Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La 24 ianuarie se împlinesc 150 de ani de la Unirea Principatelor Române Moldova şi Muntenia. Jurnalul Naţional va marca acest moment aniversar prin evocarea personalităţilor care au contribuit în mod determinant la realizarea marelui act istoric. Textele sunt extrase din enciclopedia "Oameni politici români", elaborată de istoricul Stelian Neagoe. Astăzi, despre Barbu Catargiu.
Barbu Carargiu a fost respectat şi preţuit de către Alexandru Ioan Cuza
Reproducere după tabloul lui Theodor Aman
Barbu Catargiu s-a născut la 26 octombrie 1807, în Bucureşti. Era fiul marelui vornic Ştefan Catargiu din Muntenia şi al Tiţei (Stanca), născută Văcărescu (fiica vestitului Ban Barbu Văcărescu).
Primele învăţături le-a deprins în casa părintească. La vârsta de 12 ani a urmat, în Bucureşti, cursurile reputatei Şcoli greceşti de la Măgureanu. După care, vreme de aproape zece ani, a trăit în străinătate, cu precădere în Franţa, unde a făcut temeinice studii universitare în Litere, Drept, Istorie, Filosofie, Economie politică. Pe când se afla la Paris, a trecut împreună cu colegul său de învăţătură Barbu Ştirbei pragul casei faimoasei ghicitoare Lenomand, care i-a prezis lui Ştirbei Coroana domnitoare, iar lui Catargiu – moarte prin violenţă.
După întoarcerea în ţară, în anul 1834, s-a făcut remarcat în şedinţele "Societăţii Filarmonice" din Bucureşti, alături de Ion Câmpineanu, Heliade Rădulescu ş.a. Din acea perioadă datând şi pasagera sa îndeletnicire de cronicar dramatic.
"Regulamentara" vârstă de 30 de ani i-a permis să candideze şi să se aleagă membru în Obşteasca Adunare, în ciuda împotrivirii Domnitorului Alexandru Ghica. În sesiunea din anul 1842 a acelui parlament restrâns, Barbu Catargiu a rostit un discurs pe cât de reuşit ca formă, pe atât de virulent la adresa erorilor din administraţia Domnitorului Ghica. Succesul discursului a fost atât de mare, încât liderul oratorilor din acea epocă, Gheorghe Bibescu, ţinând să-l felicite, i-a declarat: "Vere, îţi cedez locul meu! M-ai întrecut!".
În chip firesc, după alegerea Principelui Gh. Bibescu pe Tronul Munteniei, B. Catargiu a fost numit (la 20 decembrie 1842) director la Departamentul Dreptăţii (Justiţiei), ridicat la rangul de clucer şi trecut în Arhondologie.
CRITIC AL DOMNIEI LUI BIBESCU
Tânărul om politic n-a avut însă reticenţe în critica strâmbătăţii din Domnia lui Bibescu, precum "afacerea Trandafilof" sau modificarea "regimului dotal". Răcirea simpatiilor reciproce dintre cei doi veri nu l-a aruncat pe Catargiu în tabăra revoluţionarilor paşoptişti. Adept al unei orientări mai mult de centru-dreapta, Barbu Catargiu a evitat injoncţiunile mişcării paşoptiste, preferând în schimb să călătorească în Austria, Franţa, Anglia, unde a contactat oficialităţi politice, a studiat viaţa civilă şi de Stat din marile capitale occidentale.
A revenit în ţară după potolirea spiritelor, în septembrie 1848, iar Caimacamul Constantin Cantacuzino s-a grăbit să-l reconfirme în funcţia de director la Departamentul Dreptăţii.
În decembrie a fost desemnat şi suplinitor la Sfatul Visteriei, pentru ca un an mai târziu, în decembrie 1849, să fie ridicat la rangul de vornic de poliţie. Fiind ales Domnitorul Munteniei cel de al doilea văr al său, Barbu Ştirbei, Catargiu a continuat să deţină un timp directoratul din Departamentul Dreptăţii, după care a fost numit judecător la Înalta Curte. Exprimând şi de această dată unele critici la adresa Divanului ţării, atitudine care a indispus vădit pe Domnitorul Ştirbei, Barbu Catargiu a preferat să-şi prezinte demisia la 7 ianuarie 1856.
Între timp, Barbu Catargiu s-a căsătorit cu Caterina Parravicini, de origine rusă (m. 1888, în Bucureşti). Au avut un singur copil, Mariţa – căsătorită (în anul 1859) cu consulul Franţei la Bucureşti, Louis Béclard.
În contextul internaţional (Războiul Crimeii, încheiat cu Pacea de la Paris) favorabil Unirii Principatelor Române, elita politică şi culturală a Munteniei a declanşat noian de acţiuni unioniste. Între acestea s-a înscris şi Comitetul Conservator al celor Nouă, fondat de Barbu Catargiu şi alţi confraţi, organism politic de sorginte liberal-conservatoare, care a redactat şi a dat publicităţii la 19 martie 1859 cele opt puncte fundamentale destinate dezbaterilor şi hotărârilor Divanului ad-hoc, ce sta să se constituie şi să fie convocat în istoricile sale şedinţe.
Intrigile liberalilor radicali, conjugate cu cele ale fostului Domnitor Alexandru Ghica (devenit Caimacam), au influenţat electoratul neexperimentat să lase pe dinafară personalităţi precum Barbu Catargiu, văduvind astfel Divanul ad-hoc de preţioasa contribuţie a destoinicului om politic.
O dată cu instalarea la conducerea Munteniei a Căimăcămiei de Trei, la 18 octombrie 1858, B. Catargiu a fost cooptat în noul Guvern, oferindu-i-se portofoliul Finanţelor. Ierarhic a ajuns până la demnitatea de logofăt.
Pentru Adunarea Electivă a Munteniei, ce urma să desemneze noul Domnitor, B. Catargiu a fost ales deputat în două judeţe: Dâmboviţa şi Olt, optând pentru primul, în care îşi avea şi marile sale proprietăţi.
ÎNTĂIUL PRIM-MINISTRU AL ROMĂNIEI
Pe când se treceau în revistă numele candidaţilor la Domnie, Barbu Catargiu a înclinat iniţial pentru fostul domnitor Gheorghe Bibescu. Îndată ce s-a ivit soluţia alegerii colonelului Alexandru Cuza pe Tronurile reunite, el a îmbrăţişat cu entuziasm ideea. A făcut chiar parte din primul Guvern de la Bucureşti, instituit de Cuza Vodă sub preşedinţia lui I.A. Filipescu, Guvern în care i-a fost repartizat Ministerul de Finanţe (25 ianuarie-20 martie 1859).
Ca vicepreşedinte al Adunării Elective, a condus şedinţa solemnă de primire a lui Cuza Vodă în mijlocul Reprezentanţei Naţionale din Bucureşti; a fost, de asemenea, un activ membru al Comisiei Centrale de la Focşani şi a suplinit ca interimar conducerea Ministerelor Lucrărilor Publice, Finanţelor.
Autoritarului lider al partidei conservatoare în formare i-a încredinţat Prinţul Unirii şi conducerea Guvernului muntean din primăvara anului 1859. Însă, fiind un om politic cu accentuată personalitate, a avut cutezanţa să-şi prezinte o neobişnuită demisie, cea a lui "ai refuzat, Măria Ta", atunci când Domnitorul nu i-a dat câştig de cauză în confruntarea cu Parlamentul, căruia îi propusese un inflexibil program de guvernare.
Se poate spune că Domnitorul Alexandru Ioan I nu l-a iubit pe invulnerabilul Barbu Catargiu, dar cu siguranţă că l-a respectat şi l-a preţuit. Dovadă peremtorie fiind desemnarea sa în funcţia de preşedinte al primului Consiliu de Miniştri al României (22 ianuarie 1862).
La rândul său, şi Barbu Catargiu a apreciat la justa lor valoare eforturile supraomeneşti făcute de Cuza Vodă pentru înfăptuirea României Mici. Stă mărturie, în acest sens, admirabilul discurs rostit de Catargiu în Adunarea legislativă de la Bucureşti, la 11 decembrie 1861, cu prilejul anunţării oficiale de către Domnitor că Unirea definitivă a Principatelor Române a fost înfăptuită, dând canaţionalilor săi "o singură Românie".
Vom cita două pasaje din acel memorabil discurs: "Domnilor, sunt în viaţa oamenilor evenimente de acelea în care mintea omenească e în neputinţă de a exprima sentimentele ce mişcă inimile. Evenimentul zilei de astăzi e din acela ce nu se exprimă; toţi îl pricepem în acest minut în adâncul inimilor noastre. Unirea e desăvârşită, ni s-a zis. Acest cuvânt e un cuvânt înalt; el cuprinde făgăduinţa mântuirii şi viitorului ţării. (...)
Să trăiască România!
Să trăiască Domnitorul nostru, care singur, prin a sa stăruinţă, ne-a dat mijlocul de a striga iarăşi:
Trăiască România!
Trăiască Domnitorul veşnic şi nedespărţit de noi!".
"TOTUL PENTRU ŢARĂ, NIMIC PENTRU NOI"
Şi fiindcă am evocat textul acelui celebru discurs, vom mai reproduce un paragraf ce relevă proprietatea lui Barbu Catargiu asupra unei sintagme inspirată, preluată parţial de Mişcarea legionară în anii interbelici şi, prin abuz ori ignoranţă, răzuită cu totul de pe soclul statuii primului prim-ministru al României de către edilii post-decembrişti, cu ocazia reaşezării impozantei sculpturi a italianului Romanelli, la poalele Dealului Mitropoliei. Cităm: "24 Ianaurie fu asemenea o zi de înfrăţire între noi... Atunci ne lipsea încrederea... Acum ne cunoaştem mai bine. Până aci vroiam cu toţii acelaşi lucru, numai mijloacele de a ajunge ne despărţeau.
Acum, pe drapelul nostru, înaintea căruia să fim toţi îngenunchiaţi, să scriem astăzi: «Totul pentru ţară, nimic pentru noi!»".
Nu credem că, bântuiţi de fantome, cei care nu demult s-au ocupat – nota bene – cu reamplasarea statuii lui Barbu Catargiu la poalele Dealului Mitropoliei, nu prea departe de locul din care fusese dislocată cu buldozerul, în anul 1984, şi depozitată în "cimitirul statuilor foştilor",amenajat undeva în spatele Casei Scânteii (astăzi Casa Presei Libere) – nu credem, repetăm, că au intenţionat să lase impresia asasinării pentru a doua oară a lui Barbu Catargiu, ultragiind prin omisiune absurdă (demnă de un Roller de tristă amintire), integralitatea ansamblului monumental realizat de marele artist italian.
Cert este că pe soclul, probabil din nou construit, al statuii n-a mai fost inscripţionat celebrul citat-epitaf al lui Catargiu – Totul pentru Ţară, nimic pentru noi! –, aşa cum fusese încrustat în piatra soclului original şi cum se păstrează în fototecile marilor muzee bucureştene, în cărţi despre viaţa şi activitatea liderului conservatorilor, la Cabinetul de Stampe al Bibliotecii Academiei Române.
Precum în situaţia inscripţiei eliptice de pe soclul statuii lui Cuza Vodă, fericit amplasată în Dealul Mitropoliei, în apropierea celei a primului său prim-ministru (şi al României) – este de aşteptat ca aceleaşi minţi luminate din clasa noastră politică postdecembristă să dispună fără zăbavă remedierea acelei "erori din greşeală", cu încărcătură de fals grosolan, prin omisiune, faţă de un vestigiu semnificativ din istoria politică românească.
ASASINAT SUB CLOPOTNIŢA DIN DEALUL MITROPOLIEI
Acest exigent bărbat de Stat a dat de la tribuna Parlamentului lecţii de erudiţie şi de elocinţă mai tinerilor – talentaţi şi ei – adversari liberali (Mihail Kogălniceanu, Ion C. Brătianu), prea grăbiţi să comprime etapele, necesare totuşi ale unei evoluţii a societăţii româneşti fără salturi şi zguduituri păgubitoare. În fond, Barbu Catargiu era un conservator luminat, chiar moderat în vederile sale economice şi social-politice. Dar lumea românească era în surescitare şi se zorea să recupereze, oricum, terenul piedut faţă de civilizaţia occidentală.
Când s-a văzut că nu se poate trece peste acea personalitate de convingeri profunde, am zice europene, mulţii săi adversari din ambele tabere politice – liberali radicali şi ultraconservatori – s-au coalizat într-o precursoare "monstruoasă coaliţie" şi au decis să treacă peste cadavrul premierului care, cu puţine minute înainte de a fi asasinat, chemase la ordine pescuitorii în ape tulburi sociale, prin profeticul, testamentarul îndemn: "Pacea, domnilor, pacea şi odihna sunt scăparea ţării, şi voi prefera moartea mai înainte de a călca sau a lăsa să se calce vreuna din instituţiile ţării". A zis şi, câteva minute mai târziu, a murit prin împuşcare, pe când, în trăsură cu prefectul Poliţiei Capitalei, Principele Nicolae Bibescu, trecea pe sub clopotniţa din Dealul Mitropoliei.
Ultraconservatorii au crezut că prin sacrificarea temutului lor şef se va amâna sine die necesara reformă agrară. La celălalt pol, liberalii radicali au considerat că prin dispariţia copleşitorului lor adversar politic vor avea cale liberă în a impune reforme în paşi de revoluţie permanentă. De aci, "monstruoasa coaliţie" care a exersat pe cadavrul lui Barbu Catargiu incalificabilul act de la 10/11 februarie 1866.
Barbu Catargiu a murit la 8 iunie 1862, în Bucureşti. Deşi numai în vârstă de 54 de ani, îşi făcuse deja testamentul. I-a plăcut să orânduiască totul din vreme, să nu-l prindă imponderabilele vieţii cu lucruri încurcate. Astfel, cu toate că trecea drept unul dintre cei mai prosperi boieri ai vremii şi cetăţean de seamă al Bucureştilor, a dorit să fie înmormântat la conacul de la moşia din Maia – Dâmboviţa, alături de părinţii săi. Un gest rar, care spune multe despre acel "tot relativ", de care era atât de conştient eminentul gânditor. La 8 iunie 1862 a fost asasinat cel mai european om politic român din epocă. Iar interesele vinovaţilor morali s-au întrepătruns într-o aşa măsură, încât au tăinuit abominabilul act, rămas până astăzi cu tristul privilegiu al unei crime politice perfecte.
Notă: intertitlurile aparţin redacţiei
URMEAZĂ
Ciţi mâine despre Vasile Alecsandri, care a renunţat la oferta ocupării Tronului Moldovei înlesnind astfel calea spre Unirea celor două Principate Române sub sceptrul unui Domnitor care ar răni mai puţin orgoliul celorlalţi candidaţi la Tronurile reunite.
