Cu treabă prin Imperiul Otoman

Nu am făcut niciodată parte din clienţii complexurilor all inclusive. Nu pentru că nu mi-ar plăcea să fiu servit la marginea piscinei sau să uit de grija copilului în timp ce mă chinui să înţeleg ceva dintr-o revistă frumos colorata, ci pur şi simplu sunt prea curios ca să pot sta într-un loc şi să încerc să-mi imaginez din scaunul de plajă cum arată ţara în care sunt.

Sunt sigur că şi la Kuşadasi (staţiune pe litoralul turcesc, foarte vizitată de români) ai ceva de văzut, dar de data asta mi-am propus să merg cât mai departe, în inima Anatoliei. şi cum "Roşioara" noastră este perfectă pentru astfel de drumuri, pornim.

Cu busola în mână plecăm spre est, cu toată viteza legală înainte. Vrem să ajungem cât mai departe în inima Turciei. Numai că, în timp ce eram pe şosea şi mergeam veseli spre nicăieri, dar în direcţia bună (inutil să vă reamintesc că nu ieşisem din starea de admiraţie faţă de şoselele turceşti), tot studiind harta, am hotărât să trecem pe lângă Tuz Gölu adică Lacul Sărat. Tuz Gölu este o uriaşă suprafaţă de apă sărată, întinsă la soare, în mijlocul Anatoliei. şi, cum bine aţi intuit, lacul este, în această perioadă a anului, de cele mai multe ori secat. Ca să îmbinăm utilul cu plăcutul am hotărât să modificăm puţin traseul stabilit cu multă înţelepciune dimineaţă. Am apăsat pe acceleraţie şi, cum nici un obstacol nu se zărea la orizont, i-am dat bice. Vă amintiţi de expresia cu creierul încins la soare? Ei bine...

Evident, am putea încheia povestirea aici, pentru că nu văd nimic inteligent în a-i privi pe unii care s-au înfipt până la gât în noroi cu sare. Dar dacă nu aţi mai văzut de mult Cascadorii Râsului merită să mai zăboviţi puţin. În prima oră: inutil, dar plini de elan, am săpat cu mânuţele în jurul maşinii. După două ore: doar eu mai sap, şi, oricât au încercat colegii mei să mă oprească nu au reuşit. După trei ore: Alex Molovata pleacă după ajutoare. Ne luăm adio, pentru că simt că ar putea să trădeze cauza şi să nu se mai întoarcă.
După patru ore: suntem fără cuvinte. După cinci ore: Alex apare la orizont alături de "prietenul" Tractor. După şase ore avem deja feţe de deţinuţi, iar cele mai multe dintre cuvintele care se aud nu pot fi reproduse nici în emisiunile pentru adulţi.

În cele din urmă, ca de multe ori în viaţă, nu inteligenţa, ci forţa brută câştigă. Nu mă pot abţine să nu-i comunic salvatorului nostru ce simt pentru el. Nu de alta, dar nici cu dicţionarul în mână nu cred că aş fi ştiut să-i explic sponsorului nostru ce se întâmplă cu maşina. "Roşioara" noastră nu are însă nimic, aşa că, după o inspecţie atentă, pornim în grabă mai departe. O luăm pieptiş peste dealul din faţa noastră şi totul în jurul nostru se transformă într-o carte poştală. E minunat.

Aş vrea să vă spun că peripeţiile s-au sfârşit aici, dar, după ce am coborât pe partea cealaltă a dealului, am nimerit în mijlocul unui poligon de trageri. Pentru tancuri.
După ce am stat cu mâinile ridicate, în timp ce turcii ţineau armele îndreptate spre noi, căpitanul lor a hotărât că nu suntem periculoşi. A decis asta după ce a vizionat tot ce filmasem în ziua aceea. Cred că ştiţi ce l-a convins... O maşină roşie cu patru bărbaţi în ea care merge către inima Turciei, se prinde cu roţile într-un lac de sare secat, iese cu ajutorul unor turci destoinici şi al unui tractor şi apoi o ia de-a dreptul peste deal într-o unitate militară. Atunci când trebuie să ţi se întâmple ceva, chiar se întâmplă. Orice ai face. Iar poveştile rămân poveşti, chiar dacă sunt sau nu crezute.

Şi dacă mai aveţi curiozitatea să vedeţi mai multe, de data asta cu imagini în mişcare şi sunet în difuzoare, vă invit în fiecare sâmbată la "Călător pe viaţă", ora 14:20, la TVR 1.