Cum a făcut inginerul Dumitrescu marţi istoria

Inginerul Cristinel Dumitrescu e un personaj cu totul special. Implicat într-un complot militar pe la mijlocul anilor ’50, el a ajuns să facă ani grei de puşcărie. Ce e special la el este că priveşte tot ce-a înghiţit cu umor şi detaşare, nu are încrîncenarea altor foşti deţinuţi politici. Tonul său seamănă cu cel folosit în volumele de memorialistică ale lui Ion Ioanid.

"În ghinion m-a ajutat Dumnezeu"

Inginerul Cristinel Dumitrescu e un personaj cu totul special. Implicat într-un complot militar pe la mijlocul anilor ’50, el a ajuns să facă ani grei de puşcărie. Ce e special la el este că priveşte tot ce-a înghiţit cu umor şi detaşare, nu are încrîncenarea altor foşti deţinuţi politici. Tonul său seamănă cu cel folosit în volumele de memorialistică ale lui Ion Ioanid.

• Jurnalul Naţional: Cum aţi ajuns la închisoare? Ştiu că eraţi ofiţer de carieră..

Cristinel Dumitrescu: Cînd m-au luat eram tînăr ofiţer de rachete. Încă de cînd eram la liceul militar prin 1949-’50 nu-i prea puteam suferi pe comunişti. Făcusem, cu un grup de elevi ceva manifeste, cînd erau lecţii de educaţie politică îl puneam în dificultate pe ăla trimis să ne prelucreze. Mai tîrziu la Academia Militară l-am reîntîlnit pe profesorul de fizică din liceu, Fronea Bădulescu. El ne-a spus că are o organizaţie anticomunistă ramificată. Asta se întîmpla în 1954. Căpătasem curaj după moartea lui Stalin şi după aşa-numita denunţare a crimelor făcută de Hruşciov. Chiar, ţin minte, m-am luat într-un tren spre Craiova de un ofiţer de securitate în uniformă, la vagonul restaurant. Aveam un grup mai mare de tineri ofiţeri. Printre noi era un tînăr ofiţer inginer de rachete, proaspăt cadru universitar. Îl cooptasem, fiindcă părea persecutat, îl trecuseră în rezervă şi devenise salariat civil, fiindcă el sau tatăl său fusese legionar. Era o atmosferă destul de liberală, în anul meu de rachete nu era nici un membru de partid. Fiindcă era amărît, îi dădeam ăstuia de care vă ziceam din porţiile noastre de la popotă. L-am cooptat în grupul nostru şi a binevoit să ne toarne. Drept recompensă l-au reîncadrat, a ajuns decan la Facultatea de Aviaţie a Politehnicii şi mare profesor de rachete la Academia Militară. Asta mai tîrziu, după ce l-a spionat o vreme pe academicianul Horia Hulubei. Am avut mare noroc că ne-au umflat cu cîteva luni înainte de revolta din Ungaria, altfel ne împuşcau pe loc. Noi voiam să trecem la acţiune după ce Hruşciov declarase la Geneva că în dosul Cortinei de Fier e linişte. Ne gîndiserăm să facem ceva zgomot, să aruncăm nişte petarde la ambasada URSS în curte şi concomitent să lansăm manifeste la universitate. Turnătorul a reuşit să pozeze inclusiv dispozitivul de lansare a petardelor, am regăsit poza la dosarul aflat la CNSAS. Niţă Mihai, aşa îi spunea omului, nu a fost inclus în anchetă. Noi nu am spus nimic, credeam că-l protejăm. Abia la proces m-am prins cine ciripise. A fost un proces impresionant, cu patru loturi, cam 60 de persoane. Pe mulţi nu îi ştiam, bănuiesc că i-au lipit artificial de noi, fiindcă voiau să scape de anumiţi oameni din armată.
Lot

• V-au bătut de v-a sunat apa-n cap la anchete?

În timpul cercetării am stat la Interne, fostul CC al PCR de mai tîrziu, la subsol şi la Malmaison. Pot spune iar că am avut ceva noroc. În primele trei zile nu am zis nimic. În a treia zi, anchetatorul mi-a spus: "Nu eşti singur pe lume, ai mamă, ai soră". În noaptea următoare, în celula de lîngă mine a fost adusă o femeie care a plîns încontinuu. Vă daţi seama ce era în capul meu. Spre dimineaţă am auzit uşa şi am sfidat regulamentul, m-am uitat pe geamlîc. Am văzut o tipă sprintenă ca un cintezoi, fără ochelarii de tablă la ochi, care iese singură în curte. M-am prins că mergeau la cacealma. Am intrat în jocul lor. M-am prefăcut că sînt impresionat şi le-am servit o nebunie, o poveste halucinantă. Eu am crezut că mă rupseseră. La proces, chiar unii colegi aduşi ca martori s-au comportat admirabil. Un ungur, Cordoş Alexandru, a venit să dea mîna cu mine. M-au condamnat pentru uneltire la 14 ani de închisoare, după ce mi s-a schimbat încadrarea. Iniţial eram pasibil de condamnare la moarte, conform unui articol cu privire la complot.

• Armata nu era complet aservită ruşilor?

Ei au avut o mare problemă. Au fabricat politruci, au ras mare parte din generali, dar, la nivelul ofiţerilor specialişti, nu au prea avut ce să facă. Unul din ăsta nu se poate forma peste noapte, aşa că păstraseră mulţi oameni din armata regală. Era un antagonism între politrucii îmbrăcaţi în uniformă şi ofiţerii de carieră. În 1951 am luat pentru prima oară contact cu "ofiţerii noi". Ne aduseseră la liceu comandanţi nişte unii cu şapte clase şi trei luni de şcoală de politruci la Ineu. Un d’ăsta troglodit m-a prins citind Guy de Maupassant, Madmoiselle Fifi, şi mi-a făcut scandal că lecturez cărţi porno, cu curve. La Academia Militară l-am avut şef pe colonelul Mişu Călinescu, absolvent de Saint-Cyr, căruia pur şi simplu nu îţi venea să-i zici tovarăşe, era un domn. În partid intrau doar ăia slab pregătiţi profesional.

• Cum v-au umflat?

M-am trezit cu unii de la CI dimineaţa la mine acasă. Au dat buzna la 6 fără un sfert. Unul era în uniformă, ceilalţi civili. Aveam o ciornă de manifest sub pînza de la difuzorul radioului, nu au găsit-o. M-au întrebat dacă am arme şi eu am scos de sub pat o grenadă de antrenament, fără exploziv pe care o luasem amintire. Ăia au făcut pe ei de frică, erau mov, credeau că scot cuiul şi sărim în aer.

• Au fost şi suplimente de anchetă după condamnare?

Da. Voiau să ne lege forţat cu un grup de intelectuali din jurul lui Horia Hulubei. Pe mine m-au adus la loc, la Malmaison pentru ancheta suplimentară şi le-am copt-o. Am dat din mine că "eroul clasei muncitoare" Constantin Doncea era şi el vîrît în complot. Anchetatorul, un colonel, a luat foc, l-a adus pe Fronea Bădulescu să mă confrunte cu el. M-au ţinut cîteva luni în anchetă la Malmaison să afle ce e cu asta. Iar am avut noroc. În timpul acesta a avut loc o plenară a PMR în care Dej l-a belit pe Doncea, cu care se afla la concurenţă încă de la grevele din 1933. Dacă ăla rămînea la poziţii de vîrf în PMR mă lua dracu’.

• Cine erau anchetatorii? Aveau identitate?

Ăsta cu Doncea era unul care s-a recomandat cu numele lui tata, Dumitrescu Dumitru. Peste mulţi ani, cînd am vrut să mă transfer la Institutul de Studii şi Cercetări Hidrologice, cererea mi-a fost luată la personal de un ins beat mort. Era fostul Dumitrescu, acum îl chema Enciu. Era aşa de beat că nu m-a recunoscut, s-a prins cine sunt abia peste vreo trei luni. Am avut noroc iar, putea să-mi facă probleme la transfer.

• Pe toţi cei 60 v-au arestat odată?

Cam în acelaşi timp. Erau printre noi oameni luaţi aiurea. Unul dintre ei o luase razna. Striga în anchetă la Uranus "Trăiască tovarăşul Gheorghiu-Dej şi Horia Sima". Nu a contat că era nebun, l-au condamnat.

Opriţi apa

• Dintre puşcăriile prin care aţi trecut, unde a fost cel mai rău?

În lagărul de la Salcia, acolo era regim de exterminare. Aflasem că e rău înainte să ajung acolo, de la unul Petrică Constantinescu. Eram la Jilava, în celula 13, cînd au fost aduşi mai mulţi nebuni în criză. Unul dintre ei, Petrică ăsta, era un tip solid. Mai întîi începea să se plimbe agitat, apoi zbiera continuu: "Arde pămîntul! Opriţi apa!". Eram singurul care reuşea să-l calmeze. Cînd îl vedeam că începe să dea ture începeam să-i spun istorii porcoase, parţial inventate, despre succesele mele la femei. Am aflat că fusese brigadier la Salcia. Se umflase Dunărea, risca să se rupă digul şi conducerea lagărului i-a pus pe deţinuţi să stea cu saci de nisip, să ţină digul. A venit viitura, majoritatea s-a înecat. El scăpase, fiindcă s-a prins de un copac. Mai tîrziu la Aiud îi căzuse o grindă în cap şi făcuse un hematom. Cînd i se inflama ăla avea viziunea cu apa. Cînd am ajuns şi eu acolo era rău. Aveam normă 3,2 metri cubi de pămînt de om, adică să încărcăm 60 de roabe pe care trebuia să le urcăm pe un deal.

Din cinci oameni cîţi eram în echipă, zdraveni eram doar eu şi Cocuz, un matematician de la Iaşi. Norma se făcea pe echipe, cu trei bolnavi nu aveam cum să o îndeplinim. Se muncea de la 6 de dimineaţa la 6 seara. Ne băteau caraliii în fiecare seară. Şi brigadierul nostru, maiorul doctor Mărgărit de la Vîlcea, mînca bătaie în rînd cu noi. Am uitat să zic, noi eram "brigada intelectualilor". Simţeam că nu mai putem, cînd ne-a venit o idee. Ăia ne măsurau gropile. Trebuia să lăsăm un colţ, un martor. Noi găseam o groapă gata făcută, umpleam o roabă şi stăteam şi ne uitam la ea. Seara, ăia veneau şi măsurau, dar nu se prindeau că digul nu creşte. Ziceam că am făcut cam 1,1 m cubi de om, de la atît în sus nu ne mai băteau. Toată brigada s-a aranjat la fel, băteau caralii acum brigăzile de ţărani şi muncitori, fiindcă deh, telectualii cum pot. Am avut iar noroc, de data asta de la un mic incindent. I-am tras unuia care zicea că munceşte pentru patrie o lopată în cap, puţin numai şi am ajuns disciplinar la Gherla. M-au luat cu lanţuri la mîini şi la picioare şi la nici o săptămînă au venit unii de la Ministerul Agriculturii, pentru ei era lucrarea, să vadă ce e cu digul şi s-au prins că îi păcăleam cu gropi gata făcute. A ieşit mare balamuc, dar pe mine mă extrăsese Dumnezeu la timp. Un amic fugit la Paris, Ionică Varlaam, tot povestea faza asta la Europa Liberă, mai tîrziu şi securiştii îşi aduceau aminte de mine.

Frică

• Văd că aveţi un ton vesel... Frică nu vă era?

Depinde cît de detaşat priveşti lucrurile. Mie nu mi-a rămas spaima. Cînd era Memorialul Durerii la televizor, eu le povesteam colegilor de birou ce am trăit la puşcărie, ăia rîdeau de făceau pe ei, apoi mă întrebau: "Tu ai stat cu ăia de la televizor?" şi se întristau. Frică, pe moment, mi-a fost groaznic. Cînd eram încadrat la pedeapsa cu moartea, mă tot gîndeam cum mă vor executa. Îmi închipuiam o dimineaţă friguroasă şi pe mine doar în cămaşă, auzind comenzile plutonului de execuţie. Era o spaimă cumplită. Am rezolvat-o furînd o lamă de la WC-ul anchetatorului. Spuneam: "Pizda mamii lor, le dau ţeapă". Îmi ţineam lama în mîneca de la cămaşă şi eram mult mai calm şi mai sigur pe mine. Mai mi-a fost groază de singurătate, dar învăţasem să joc şah în orb, prin bătăi în perete. Făceam un cîmp de şah cu săpun, pe zid.Cineva ne-a turnat, au venit ăia şi au răscolit tot, au spart saltelele. Erau aşa de proşti că nu credeau că putem juca în orb. Comunicam iniţial prin "idiotn alfabet", unde "a" era o bătaie, "b" ­ două, "c" ­ trei şi aşa mai departe. Ulterior am învăţat morse mai ceva ca un telegrafist. Era un fost ofiţer, cred care a lăsat bilete cu alfabetul morse la closet. Am învăţat repede. Băteam prin ţevi. Gardienii se prinseseră că vorbim, băteau şi ei ca să ne prindă. Noi, atunci, am pus parole şi nu mişca nimeni dacă nu cunoştea numele de cod al celuilalt. La Gherla, vizavi de puşcărie stătea o fată. Eram cu toţii îndrăgostiţi de ea. Fata ne făcea semne prin morse, cu mîinile, ne dădea ştiri din ziare. Au arestat-o şi pe ea. A reuşit să scape, săraca. După liberare a plecat în Germania, cred că era săsoaică.

• Cînd v-aţi liberat?

În 1963. A fost ciudat, dar iar am avut noroc. Mi se urîse, stăteam în lagărul de la Grind şi am pus la cale o evadare. Mă aliasem cu un fost ofiţer de grăniceri şi cu un ţigan de drept comun, Paţarache, mare figură. Ăsta de cînd se ştia comercializa lucruri furate în Turcia, Bulgaria şi Romînia. Pe el şi pe fiii lui îi turnase o noră, că nu i-a adus o haină de blană. Mi-a zis că garantează sută la sută că mă duce în Turcia dacă îl scot din Deltă, unde nu ştia zona. Mi-a spus că vrea doar o pauză de o oră la Constanţa să ia gîtu’ noră-sii. Ştia şi de unde luăm caii. Eu fusesem făcut şi topometrist. I-am spus comandantului că vreau o busolă şi planurile Deltei să fac o hartă, un plan topografic. Învăţasem pe de rost traseul peste nişte dealuri şi eram hotărîţi să evadăm într-o noapte, după apelul de seară, ca să avem avans cîteva ore. Era în noiembrie 1962. Norocul meu a fost că a izbucnit o grevă în lagăr, m-am implicat, iar mi-au pus lanţuri şi m-au dus la Gherla. În ianuarie a venit decretul de liberare. Dacă fugeam, aveam şanse minime să ajung în Turcia, probabil m-ar fi împuşcat.
A fost iar bun Dumnezeu cu mine, he, he, he. Pe ăia care-i prindeau vii îi aduceau înapoi bătuţi, mutilaţi groaznic, să fie exemplu.

Ştiri

• Condiţiile de detenţie depindeau de evenimentele din exterior? Se înăspreau sau se ameliorau în funcţie de ce era afară?

Pînă în 1958 nu au fost foarte mari bătăi. În 58 a avut loc o revoltă la Gherla şi caraliii au avut drept să bată cum voiau. Nu am avut voie să iau legătura cu familia. Între 56 şi 61 mama nu a avut dreptul să vorbească cu mine. Doar doi colegi liberaţi au putut să o anunţe că trăiesc. Unul dintre ei, un basarabean, Mihai Strobohaci, se dăduse mare la un pahar că are arme ascunse sub pămînt. Îl bătea groaznic anchetatorul cu cheile în cap. Eu l-am învăţat să zbiere tare înainte să dea ăla. L-au luat de nebun şi i-au dat pînă la urmă drumul. Asta era la vreo doi ani după ce mă luaseră de acasă, basarabeanul s-a dus şi i-a spus maică-mii că trăiesc. În ăştia doi ani am umblat doar în uniforma militară cu care mă luaseră, doar îmi tăiaseră gradele de la ea. Zeghe mi-au dat doar la Gherla. În lagăr am primit cizme şi pufoaică, cu ele cu tot aveam la liberare 48 de kile.

• Ştirile cum vă parveneau?

În închisoare de la deţinuţii mai noi, aşa am aflat de Ungaria, 1956. În lagăr mai ieşeam la tăiat lemne şi mai găseam fragmente de ziar, pe marginea cărora fantazam. Găsisem un ziar întreg cînd a fost criza rachetelor din Cuba.

• Vă scoteau şi la munci agricole?

Erau cele mai infecte munci, la praşilă. Dacă scăpai buruiana luai bătaie. Eu nu ştiam deloc. Din cauza asta m-am dat într-o seară, la apel, strungar. Întrebase comandantul cine e strungar. Oricum mîncam bătaie la praşilă aşa că am zis că înainte de a fi ofiţer am fost strungar. Am primit sarcina să fac table şi piese de şah. Norocul meu era că nu aveam nici strung, şi am mai tras de timp. Pînă la urmă am făcut un fel de tocilă cu pedală din nişte resturi de pat metalic. După o noapte de lucru făcusem patru pioni, nici unul la fel cu altul. I-am spus comandantului că i-am făcut aşa ca să aleagă. S-a prins şi comandantul că nu mă pricep, dar era în toane bune, nu m-a bătut. Pînă la urmă ajunsesem să fac un şah în patru ore, cu cai cu tot. Aveam chiar rafinamente, făceam piesele din esenţe de lemn combinate. Viaţa te învaţă... Cînd eram ofiţer eram teribil de sclifosit, şi la piaţă umblam cu mînuşi. În acea ultimă fază aveam şi dreptul la pachet, primeam 400 de ţigări.

• Scriaţi acasă ce să vă trimită?

Aveam dreptul la cîteva fraze convenţionale şi să precizăm nişte cantităţi de greutate. Unul a fost deştept şi a spus că vrea 15 metri de cîrnaţi. Cînd au făcut scandal ăia de cenzurau scrisorile, a spus că el s-a încadrat în numărul de kilograme regulamentar. Vorbitor nu am avut niciodată. Aveau dreptul doar ăia de drept comun, care ne ziceau nouă "americanii".

• Eraţi grupaţi pe opţiuni politice?

Da... cîteodată ieşeau şi conflicte între ţărănişti şi legionari. Unu’ Nicu Popa era luat drept legionar fiindcă venise de la Aiud. El nu fusese verde, era chiar nepot al fostei neveste a lui Dej, dar ţărăniştii credeau că e. Eu am mediat conflictul, voiau să-l bată fiindcă se spălase cu două căni de apă. El fusese paraşutat de americani, după ce fugise la Viena, dar îl prinsese securitatea. Mai era unul, tot aşa, maiorul ţantu. Şi el fusese paraşutat şi avea prestigiu fiindcă evadase de la interne. Cînd l-au dus la anchetă, l-au lăsat singur pe culoar. A văzut că erau unii care cărau dulapuri, a luat şi el unul în spate şi s-a oprit la Paris. S-a întors iar, l-au umflat ca spion. Nu l-au omorît. După amnistia din ’64 lucra la deratizare.