i infrunte pe militienii transnistreni, te copleseste. Mi-am inchipuit in zeci de feluri cum traiesc orfanii de la Tighina, dar inchipuirile mele nu s-au potrivit cu ce am gasit la scoala lor.

Pana sa intru in curte mai aveam de trecut un hop, o baricada a militiei transnistrene la intrarea in curtea institutiei.

BARICADA. Nimeni in afara de Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa (OSCE), care le aduce de mancare, rudele sau dascalii copiilor si politistii moldoveni nu are voie inauntru. Am luat punga de bomboane pe care o cumparasem din Chisinau si am coborat din masina cu una dintre "calauze", in geanta careia pitisem aparatul de fotografiat. Inainte am fost invatata sa spun pe ruseste: "Moia docica tam" (Fetita mea e acolo, inauntru). Cu inima in gat si cu vorbele rusesti aproape uitate, am inaintat spre intrarea in cladire. Din fericire, n-a fost nevoie sa mai ingaim nimic. Militienii lui Smirnov s-au uitat indelung la mine, m-au salutat, dar i-a dus insotitorul meu cu vorba ruseasca si am trecut de poarta.

SCOALA. De-o parte, o cladire joasa, pe mijloc o alee cu banci si in dreapta, terenul de joaca. O curte mare, cu iarba verde si proaspata. Pe terenul de joaca insa nici urma de copii. Nu se jucau. Stateau cate unul sau cate doi-trei pe bancutele de pe marginea aleii. Cu fetele lungi si triste, cu privirea pierduta. Obositi si incovoiati de parca ar fi trecut deja printr-o viata de om plina de greutati. Orfani de 7, 8, 10 sau 15-16 ani. Insirati pe banci ca niste margele pe un lant descompletat, ramas de pe vremea bunicii.

Privirile li s-au ridicat pe rand, cand treceam prin fata lor. Eu nu puteam decat sa ma uit la ei cu coada ochiului. Nu puteam face nici un gest, nu ma puteam apropia de ei, pentru ca le atrageam atentia militienilor de la poarta. Facusem imprudenta de a-i da primului copil vazut, Misa, o bomboana si, in spatele meu, s-a auzit poarta deschizandu-se. Eram cu ochii militienilor in spate. Trebuia sa merg 50 de metri pana se termina cladirea, sa ajung dupa ea. Acolo le puteam da bomboane si puteam face si fotografii.

ASALTUL. Dupa cateva minute, am ajuns. Pe o banca statea directoarea scolii, Maria Ungureanu, o doamna pe cat de simpatica, pe atat de curajoasa. Langa ea avea telefonul mobil si un aparat de radio. Cele necesare pentru a comunica si pentru a afla ce noutati sunt in cazul scolilor romanesti luate cu asalt la mijlocul lunii trecute de securistii lui Smirnov. Situatia a fost de-a dreptul dramatica la Scoala-internat din Tighina, unde sunt inscrisi 320 de copii. Dintre ei, 150 sunt orfani, 75 de un parinte, 75 de ambii parinti. Restul provin fie din familii dezmembrate, fie din familii care nu au cu ce sa-i creasca si sa-i educe. Pe 15 iulie, directoarea scolii a primit un ordin de evacuare a cladirii de la administratia publica din Tighina.

Ungureanu era informata de transnistreni ca scoala va fi inchisa pe motiv ca nu era inregistrata la Tiraspol si deci functiona ilegal. Transnistrenii si-au si ales momentul. In internat nu erau copiii. O parte au fost luati pe timpul vacantei de catre familiile lor, o parte au fost luati acasa de lucratorii scolii, iar altii erau in tabara.

Directoarea nu s-a lasat, stiind ca singura solutie pentru salvarea institutiei este apararea ei cu ajutorul copiilor. I-a adus pe toti din tabara. O mana de copii s-a baricadat in cladire pentru militienii sa nu le-o sigileze.

STRASNICIA. Pe 18 iulie, le-au fost intrerupte curentul electric si apa. Si acum, copiii traiesc in aceleasi conditii. Le-a fost sigilata bucataria, insa nu a durat prea mult, pentru ca, infometati, micutii au dat navala peste militieni si au reusit sa ocupe si cladirea cantinei. "A fost strasnic", exclama entuziasmat Alexandru, un baiat de 10 ani. El pare cel mai indraznet dintre toti. Gesticuleaza tot timpul si, cand isi aminteste vreun moment de care sa fie mandru, da agitat din picioarele in care are niste pantofi soiosi de fata. Nu-i bai, nu este singurul baiat care nu are cu ce sa se incalte sau care poarta tricouri cu doua-trei masuri mai mici sau mai mari.

CHINURILE. "Am dormit mai multe nopti in paie, pentru ca lipisera usile. Militionarii ne puneau in ochi lanternele ori faceau zgomot ca noi sa nu ne odihnim", povesteste el. In jurul lui s-au strans deja vreo zece copilasi, dornici sa povesteasca si ei ce experiente au trait. Parca s-au mai trezit putin din amorteala de la inceput. A venit si Misa si mi-a mai cerut o bomboana. Ceilalti si-au indreptat ca la un semn privirile spre doamna directoare. "Acus mergem la masa si dupa aceea veti primi bomboanele ca desert", le raspunde rapid dascalul. Zis si facut. Incolonarea cate doi pentru a merge grupat la cantina. Zaresc un baiat mai pirpiriu si il rog sa-mi scrie pe carnetelul meu ce-si doreste. Mi-a scris inainte sa manance, desi ii era foarte foame, pentru ca hrana este putina. Mai puternica insa era dorinta. O dorinta mare, pe care nu este sigur ca i-o va putea indeplini cineva...

DORINTE LA 13 ANI

"Cine poate sa-mi scrie si mie in romana intr-un carnetel ce-si doreste pentru el si pentru scoala?", am intrebat plimbandu-ma printre prichindeii la la Tighina. Am auzit mai multe de "eu", dar ochii mei s-au oprit asupra lui Marin. Nu parea curajos, ci foarte timid. M-am apropiat de el si, dupa ce mi-a spus cum il cheama, l-am intrebat daca nu vrea el sa imi scrie ceva in carnet, pentru ca oamenii din Romania sa stie ce-si doresc el si "fratii" lui de la scoala si eventual, sa le dea o mana de ajutor. Brusc, timiditatea i-a disparut si mi-a raspuns prieteneste: "Da, desigur". Nici mai mult, nici mai putin. Urma sa stea la masa. S-a uitat lung la mancare, dar apoi si-a indreptat privirea spre mine, intrebandu-ma parca: "Bine, dar unde este carnetul? Unde este pixul?". M-am conformat la gandurile lui si i-am intins bloc-notes-ul meu si un pix. A scris in superviteza "eu imi doresc un rand de haine". Mi-a aratat si m-am blocat. Mi s-a facut pielea de gaina, gandindu-ma ca unui pusti de 13 ani numai la haine nu-i sta capul. Mi-am revenit repede si l-am rugat sa scrie si ce-si doreste pentru colegii lui, pentru scoala lui. "Imi doresc sa nu fie scoala luata de politistii transnistreni", a scris, de data aceasta, mai incet, cugetand intre cuvinte. "19:30, 6 august, Rosca Marin, Tighina, scoala-internat", a incheiat Marin, dupa care mi-a intins carnetelul fara a astepta sa vad ce impresie am. Nu-l interesa. El are aceleasi doua dorinte: vrea un rand de haine si sa ramana in "casa" lui.

LA CINA

La ora 19:00, toata lumea merge la cina. Mancarea este adusa gata preparata de catre OSCE. Nu e cine stie ce, dar, in lipsa de nimic, e bine si asa. Copiii se napustesc in cantina in care este intuneric, pentru ca lumina le-a fost luata. Nu se asaza la masa insa inainte de a se spala pe maini. Nu la chiuveta, pentru ca si apa le-a fost taiata, ci la un butoias cu robinet. Pe mese ii asteapta cate o farfurie de pilaf, o felie de paine cu unt si un porumb fiert. Nici unul nu stramba insa din nas. Le este foame si trebuie sa manance, chiar daca nu au friptura in farfurie.