Crucea de jurământ apără aici demnitatea omului plecat dincolo

Oltenia e plină de cruci colorate. Pe stâlpi de telegraf, în copaci, la morminte sunt expuse operele în lemn ale meşterilor cruceri care ajută sufletul morţilor să se desprindă de pământ. "Mă, ce copil simpatic avurăm astăzi!", spune nea Gore şi îşi desprinde palmele aspre de obrajii mei. Bătrânul, tăcut la începutul vizitei, s-a prins încet în joc şi ne-a dezvăluit secretele pe care le aduce cu el din propria copilărie, secrete presărate într-un tablou, în crucile delicate pe care le pictează şi în agenda cu poezii şi poveşti compuse de el.

Băiatul premiant la desen în şcoală a făcut armata la Băneasa, în Bucureşti, a ajuns electrician şi s-a cocoţat pe stâlpi timp de 18 ani, apoi a stat 20 de ani în spatele tejghelei de la magazinul din satul lui, Ceplea, comuna Plopşoru, judeţul Gorj. Mereu, ascuns în clipele libere în cămăruţa lui, şi-a dăruit mâinile şi altei îndeletniciri obligatorii: a pictat pe Maica Domnului pe crucile femeilor şi pe Iisus pe crucile bărbaţilor plecaţi pe lumea cealaltă. "Când le moare cineva, oamenii se duc şi-şi caută cruci, dar ca la mine aşa frumoase nu se găsesc. Crucile se pun la şase săptămâni, trei cruci de-ăştia, pe câte un pom, la câte o răscruce de drum, la o punte lângă o apă sau la un ştiubei, şi mai trebe una de jurământ şi una mare cu stâlpişorul, la mormânt.

Omul, în viaţa lui, a făcut anumite afirmaţii, iar crucea de jurământ îi apără demnitatea pe lumea cealaltă. Crucile se pun de la copiii de 10 ani în sus, pentru că cei mici nu sunt în oală cu omul şi femeia care au trecut prin viaţă şi au făcut păcate. Obiceiul ăsta nu are început", explică nea Gore Măciucă. Înmuindu-şi pensula în vopsele de ulei, ca să nu se topească sfinţii prin copaci când plouă ori ninge, nea Gore pictează şi acum, când a împlinit 79 de ani. Mai rar, nu pentru că nu mai are putere, ci pentru că obiceiurile oamenilor s-au schimbat şi aici. Anul ăsta, n-a primit decât o comandă de cruci.

Nemulţumit e nea Gore şi de obiceiul copiilor bucureşteni de a cânta colinde prin tramvaie însoţiţi de o cruciuliţă sau de un buchet de flori uscate, şi nu de o stea adevărată, făcută dintr-un cadru de ciur de cernut făina acoperit cu hârtie pictată, aşa cum numai el ştie să facă în zece zile de "brichiseală". Şi-a exprimat dezamăgirea printr-o stea trimisă pachet la Bucureşti, la Televiziunea română; a aşteptat un răspuns, dar nimeni de acolo nu l-a băgat în seamă şi acum dezamăgirea lui nu mai poate fi lecuită. Pe jumătate din cercul de hârtie care acoperă ciurul e pictat Iisus abia născut la care au venit cei trei magi; pe cealaltă jumătate e reprezentată intrarea lui Iisus în Ierusalim. "Aşa cum Iisus a crescut din prunc şi a ajuns la Ierusalim, aşa cresc copiii noştri şi ajung în darul lui Dumnezeu", spune meşterul care se inspiră când pictează dintr-o "Biblie a copiilor" ilustrată. În spatele cercului pictat e fixată o lanternuţă, care luminează drumul copilului ce cântă colinda.

Tabloul e pus pe peretele de-afară al casei, ferit bine de firavii stâlpi ai pridvorului de orice privire care atinge casa cu indiferenţă. Un tablou în tablou desprinde din peisaj o barcă în care stau un băiat şi o fată de pe lac. Ea ţine în mână crini, el - un trandafir, pentru că "fiecare trebuia să vină cu ceva sufletesc unul către altul". "A fost o imaginaţie nestudiată în prealabil. Dacă voi avea timp, voi transforma tabloul lor. Am să întind apa dincolo de chenar!", e hotărât nea Gore. Îl implor să nu facă asta. Fiul lui, Dumitru, spune: "Cred că, atunci când a pictat, tata s-a gândit să decupeze din realitate sentimentul lor de dragoste". Din cameră, nea Gore se hotărăşte să aducă la masă, afară, şi alte tablouri: "Cina cea de taină", descrisă ca fiind "după Leonardo da Vinci", şi un "Sfântul Gheorghe omorând balaurul". Pe acesta din urmă, nea Gore l-a făcut într-o noapte, noaptea Anului Nou, "de seara până dimineaţa": "Am avut vopsele la îndemână, m-am simţit mai bine şi am pictat. «Cina» am văzut-o pe o poză de mărimea unei tabachere şi am lucrat două săptămâni până am scos de acolo fiecare notă."

"Orice om de pe pământ/ Are-n el diavol şi sfânt/ Dar pe care îl serveşte/ Ăla viaţa-i rânduieşte/ Celălalt stă şi priveşte/ Şi nimica nu cârteşte", citeşte nea Gore din agendă. "N-am mai făcut demult versuri, am fost operat de hernie de disc şi acolo, la cap, mi-a rămas un bob de aer, care îmi aduce o ameţeală, o uitare foarte ciudată. Uit de ce plecai de ici până colo şi de asta n-am mai scris nici poezii" şi, când vorbeşte, boala lui sună ca o poezie. "Mai întâi, îmi vine în gând titlul unei povestiri şi după aia o strofă ritmică. Nu, rimică", se corectează el, imediat. A scris "Luxuri", despre "ceea ce îi place unui om mai profund", "Râvnire", "Festivităţi".

"Pomii ăştia îi folosim pentru sprijinirea crucilor călătoare!", îmi arată în cimitir nea Gore. "Cruci călătoare?" "Aşa am zis, cruci călătoare?", râde el. "Locul lor nu ştii unde se află, dar trebuie să le pui undeva: pe pomi, pe stâlpi. Astea sunt crucile de jurământ!" La înmormântare, se pune pe mormânt un stâlpişor de lemn, care arată "însoţirea mortului de Sfânta Treime". De aceea, are trei cuie, trei găuri şi trei crestături, pentru Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. De stâlp se leagă o cârpă cu un bănuţ înfăşurat în ea.

Cum Iisus a fost răstignit pe o cruce de lemn, sufletele morţilor din Oltenia stau tot la umbra crucilor de lemn. Şi crucile făcute de Constantin Lunceanu şi de fiica sa, Iuliana Călăraşu, în satul Pietrişu, comuna Baldovineşti, judeţul Olt, sunt tot din lemn, dar mai înalte. Aici se cheamă troiţe şi se pun la şase săptămâni de la înmormântare, când se spune că atunci pleacă mortul cu totul din lumea asta. Troiţele lui Constantin au acoperiş rotund, de şindrilă, o atenţie caldă şi nesfârşită pentru obiectul frumos. Troiţele Iulianei sunt făcute la bancul de tâmplărie, tăiate repede de soţul ei, apoi desenate de Iuliana, sculptate în stejarul rozuliu de fiica lor Mihaela, absolventă de Drept, cu dalta, şi înfrumuseţate mai apoi cu polizorul şi un strat de lac. Previzibil, oamenii de azi preferă crucile în stil nou, aşa încât o cruce pictată de bătrân stă prăfuită şi neinteresând pe nimeni în curte, în spatele unei mese de ping-pong strânse şi a altor scânduri.

Iuliana nu reuşeşte, oricât s-ar chinui, să deseneze dintr-o trăsătură calul, aşa cum îi reuşeşte tatălui ei, care, de la 11 ani până acum, când are 74, tot cai din ăştia a făcut. A desenat un cal şi pe o cruce pe care a cerut-o un canadian demult, pe vremea lui Ceauşescu. "Mi-a trimis poză cu troiţa cum a pus-o el acolo, în Canada. După revoluţie, canadianul ăla a trimis un camion cu ajutoare în satul nostru", îşi aminteşte Constantin.

În cimitir, ocolind un cavou acoperit cu gresie şi faianţă şi crucile de marmură, trecem pe lângă un copac din care zboară o cucuvea şi ajungem lângă troiţele de lemn pictate de Constantin, care transformă locul mohorât într-o grădină plină de culoare. Cu Iisus sau cu Sfântul Gheorghe pe cal la bărbaţi şi cu Sfânta Maria sau Sfânta Paraschiva la femei, crucile stau una lângă alta, aproape identice, pentru că bărbaţii şi femeile, umblă zvonul, se ceartă şi pe lumea cealaltă şi, măcar în acest simbol, soţul şi soţia trebuie să fie egali.