CTITORI AI ROMÂNIEI/150 de ani de la Unirea Principatelor Române

La 24 ianuarie se împlinesc 150 de ani de la Unirea Principatelor Române Moldova şi Muntenia. Jurnalul Naţional va marca acest moment aniversar prin evocarea personalităţilor care au contribuit în mod determinant la realizarea marelui act istoric. Astăzi, despre Costache Negri.

Învăţătura primară a primit-o în casa părintească. Din fragedă copilărie avea să rămână orfan de tată. După recăsătoria mamei sale cu poetul Costache Conanchi, acesta din urmă şi-a manifestat interesul generos şi sprijinul material constant faţă de adolescentul în formare. După moda vremii, tatăl adoptiv l-a dat în seama profesorilor francezi stabiliţi în Moldova. Trimis la Odessa, în 1828, elevul Costache Negri a frecventat pensionul institutorului L. Repey. La vârsta de 16 ani i-a murit  prematur şi mama, de la această dată înainte rămânând în grija nemijlocită a remarcabilului om de cultură Costache Conachi, din a cărui căsătorie cu mama lui Negri rezultase o singură fiică, Caterina (Cocuţa), ce avea să se căsătorească peste ani cu vestitul Caimacam al Moldovei, Nicolae Vogoride.

Încă de la acea vârstă crudă s-a întrezărit în Costache Negri sentimentul demnităţii şi dezinteresului material funciar. Rămas fără moştenitori în linie bărbătească, C. Conachi i-a propus adopţiunea, cu tot ce decurgea din ea – un nume ilustru şi o avere, una dintre cele mai întinse.

Politicos dar ferm, tânărul Negri a refuzat tentanta propunere, hotărât să-şi păstreze numele străbun şi modesta avere rămasă de la bunii săi părinţi, între care moşioara de la Mânjina, ce va deveni locul ospitalier şi preferat pentru junimea paşoptistă.

Din toamna anului 1832, C. Conachi i-a asigurat toate cele pentru continuarea studiilor în Apusul luminat. Primul an l-a petrecut la Viena, mai mult nevoit să-şi îngrijească sănătatea ce da semne de boală, decât să se prepare metodic în vreo şcoală vieneză. Pornit spre Franţa, avea în gând să urmeze cursurile Facultăţii de Medicină. A fost, însă, mai puternic imboldul de a se dedica pentru moment cunoaşterii lumii apusene reale, peregrinând prin oraşele mari ale statelor europene, cu precădere germane şi italiene. Aproape un an întreg s-a stabilit în Neapole, fascinat de acţiunile societăţilor revoluţionare ale carbonarilor, în vederea emancipării Italiei şi, implicit, a patriei sale de origine.

Revenit în ţară, în anul 1837,n-avea să rămână prea mult timp, paşii îndrumându-l din nou către Neapole, Florenţa, Veneţia şi Paris, unde tinerimea  generoasă proiecta înnoirile revoluţionare pentru o Europă prea mult întârziată în imobilismele unei orânduiri social-politice ce-şi încheiase mesajul său istoric.

În Capitala Franţei fiind, cu ocazia Carnavalului  începutului de an 1839, a făcut cunoştinţă cu Vasile Alecsandri, Ion Ghica, Costache Rolla – din Moldova sa iubită, cu muntenii Nicolae Creţulescu şi Ioan Em. Florescu, alături de care se va regăsi în toate înfăptuirile “generaţiei de aur” paşoptiste şi apoi unioniste.

Citește pe Antena3.ro

Ce locuri poți să vizitezi în Maramureș dacă mergi de Crăciun sau Revelion în 2024. Cele mai frumoase obiective turistice iarna

RECUNOSCUT CA “DECANUL TINERIMII”
A revenit în ţară, pentru mai multă vreme, în anul 1841. Avea treizeci de ani, cutreierase lumea cu bune rezultate întru instruirea şi formarea sa, se distingea prin nobleţea şi înţelepciunea caracterului său – şi repede a fost recunoscut “decanul tinerimii” idolul generaţiei ieşene ce avea să contribuie în mod determinant la renaşterea naţională a românilor.

După sărbătorirea onomasticii lui Negri la 21 mai 1845,  moşioara sa Mânjina a devenit lăcaş pentru tinerii revoluţionari din cele două principate române.

 Împrejurările au fost de aşa natură încât Costache Negri n-a luat parte directă la mişcarea paşoptistă ieşeană din martie 1848. Se afla într-o altă călătorie pe drumurile europene. Dar cunoscut fiind de stăpânire ca un lider al noilor idei reformatoare, a trebuit să apuce şi el, împreună cu ceilalţi tineri tribuni, calea exilului – la Braşov, la Cernăuţi şi, în fine, la Paris.

După ce regimul politic din Moldova a luat un curs ceva mai permisibil pentru iconoclaştii unei lumi noi Negri a revenit la Iaşi, debutând în viaţa politică în calitatea de membru  al Divanului de Apel al Moldovei. A fost, mai apoi, numit pârcălab al ţinutului Covurlui, cu reşedinţa la Galaţi – precedându-l în funcţie pe intimul său prieten Alexandru Cuza.

Revenirea pe Tronul Moldovei a Domnitorului Grigore Ghica a dus la înteţirea luptei pentru unirea celor două principate, Moldova şi Muntenia – Domnitorul însuşi fiind un sincer partizan al  făuririi Statului naţional unitar român.

Costache Negri a deţinut în acea perioadă funcţia de ministru al Departamentului Lucrărilor Publice, cu care prilej s-a evidenţiat prin inspirate măsuri de propăşire a ţării.

În acele timpuri, Domnitorul Ghica l-a folosit cu succes pe Negri în timpul unor complicate negocieri internaţionale atingătoare de interesele naţionale ale ţării.

Costache Negri a fost membru fondator al societăţii Unirea, creată la 25 mai 1856, cu ajutorul căreia se căuta centralizarea tuturor acţiunilor unioniste. Negri a fost ales între cei 11 membri ai Comitetului Central al Unirii, alături de Kogălniceanu, Epureanu, Panu ş.a. – organism de coordonare a anevoioasei lupte pentru Unirea Principatelor Române.

Evenimentele precipitându-se în sensul dorit de generaţia paşoptistă, Costache Negri a fost cooptat în februarie 1857, în Comitetul electoral al Unirii menit să asigure victoria unioniştilor în alegerile pentru Divanul ad-hoc, cerut de Cancelariile Europei la conferinţele de pace care au urmat războiului Crimeii, areopagul internaţional hotărând să se facă paşi pregătitori privind doleanţele românilor vizavi de o nouă organizare politică a Principatelor Moldova şi Muntenia.

Ales deputat de Galaţi – ca şi prietenul său Al. Cuza – lui Costache Negri i s-a încredinţat conducerea efectivă a Divanului ad-hoc în calitate de vicepreşedinte, preşedinte nominal fiind după datină mitropolitul ţării.

Modest şi clarvăzător în noianul evenimentelor ce se precipitau de la o zi la alta, Negri n-a dorit să fie  înscris pe lista candidaţilor la Domnie, lăsând cale liberă colonelului Alexandru Cuza, urcat pe Tronul domnesc al lui Ştefan cel Mare, la 5 ianaurie 1859.

De aci înainte începe activitatea de iscusit diplomat pro-Unirea deplină a celor două Principate Române. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza – cunoscându-i calităţile de neîntrecut negociator şi însuşirile frumoase ale caracterului său – l-a numit agentul său  diplomatic perpetuu la Constantinopol – centrul internaţional de pertractare a ideilor Împăratului Napoleon al III-lea cu privire la noul destin politic al românilor.

Lupta diplomatică a fost acerbă, trebuia să afişezi o răbdare ieşită din comun pentru  ca să urneşti inerţiile unui sistem diplomatic devenit anacronic, spre a reuşi să convingi asupra cauzelor vitale şi nobile ale românilor.

S-A RETRAS DIN VIAŢA POLITICĂ DUPĂ AUTOEXILUL LUI CUZA
Între meritele incontestabile ale lui Costache Negri, se numără recunoaşterea dublei alegeri pe tronurile româneşti a lui Alexandru Ioan Cuza; recunoaşterea Unirii definitive, la 11 Decembrie 1862, prin care s-a fondat România; rezolvarea cu bine a sinuoasei probleme internaţionale iscată prin secularizarea averilor mănăstireşti; admiterea de Puterile Garante şi Suzerană a preparativelor loviturii de stat de la 2 mai 1864, prin care Cuza Vodă a dat o Constituţie naţională României; iar prin reformele agrară şi electorală a pus adevărate şi solide baze tânărului Stat naţional modern român.

Obosit şi mâhnit de modul în care s-a produs abdicarea silită a Domnitorului pe care l-a iubit şi l-a servit cu credinţă ca pe un frate scump, Costache Negri s-a retras cu totul din viaţa politică după autoexilul lui Cuza Vodă. S-a retras în liniştea patriarhală a căsuţei din Târgu-Ocna, fără să poată fi capacitat revenirii în arena politică, nici de vizita proaspătului Domnitor Carol de Hohenzollern, nici de stăruinţele unor alţi prieteni dragi, Kogălniceanu şi Alecsandri care n-au rezistat tentaţiei de a-şi servi, în felul lor, în anii deplinei maturităţi creatoare, ţara şi interesele ei majore.

După ce a fost de faţă la  înmormântarea regească de la Ruginoasa, a Prinţului Unirii, Costache Negri abia mai făcea rare vizite Doamnei Elena Cuza sau încercatului său amic Vasile Alecsandri.

S-a stins din viaţă pe când se afla în puterea vârstei, 64 de ani, la 28 septembrie 1876.

Cel care ar fi putut să fie Domnitor, prim-ministru sau Preşedinte al Parlamentului în ţara sa mult venerată – a preferat să fie doar marele consilier al întâiului Domnitor al României,  încredinţat că aceasta era menirea lui, să facă ce ştie el mai bine pentru devenirea şi dăinuirea sacrei idei a Unirii românilor.

Notă: intertitlurile aparţin redacţiei

Urmează
Mâine reproducem unele dintre cele mai importante documente de epocă privind Unirea Principatelor Române Moldova şi Muntenia, extrase din lucrarea “Cuza Vodă România” editată de istoricul Stelian Neagoe.