CTITORI AI ROMÂNIEI / 150 de ani de la Unirea Principatelor Române

La 24 ianuarie se împlinesc 150 de ani de la Unirea Principatelor Române Moldova şi Muntenia. Jurnalul Naţional va marca acest moment aniversar prin evocarea personalităţilor care au contribuit în mod determinant la realizarea marelui act istoric. Textele sunt extrase din enciclopedia “Oameni politici români”, elaborată de istoricul Stelian Neagoe. Astăzi, despre Mihail Kogălniceanu.

Mihail Kogălniceanu s-a născut la 6 septembrie 1817 în Iaşi. Neamul răzăşesc al Kogălnicenilor, cu pământuri în ţinutul Fălciu încă din secolul al XVI-lea, îşi trăgea numele de la apa Cogâlnic, pe malurile căreia îşi întemeiase primele familii; râul Cogâlnic, situat în vechiul judeţ basarabean Orhei, se pierdea în mlaştini, în Valea Răutului.

Mihail Kogălniceanu a fost fiul marelui vornic Ilie Kogălniceanu şi al Catincăi, născută Stavilă şi, rămasă orfană, crescută în familia viitorului domnitor al Moldovei, Mihail Sturdza.

Primii ani de învăţătură i-a urmat sub îndrumarea călugărului Gherman Vida, apoi la Pensionul lui Victor Cuénin din Iaşi şi la Institutul francez al lui Lincourt, de la Miroslava (de lângă Iaşi). În vara anului 1834 a fost trimis, împreună cu cei doi fii ai domnitorului Mihail Sturdza, să studieze la Colegiul de la Lunéville din Franţa. În anul următor, 1835, a trecut la Universitatea din Berlin, unde, pe lângă frecventarea cursurilor unor erudiţi profesori germani, a început să scrie şi să publice o serie de lucrări istorice.

Revenit la Iaşi, în anul 1838, Vodă Sturdza l-a numit locotenent-aghiotant, mai apoi căpitan-aghiotant al domnitorului (1840).

INTENSĂ ACTIVITATE CULTURAL-ŞTIINŢIFICĂ
Timp de un deceniu (1838-1848), Mihail Kogălniceanu a desfăşurat o intensă activitate cultural-ştiinţifică: scriitor, istoric, patron tipograf, editor de izvoare, traducător şi, mai presus de toate, publicist-fondator de gazete: Dacia Literară (1840), Arhiva Românească (1840), Propăşirea (1844) ş.a. A practicat avocatura şi a fost profesor de istorie naţională la Academia Mihăileană din Iaşi în anul 1843; suspendat de la catedră chiar după celebra sa lecţie de deschidere, intitulată “Cuvânt pentru deschiderea cursului de istorie naţională”.

După doi ani (1844-1846) de surghiun la mănăstirea Râşca, relaţiile sale cu domnitorul Mihail Sturdza s-au răcit considerabil. Kogălniceanu a plecat după aceea într-o călătorie în Franţa şi Spania. Revenit la Iaşi, n-a luat parte direct la evenimentele paşoptiste de acolo. Din prudenţă a trecut în Bucovina, la Cernăuţi, unde a redactat cele două programe politice: Dorinţele Partidei Naţionale din Moldova; Proiect de Constituţie pentru Moldova. A colaborat la ziarul Bucovina.

S-a reîntors în anul 1849 în Moldova şi noul domnitor, Grigore Alexandru Ghica, l-a numit în înalte funcţii administrativ-politice: director al Departamentului Lucărilor Publice (noiembrire 1849-aprilie 1850), al Departamentului Treburilor din Lăuntru (4 octombrie 1851-21 iulie 1852).

Până la urmă s-au răcit şi relaţiile cu domnitorul Ghica, timp în care Kogălniceanu a fost de toate: arendaş, industriaş (fabrică de postav la Târgu-Neamţ).

În timpul războiului Crimeii (1853-1856), când se profila o nouă  ordine politică în sudul Europei, M. Kogălniceanu s-a situat între fruntaşii mişcării unioniste româneşti. A întemeiat în octombrie 1855 ziarul Steaua Dunării, a fost printre iniţiatorii constituirii Societăţii Unirea (la 25 mai 1856), a figurat printre membrii deosebit de activi ai Comitetului Central al Unirii – Iaşi (creat la 7 februarie 1857).

Contribuţia cea mai preţioasă în acţiunea naţională pentru Unirea Principatelor a avut-o Kogălniceanu în cadrul dezbaterilor Divanului ad-hoc (1857) şi în şedinţa istorică de la 5 ianuarie 1859 a Adunării Elective a Moldovei.

Divanul ad-hoc, după laborioase dezbateri, a votat proiectul de rezoluţie privind organizarea viitoare a Principatelor Române, elaborat şi prezentat de Kogălniceanu.

După ce, în prealabil, a cerut să fie şters de pe lista candidaţilor la Domnie, Kogălniceanu a fost acela care – la finele depunerii jurământului de către colonelul Alexandru I. Cuza – a urcat la tribuna Adunării Elective şi a rostit nemuritorul discurs, din care reproducem: “… După una sută cincizeci şi patru de ani de dureri, de umiliri şi de degradaţie naţională, Moldova a intrat în vechiul său drept consfinţit prin Capitulaţiile sale, dreptul de a-şi alege pre capul său, pre Domnul.

Prin înălţarea Ta pe Tronul lui Ştefan cel Mare s-a reînălţat însăşi naţionalitatea română… Alegându-te pe Tine Domn în ţara noastră, noi am vroit să arătăm lumii aceea ce toată ţara doreşte: la legi nouă om-nou”.

ÎN VIAŢA POLITICĂ
Sub Cuza Vodă, Kogălniceanu a fost mai întâi membru în Comisia Centrală (Parlamentul) de la Focşani (desemnat la 14 martie 1859). Preşedinte al Consiliului de Miniştri de la Iaşi, timp în care a deţinut pe lângă portofoliul Ministerului de Interne şi interimatul Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice (6 mai-31 octombrie 1860).

Kogălniceanu a condus în perioada 1863-1865 Guvernul României, care a asigurat înfăptuirea celor mai grandioase reforme social-politice din istoria tânărului stat naţional modern. În acel Guvern istoric a mai fost titular la departamentele contopite: de Interne, al Agriculturii şi al Lucrărilor Publice (19 iulie 1864-26 ianuarie 1865). În prealabil, avusese interimatul Ministerului Lucrărilor Publice între 16 mai şi 19 iulie 1864. Era firesc să deţină atât Preşedinţia Guvernului, cât şi portofoliul reunitelor Ministere de Interne, Agricultură şi Lucrări Publice, de vreme ce acceptase fără nici o ezitare să fie mâna dreaptă a lui Cuza Vodă, pentru săvârşirea actelor “revoluţiei paşnice” din 2 mai 1864.

În noul regim politic, de sub Domnia lui Carol I, Mihail Kogălniceanu a fost o vreme izolat ca “maist”, “cuzist”. Deşi ales deputat pentru Constituanta din 1866, a fost până la urmă invalidat de cei care nu uitaseră că liderul moderat Kogălniceanu nu aderase la “monstruoasa coaliţie”.

Până la urmă s-a constatat imposibilitatea de a eterniza în ostracizare o personalitate de talia lui Mihail Kogălniceanu. Şi-a făcut reîntoarcerea în viaţa politică prin alegerea în Parlamentul ţării şi prin desemnarea în funcţia de ministru la două departamente cheie: Interne şi Afaceri Străine.

Când – în contextul internaţional generat de noua criză orientală – s-a întrevăzut posibilitatea obţinerii independenţei de stat absolute a României, Domnitorul Carol I a chemat la Guvern pe şeful naţional-liberalilor, Ion C. Brătianu, iar acesta – trecând peste nemistuite orgolii – şi-a asociat la guvernare pe cel mai iscusit şi patetic diplomat al românilor, Mihail Kogălniceanu.

Cele două personalităţi, cu greu încăpute într-un singur secol, s-au înţeles perfect pe tot parcursul războiului de neatârnare (1877-1878). Împreună au dus şi bătălia diplomatică la Congresul de Pace de la Berlin (1878), pentru recunoaşterea internaţională a ceea ce românii – aflaţi în dreptul lor – recuceriseră prin jertfe de sânge. Împreună au suferit pentru raptul din trupul ţării şi pentru atingerile suveranităţii Statului naţional.

În asalturile politice din “Plevna internă” însă, drumurile celor doi bărbaţi de stat au fost mai mereu despărţite. S-au găsit laolaltă în Comitetul Executiv al nou-creatului Partid Naţional Liberal în anul 1875. În lunga guvernare a lui Ion C. Brătianu – cu alţi titulari la Afacerile Străine – Kogălniceanu a mai prins doar o singură dată un post diplomatic pe măsură: trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României la Paris (17 aprilie 1880-1 iulie 1881).

În rest, numai confruntări publice între doi venerabili care făcuseră istorie eroică. În întruniri electorale conjuncturale, Ion C. Brătianu apăsa pe răspunderea şefului diplomaţiei române de la 1877, semnatar al Convenţiei cu Rusia, care a dus la nenorocita răpire a sudului Basarabiei; la rândul său, Kogălniceanu căuta să-l minimalizeze pe Brătianu prin ironica poreclă de Firfiric.

A MURIT LA PARIS
Kogălniceanu a intrat în Partidul Liberal Democrat al lui Dumitru C. Brătianu şi a combătut aprig în “Opoziţia Unită” până la doborârea de la putere a Guvernului Ion C. Brătianu. În ultimi ani de viaţă s-au regăsit împreună în Partidul Naţional Liberal. Şi, pentru ca simetria vieţilor celor doi mari oameni politici să fie perfectă, Dumnezeu le-a potrivit plecările din cele lumeşti la interval de 45 de zile. Cu o singură nuanţă totuşi: în timp ce Ion C. Brătianu şi-a dat obştescul sfârşit pe patul de suferinţă din casa lui de la Florica, Kogălniceanu a încetat din viaţă pe masa de operaţie a unui spital din Paris, la 20 iunie 1891.

Pentru spiritualitea românească a fost benefică perioada când pe Kogălniceanu nu l-au reţinut treburile guvernamentale şi diplomatice. Aşa a putut să-şi ducă la bun sfârşit rolul de deschizător de drumuri (moderne) şi de directivă în cultura naţională.

Membru fondator (din 16 septembrie 1868) al Societăţii Academice Române; vicepreşedinte (5 aprilie 1886-28 martie 1887) şi preşedinte (18 martie 1887-28 martie 1890) al Academiei Române; preşedinte al Secţiunii Istorice a Academiei Române (1891).

Cum să poţi caracteriza în puţine fraze personalitatea unui titan al gândirii româneşti! Metodologia aleasă pentru această carte ne obligă să ne încumetăm, cu tot riscul nereuşitei.

În ordinea mărimii lor din universul creatorului, îndrumătorului vom reţine mai întâi oratorul. Volumele-fluviu de oratorie, publicate la Academia Română în anii 1983-1989, nu numai că rezistă lecturii după scurgerea unui veac şi jumătate, dar se dovedesc a fi şi astăzi îndreptar de pedagogie naţională în istoria ţării noastre.

Nu ştim cum s-ar fi dezvoltat tânărul orator Kogălniceanu dacă n-ar fi privit mereu de la tribuna Parlamentului spre băncile din dreapta, în capul cărora trona ilustrul orator conservator Barbu Catargiu.

Expunerea lui Catargiu era mai condensată în esenţe. La Kogălniceau, ideile erau lăsate slobode într-un discurs care trăda omul de cultură enciclopedică. În impresionanta “catagrafie” a vârfurilor elocinţei româneşti din toate timpurile, Barbu Catargiu şi Mihail Kogălniceanu ocupă de departe primele locuri. Catargiu a murit prematur, şi cu toate acestea opera sa oratorică, câtă ne-a rămas, este de excepţie. Kogălniceanu a trăit şi a cuvântat mult, însă opera lui nu suferă de lungimi, ci este oglinda vie a istoriei devenirii Statului naţional român modern.

Notă: intertitlurile aparţin redacţiei.


URMEAZĂ
Mâine veţi putea citi despre istoricul, gazetarul, omul politic şi diplomatul Mihail Kogălniceanu. El s-a situat mereu între promotorii actelor cruciale dintr-o istorie naţională de peste 50 de ani şi a condus ireproşabil diplomaţia română în timpul războiului de neatârnare şi al păcii de la Berlin. Din punct de vedere gazetăresc, doar Eminescu, Iorga şi Goga mai pot fi aduşi în aceeaşi linie astrală cu jurnalistul Mihail Kogălniceanu.