Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Liviu Turcu ne este ghid intr-o "călătorie" prin hăţişurile politicii de cadre a DIE, la momentul schimbărilor care au provocat o ciocnire intre generaţii. Verificări preliminare, teste fizico-psihologice, salarii atractive, promisiuni de a face carieră internaţională, dar şi angajamentul de a păstra secretul la ieşirea din sistem sunt căteva din etapele prin care trecea un aspirant la statutul de ofiţer DIE.Â
Miturile realităţii şi realitatea miturilor (2)
La 17 ani de la Revoluţie şi după acceptarea in structurile europene şi euro-atlantice, in societatea romănească incă se judecă in alb şi negru, după principiul "nu eşti cu noi, eşti impotriva noastră". Un exemplu de incapacitate funciară, asociată cu lipsa voinţei politice de a inchide un anumit capitol istoric, comentează intr-o analiză complexă dr Liviu Turcu.
Reamintesc că regula fundamentală in sistemul de justiţie al societăţilor democratice este cea a principiului răspunderii individuale. Dacă se doreşte a fi considerat membru al acestei familii, regimul politic din Romănia de azi trebuie să se alinieze necondiţionat acestui principiu. Pentru cei care insă continuă să fie frustraţi (mulţi pe drept) de perpetuarea timp de 17 ani a procesului de soluţionare definitivă a relaţiilor cu cei care şi-au desfăşurat activitatea in fostul regim politic am, cu părere de rău, o veste proastă. Şansa reală a fost irosită incă din primii ani ai noului regim, ultimul tren fiind pierdut o dată cu administraţia (cum ii place dlui Emil Constantinescu s-o numească după modelul american) CDR in 1996. Intre timp, nu numai baza de date reală a fost serios alterată, dar face in momentul de faţă obiectul unor malversaţiuni condamnabile. Subiectul acesta este acum pe post de "morcov" (aluzie la celebra formulă americană de guvernare a lui "carrot and stick", adică "morcov şi bătă") plimbat la modul apetisant prin faţa cetăţeanului de rănd şi serveşte drept instrument de control şi şantaj politic in lupta principalelor grupuri de interese ce-şi dispută sfera puterii politice.
RISCURILE FATALE ALE SINCERITÃ...ŢII. Iată acum adevărata biografie a dlui Daniel Dăianu. Pura intămplare face să-l fi cunoscut pe Daniel Dăianu incă din primul moment in care a păşit in cadrul Serviciului 1 din Divizia a II-a America de Nord a DIE. A făcut parte din "valul" noii generaţii cu studii universitare la zi recrutate ca urmare a reformulării politicii de cadre aprobate de Nicolae Ceauşescu la inceputul anilor â70. O schimbare impusă nu numai de cerinţele de ordin demografic (ieşirea treptată la pensie a generaţiilor de ofiţeri recrutaţi in anii â50), dar şi de inţelegerea faptului că in deceniul al VIII-lea nu se mai putea face muncă de informaţii externe căt de căt eficientă, indeosebi pe teren occidental, fără a aduce o nouă generaţie bine educată şi bună cunoscătoare de limbi străine. Fără a fi "spart" complet sistemul de castă (adică aducerea cu prioritate a membrilor de familie din corpul ofiţerilor DSS şi a activului superior de partid), "generaţia de aur", cum avea să fie calificată de unul dintre şefii DSS, includea şi tineri fără nici un fel de legături anterioare cu structurile DSS, dar care erau absolvenţi şefi de promoţie sau aflaţi in primii 5% ai promoţiilor respective.
In afara criteriilor profesionale şi intelectuale menţionate se mai aplica o grilă de calificări ce includea "dosarul personal": afilierea şi convingerile politico-ideologice, să fi avut o experienţă profesională civilă de minimum trei-patru ani, să fi executat serviciul militar obligatoriu şi să aibă o viaţă de familie stabilă, adică să fie căsătorit, iar dacă avea copii, cu atăt mai bine.
Noua politică de cadre, altfel temporară, a avut şi efecte profesionale, intrucăt soluţiona multe dintre vicisitudinile procesului de legendare biografică din trecut. Ca urmare a politicii de "deschidere" in relaţiile externe ale Romăniei, contraspionajul străin putea din acel moment verifica relativ uşor prin investigaţii pe teren adevărata biografie personală şi profesională a ofiţerilor trimişi in exterior sub acoperire diplomatică sau comercială. Intre altele fie spus, noua politică de cadre, care avea să fie abandonată in proporţie de 95% la sfărşitul anilor â70, a produs inevitabil un conflict acut, mocnit intre nou-veniţi şi cei aflaţi deja intr-o organizare informală "tradiţională". O ciocnire intre generaţii, fie ea şi controlată riguros de cadrul militar, pe terenul mentalităţilor şi orizonturilor culturale.
SALT LA TRAPEZUL ISTORIEI. Daniel Dăianu s-a incadrat aproape perfect in grila de selecţie a noii politici de cadre a DIE. Excelente referinţe universitare, cunoaşterea de limbi străine (facilitate, intre altele, şi de absolvirea Facultăţii de Comerţ Exterior), un tănăr fără probleme de ordin politic sau ideologic. Faptul că părinţii săi erau ofiţeri superiori in cadrul DSS (principiul spiritului de castă) a permis incălcarea a trei dintre criteriile de bază ale recrutării: nu executase serviciul militar, era necăsătorit (intr-un fel firesc, avea doar 23 de ani) şi avea zero experienţă profesională (adică nu lucrase minimum trei-patru ani intr-o instituţie civilă care trebuia apoi folosită drept bază pentru intocmirea biografiei legendă necesare la plecarea la post in exterior).
Prima s-a rezolvat uşor prin trimiterea imediată la cursul profesional intensiv la şcoala DIE de la Brăneşti ce a inclus şi pregătirea militară, pe care ar fi trebuit să o facă in cadrul serviciului militar obligatoriu postuniversitar. După absolvirea cursului, Daniel Dăianu a fost repartizat aşa cum deja am menţionat la Serviciul 1 America de Nord din cadrul Diviziei a II-a a DIE. Este locul unde ne-am intălnit şi am dezvoltat o relaţie prietenească cu mai tănărul meu coleg, facilitată de preocupări intelectuale comune şi de pasiunea pentru studiul relaţiilor internaţionale. Ca şi mie, şi lui Daniel Dăianu i s-a făcut in momentul ofertei de a lucra in DIE promisiunea, altfel neonorată, de a fi trimis la studii in SUA. Cum eu eram deja doctorand al Universităţii Bucureşti incă din 1971 şi publicasem deja in reviste de specialitate, asta a intărit relaţia noastră, Dăianu dorind firesc să urmeze acelaşi drum. Demn de menţionat spre aducere-aminte generaţiilor mai tinere că, in anii â50, pănă şi deţinerea diplomei de Bacalaureat era in cadrul DSS un minus la dosarul personal ca expresie "a tendinţelor de imburghezire". Mai puţin afectate de această sinistră sintagmă, din motive lesne de inţeles (activitatea de informaţii externe impunea un alt nivel cultu-ral), cadrele de conducere incepănd cu şefii de serviciu şi pănă in vărful piramidei erau in majoritate chiar şi la inceputul anilor â70 de oameni cu studii, să zicem, relative. La mijlocul anilor â70, eu am avut un şef de serviciu care fusese la viaţa lui de meserie croitor, iar şeful unităţii fusese muncitor recrutat din producţie şi calificat ulterior pe linia studiilor socio-politice. I-a apucat, cum se spune, şi Daniel Dăianu.
Situaţia mi-a amintit atunci de un conferenţiar de la Facultatea de Filozofie care fusese la viaţa lui frizer. In principiu, nimic rău in asta, oamenii evoluează, exemplele in acest caz avănd insă rolul de a servi ca un etalon al stadiului atins sub aspect socio-politic de Romănia momentului respectiv. "Şcoala vieţii" şi experienţa in contactul direct cu Occidentul au recuperat pentru unii dintre cei menţionaţi handicapul studiilor superioare reale, şi nu doar pe hărtie. In acea perioadă, cei doi deţinători de titlu de doctor in ştiinţe (cel puţin aşa mi s-a spus atunci) in DIE erau un ofiţer de la Direcţia TS (tehnico-ştiinţifică) şi cu mine. Două ciudăţenii sau anomalii privite cu destulă suspiciune de mulţi ofiţeri din vechea generaţie. Această paranteză are darul de a-i ajuta pe cititori să inţeleagă mai bine contextul in care tănărul Daniel Dăianu, educat şi cu aspiraţia de a avea acces nelimitat la cultură profesională (am in vedere domeniul economic-financiar) occidentală, s-a trezit, ca şi restul noii generaţii, "integrat" şi incorsetat intr-un sistem instituţional rigid şi, ca să folosesc un termen economico-industrial, cu o "uzură morală ridicată".
JOCUL PROMISIUNILOR NEONORATE. Neonorarea promisiunilor iniţiale de trimitere la studii postuniversitare in Occident şi nici măcar plasarea ca ofiţer acoperit intr-una din instituţiile civile romăneşti aveau să-i producă foarte rapid frustrări remarcabile. Este momentul să precizez că recrutarea noilor ofiţeri in DIE nu era una directă. După verificările de personal preliminare, ca realitate cănd candidatul nici nu visa că in curănd i se va face o atare propunere, lucrătorul de personal il aborda pe candidat cu oferta atrăgătoare de a lucra in continuare pe profilul specializării sale civile in una din instituţiile din care cu uşurinţă putea face o carieră de profil internaţional. Cănd candidatul era, să spunem, jurist, i se propunea să lucreze in cadrul Ministerului de Externe. Dacă era economist, opţiunea era fie pentru Institutul de Economie Mondială, fie pentru Ministerul Comerţului Exterior, fie o intreprindere de comerţ exterior. Dacă era inginer, oferta era pentru una din instituţiile de profil cu subordonare directă a Consiliului de Miniştri, cum a fost la un moment dat CNSAT sau intreprinderi de comerţ exterior cu profil tehnico-industrial. Toate aveau un singur numitor comun: promisiunea de a face progrese remarcabile in domeniul specializării inclusiv prin contacte şi activităţi de profil internaţional. Trebuie recunoscut că o atare ofertă era greu de refuzat intr-o lume cu constrăngerile politice cunoscute in raport cu deplasările in Occident.
A doua parte a pachetului in cadrul ofertei era salariul, de regulă vorbind despre tineri aflaţi abia la ieşirea din stagiatură de sume duble sau chiar uneori triple a ceea ce aveau in acel moment. Odată luat acceptul de principiu al "fericitului" candidat, se intra in a doua fază a procedurilor. Testele fizico-psihologice şi apoi punerea in faţă a realităţii: toate promisiunile rămăn valabile, dar locul de muncă va fi Serviciul de Informaţii Externe din cadrul DSS. Restul umbrelei explicative cu privire la caracterul strict secret al activităţii, importanţa covărşitoare pentru interesul naţional intr-o lume plină de inamici, acoperirea civilă şi restricţiile in viaţa de familie şi a cercului de relaţii erau un corolar final. Excepţie de la paşii antemergători menţionaţi făceau doar copiii sau rudele apropiate ale membrilor castei. Evident că in această ultimă categorie a intrat şi dl Daniel Dăianu. Cum 99% din candidaţi erau deja membri de partid, aceştia erau in final aduşi in faţa Comisiei de cadre, aflată in subordonarea Secţiei de cadre a CC al PCR, condusă pănă in anul 1978 de fratele lui Nicolae Ceauşescu. Acesta era momentul "botezului" final. O capcană sau o oportunitate. Depinde de sistemul de referinţă.
VISURI SPULBERATE. Ca un gest de bunăvoinţă pentru calmarea frustrărilor ("e incă crud", şi-au spus mentorii de atunci din DIE) şi pentru dezamorsarea situaţiei cu păstrarea intactă a potenţialului de a fi trimis după ce se va căsători la post la una din rezidentele spaţiului SUA/Canada, dl Daniel Dăianu a fost inclus ca ofiţer acoperit in cadrul delegaţiei romăneşti a "Ambasadorilor Prieteniei" ce s-a deplasat in Statele Unite. Ordinul de misiune a inclus sarcini vizănd cunoaşterea spaţiului (aclimatizare), punctarea (identificarea) in răndul celor cu care delegaţia romănă urma să intre in contact a celor cu potenţial informativ şi rămănerea in contact pe căt posibil cu aceştia după părăsirea Statelor Unite. Suplimentar, prin statutul de ofiţer, DIE urma să-l sprijine pe ofiţerul CI insărcinat cu "protecţia" contrainformativă a delegaţiei şi asigurarea că nici una dintre "oi" nu se va rătăci la reintoarcere. Sarcini obligatorii, dar in realitate nu neapărat indeplinite ad integrum.
Vizita in SUA a avut insă pentru Daniel Dăianu un efect contrar aşteptărilor celor care l-au trimis acolo ca o favoare. Frustrările sale s-au intensificat ştiind că şansa de a fi trimis pe spaţiu era practic nulă in condiţiile in care nu dorea să indeplinească in marş forţat condiţia de a se căsători şi a deveni astfel un candidat eligibil. Cred că nu greşesc prea mult dacă afirm că preocupările noastre comune pe plan intelectual ne-au servit reciproc unui anumit tip de "supravieţuire" intr-un sistem in care standardele culturale erau complet diferite. Noua generaţie universitară, atăt timp căt nu a dovedit o perfectă integrare in sistem, nu a fost niciodată acceptată pe deplin, cel mult tolerată.
Foarte curănd conducerii unităţii operative i-a devenit limpede că refuzul lui Daniel Dăianu de a se căsători curănd il face ineligibil pe termen lung pentru trimiterea la rezidenţă externă. Cumulată şi cu lipsa de apetenţă pe linia muncii operative interne, in cele din urmă s-a dat curs ideii de transfer la unitatea Z.I. a DIE. Această unitate avea ca obiect al activităţii prelucrarea informaţiilor venite de la rezidenţe, intocmirea buletinelor şi sintezelor informative trimise şefului statului. Nu in cele din urmă, sub aspect birocratic, menţinerea lui Daniel Dăianu in condiţiile de celibat la unitatea operativă de spaţiu "bloca" de facto locul unui alt potenţial ofiţer care indeplinea condiţiile de trimitere la post.
DE LA MUNCA OPERATIVÃ... LA SINTEZA DOCUMENTARÃ.... Noua activitate in cadrul unităţii Z.I. era mult mai apropiată de preocupările profesionale ale lui Danie
l Dăianu prin accesul informaţional de excepţie comparativ cu orice altă instituţie civilă din Romănia. Noua situaţie, in pofida soluţionării unei părţi a problemelor sale, păstra insă un handicap colosal raportat la aspiraţiile pe care le avea. Datorită caracterului strict secret şi strict secret de importanţă deosebită al documentelor trimise zilnic lui Nicolae Ceauşescu, ofiţerii acestei unităţi aveau ca regulă generală interdicţia totală de a părăsi ţara. O măsură contrainformativă de apărare instituţională menită să limiteze daunele provocate de o potenţială rămănere in exterior.
Accesul nelimitat la informaţii, documente, cărţi şi studii politico-profesionale l-a plasat pe Daniel Dăianu intr-un ţarc ce-l priva de contacte profesionale internaţionale (simpozioane, reuniuni, sesiuni etc.) şi de ocazia de a-şi face relaţii şi a-şi construi o reputaţie profesională naţională şi internaţională. Frustrare amplificată şi de faptul că unii dintre colegii săi de generaţie sau chiar mai tineri de la Institutul de Economie Mondială (pănă in 1978 una din instituţiile civile cheie de acoperire şi legendare a ofiţerilor DIE cu specializări pe profil economic) zburdau in voie la astfel de manifestări. Noua situaţie in care se afla aminteşte de drama dictonului "a sări din lac in puţ".
Generalul I.M. Pacepa are dreptate cănd afirma că pănă la plecarea sa din Romănia regula generală de intrare şi ieşire din DIE era modelul sovietic "nu se intră şi nu se iese la cerere". In momentul ieşirii la pensie, de regulă la vărsta de 52 de ani, ofiţerii pensionari semnau un document legal ce prevedea totala interdicţie de a vorbi despre activitatea desfăşurată in cadrul DIE/CIE. Cu suportarea consecinţelor de rigoare in cazul incălcării prevederilor. Tot atăt de adevărat este faptul că mulţi dintre aceştia erau apoi sprijiniţi pentru a ocupa anumite funcţii in cadrul principalelor instituţii ministeriale, cele mai cunoscute azi fiind desigur poziţia de şefi ai birourilor pentru documente secrete, dar şi altele. Interdicţia cea mai severă era pentru primii cinci ani de la părăsirea instituţiei. Politica generală in cadrul DSS era insă de a nu se pierde brusc potenţialul şi experienţa informativă a foştilor ofiţeri DIE ulterior CIE. Ei aveau obligaţia juridică de a răspunde solicitărilor de sprijin informativ operativ al ofiţerilor activi aparţinănd mai ales unităţilor securităţii interne.
La 17 ani de la Revoluţie şi după acceptarea in structurile europene şi euro-atlantice, in societatea romănească incă se judecă in alb şi negru, după principiul "nu eşti cu noi, eşti impotriva noastră". Un exemplu de incapacitate funciară, asociată cu lipsa voinţei politice de a inchide un anumit capitol istoric, comentează intr-o analiză complexă dr Liviu Turcu.
Reamintesc că regula fundamentală in sistemul de justiţie al societăţilor democratice este cea a principiului răspunderii individuale. Dacă se doreşte a fi considerat membru al acestei familii, regimul politic din Romănia de azi trebuie să se alinieze necondiţionat acestui principiu. Pentru cei care insă continuă să fie frustraţi (mulţi pe drept) de perpetuarea timp de 17 ani a procesului de soluţionare definitivă a relaţiilor cu cei care şi-au desfăşurat activitatea in fostul regim politic am, cu părere de rău, o veste proastă. Şansa reală a fost irosită incă din primii ani ai noului regim, ultimul tren fiind pierdut o dată cu administraţia (cum ii place dlui Emil Constantinescu s-o numească după modelul american) CDR in 1996. Intre timp, nu numai baza de date reală a fost serios alterată, dar face in momentul de faţă obiectul unor malversaţiuni condamnabile. Subiectul acesta este acum pe post de "morcov" (aluzie la celebra formulă americană de guvernare a lui "carrot and stick", adică "morcov şi bătă") plimbat la modul apetisant prin faţa cetăţeanului de rănd şi serveşte drept instrument de control şi şantaj politic in lupta principalelor grupuri de interese ce-şi dispută sfera puterii politice.
RISCURILE FATALE ALE SINCERITÃ...ŢII. Iată acum adevărata biografie a dlui Daniel Dăianu. Pura intămplare face să-l fi cunoscut pe Daniel Dăianu incă din primul moment in care a păşit in cadrul Serviciului 1 din Divizia a II-a America de Nord a DIE. A făcut parte din "valul" noii generaţii cu studii universitare la zi recrutate ca urmare a reformulării politicii de cadre aprobate de Nicolae Ceauşescu la inceputul anilor â70. O schimbare impusă nu numai de cerinţele de ordin demografic (ieşirea treptată la pensie a generaţiilor de ofiţeri recrutaţi in anii â50), dar şi de inţelegerea faptului că in deceniul al VIII-lea nu se mai putea face muncă de informaţii externe căt de căt eficientă, indeosebi pe teren occidental, fără a aduce o nouă generaţie bine educată şi bună cunoscătoare de limbi străine. Fără a fi "spart" complet sistemul de castă (adică aducerea cu prioritate a membrilor de familie din corpul ofiţerilor DSS şi a activului superior de partid), "generaţia de aur", cum avea să fie calificată de unul dintre şefii DSS, includea şi tineri fără nici un fel de legături anterioare cu structurile DSS, dar care erau absolvenţi şefi de promoţie sau aflaţi in primii 5% ai promoţiilor respective.
In afara criteriilor profesionale şi intelectuale menţionate se mai aplica o grilă de calificări ce includea "dosarul personal": afilierea şi convingerile politico-ideologice, să fi avut o experienţă profesională civilă de minimum trei-patru ani, să fi executat serviciul militar obligatoriu şi să aibă o viaţă de familie stabilă, adică să fie căsătorit, iar dacă avea copii, cu atăt mai bine.
Noua politică de cadre, altfel temporară, a avut şi efecte profesionale, intrucăt soluţiona multe dintre vicisitudinile procesului de legendare biografică din trecut. Ca urmare a politicii de "deschidere" in relaţiile externe ale Romăniei, contraspionajul străin putea din acel moment verifica relativ uşor prin investigaţii pe teren adevărata biografie personală şi profesională a ofiţerilor trimişi in exterior sub acoperire diplomatică sau comercială. Intre altele fie spus, noua politică de cadre, care avea să fie abandonată in proporţie de 95% la sfărşitul anilor â70, a produs inevitabil un conflict acut, mocnit intre nou-veniţi şi cei aflaţi deja intr-o organizare informală "tradiţională". O ciocnire intre generaţii, fie ea şi controlată riguros de cadrul militar, pe terenul mentalităţilor şi orizonturilor culturale.
SALT LA TRAPEZUL ISTORIEI. Daniel Dăianu s-a incadrat aproape perfect in grila de selecţie a noii politici de cadre a DIE. Excelente referinţe universitare, cunoaşterea de limbi străine (facilitate, intre altele, şi de absolvirea Facultăţii de Comerţ Exterior), un tănăr fără probleme de ordin politic sau ideologic. Faptul că părinţii săi erau ofiţeri superiori in cadrul DSS (principiul spiritului de castă) a permis incălcarea a trei dintre criteriile de bază ale recrutării: nu executase serviciul militar, era necăsătorit (intr-un fel firesc, avea doar 23 de ani) şi avea zero experienţă profesională (adică nu lucrase minimum trei-patru ani intr-o instituţie civilă care trebuia apoi folosită drept bază pentru intocmirea biografiei legendă necesare la plecarea la post in exterior).
Prima s-a rezolvat uşor prin trimiterea imediată la cursul profesional intensiv la şcoala DIE de la Brăneşti ce a inclus şi pregătirea militară, pe care ar fi trebuit să o facă in cadrul serviciului militar obligatoriu postuniversitar. După absolvirea cursului, Daniel Dăianu a fost repartizat aşa cum deja am menţionat la Serviciul 1 America de Nord din cadrul Diviziei a II-a a DIE. Este locul unde ne-am intălnit şi am dezvoltat o relaţie prietenească cu mai tănărul meu coleg, facilitată de preocupări intelectuale comune şi de pasiunea pentru studiul relaţiilor internaţionale. Ca şi mie, şi lui Daniel Dăianu i s-a făcut in momentul ofertei de a lucra in DIE promisiunea, altfel neonorată, de a fi trimis la studii in SUA. Cum eu eram deja doctorand al Universităţii Bucureşti incă din 1971 şi publicasem deja in reviste de specialitate, asta a intărit relaţia noastră, Dăianu dorind firesc să urmeze acelaşi drum. Demn de menţionat spre aducere-aminte generaţiilor mai tinere că, in anii â50, pănă şi deţinerea diplomei de Bacalaureat era in cadrul DSS un minus la dosarul personal ca expresie "a tendinţelor de imburghezire". Mai puţin afectate de această sinistră sintagmă, din motive lesne de inţeles (activitatea de informaţii externe impunea un alt nivel cultu-ral), cadrele de conducere incepănd cu şefii de serviciu şi pănă in vărful piramidei erau in majoritate chiar şi la inceputul anilor â70 de oameni cu studii, să zicem, relative. La mijlocul anilor â70, eu am avut un şef de serviciu care fusese la viaţa lui de meserie croitor, iar şeful unităţii fusese muncitor recrutat din producţie şi calificat ulterior pe linia studiilor socio-politice. I-a apucat, cum se spune, şi Daniel Dăianu.
Situaţia mi-a amintit atunci de un conferenţiar de la Facultatea de Filozofie care fusese la viaţa lui frizer. In principiu, nimic rău in asta, oamenii evoluează, exemplele in acest caz avănd insă rolul de a servi ca un etalon al stadiului atins sub aspect socio-politic de Romănia momentului respectiv. "Şcoala vieţii" şi experienţa in contactul direct cu Occidentul au recuperat pentru unii dintre cei menţionaţi handicapul studiilor superioare reale, şi nu doar pe hărtie. In acea perioadă, cei doi deţinători de titlu de doctor in ştiinţe (cel puţin aşa mi s-a spus atunci) in DIE erau un ofiţer de la Direcţia TS (tehnico-ştiinţifică) şi cu mine. Două ciudăţenii sau anomalii privite cu destulă suspiciune de mulţi ofiţeri din vechea generaţie. Această paranteză are darul de a-i ajuta pe cititori să inţeleagă mai bine contextul in care tănărul Daniel Dăianu, educat şi cu aspiraţia de a avea acces nelimitat la cultură profesională (am in vedere domeniul economic-financiar) occidentală, s-a trezit, ca şi restul noii generaţii, "integrat" şi incorsetat intr-un sistem instituţional rigid şi, ca să folosesc un termen economico-industrial, cu o "uzură morală ridicată".
JOCUL PROMISIUNILOR NEONORATE. Neonorarea promisiunilor iniţiale de trimitere la studii postuniversitare in Occident şi nici măcar plasarea ca ofiţer acoperit intr-una din instituţiile civile romăneşti aveau să-i producă foarte rapid frustrări remarcabile. Este momentul să precizez că recrutarea noilor ofiţeri in DIE nu era una directă. După verificările de personal preliminare, ca realitate cănd candidatul nici nu visa că in curănd i se va face o atare propunere, lucrătorul de personal il aborda pe candidat cu oferta atrăgătoare de a lucra in continuare pe profilul specializării sale civile in una din instituţiile din care cu uşurinţă putea face o carieră de profil internaţional. Cănd candidatul era, să spunem, jurist, i se propunea să lucreze in cadrul Ministerului de Externe. Dacă era economist, opţiunea era fie pentru Institutul de Economie Mondială, fie pentru Ministerul Comerţului Exterior, fie o intreprindere de comerţ exterior. Dacă era inginer, oferta era pentru una din instituţiile de profil cu subordonare directă a Consiliului de Miniştri, cum a fost la un moment dat CNSAT sau intreprinderi de comerţ exterior cu profil tehnico-industrial. Toate aveau un singur numitor comun: promisiunea de a face progrese remarcabile in domeniul specializării inclusiv prin contacte şi activităţi de profil internaţional. Trebuie recunoscut că o atare ofertă era greu de refuzat intr-o lume cu constrăngerile politice cunoscute in raport cu deplasările in Occident.
A doua parte a pachetului in cadrul ofertei era salariul, de regulă vorbind despre tineri aflaţi abia la ieşirea din stagiatură de sume duble sau chiar uneori triple a ceea ce aveau in acel moment. Odată luat acceptul de principiu al "fericitului" candidat, se intra in a doua fază a procedurilor. Testele fizico-psihologice şi apoi punerea in faţă a realităţii: toate promisiunile rămăn valabile, dar locul de muncă va fi Serviciul de Informaţii Externe din cadrul DSS. Restul umbrelei explicative cu privire la caracterul strict secret al activităţii, importanţa covărşitoare pentru interesul naţional intr-o lume plină de inamici, acoperirea civilă şi restricţiile in viaţa de familie şi a cercului de relaţii erau un corolar final. Excepţie de la paşii antemergători menţionaţi făceau doar copiii sau rudele apropiate ale membrilor castei. Evident că in această ultimă categorie a intrat şi dl Daniel Dăianu. Cum 99% din candidaţi erau deja membri de partid, aceştia erau in final aduşi in faţa Comisiei de cadre, aflată in subordonarea Secţiei de cadre a CC al PCR, condusă pănă in anul 1978 de fratele lui Nicolae Ceauşescu. Acesta era momentul "botezului" final. O capcană sau o oportunitate. Depinde de sistemul de referinţă.
VISURI SPULBERATE. Ca un gest de bunăvoinţă pentru calmarea frustrărilor ("e incă crud", şi-au spus mentorii de atunci din DIE) şi pentru dezamorsarea situaţiei cu păstrarea intactă a potenţialului de a fi trimis după ce se va căsători la post la una din rezidentele spaţiului SUA/Canada, dl Daniel Dăianu a fost inclus ca ofiţer acoperit in cadrul delegaţiei romăneşti a "Ambasadorilor Prieteniei" ce s-a deplasat in Statele Unite. Ordinul de misiune a inclus sarcini vizănd cunoaşterea spaţiului (aclimatizare), punctarea (identificarea) in răndul celor cu care delegaţia romănă urma să intre in contact a celor cu potenţial informativ şi rămănerea in contact pe căt posibil cu aceştia după părăsirea Statelor Unite. Suplimentar, prin statutul de ofiţer, DIE urma să-l sprijine pe ofiţerul CI insărcinat cu "protecţia" contrainformativă a delegaţiei şi asigurarea că nici una dintre "oi" nu se va rătăci la reintoarcere. Sarcini obligatorii, dar in realitate nu neapărat indeplinite ad integrum.
Vizita in SUA a avut insă pentru Daniel Dăianu un efect contrar aşteptărilor celor care l-au trimis acolo ca o favoare. Frustrările sale s-au intensificat ştiind că şansa de a fi trimis pe spaţiu era practic nulă in condiţiile in care nu dorea să indeplinească in marş forţat condiţia de a se căsători şi a deveni astfel un candidat eligibil. Cred că nu greşesc prea mult dacă afirm că preocupările noastre comune pe plan intelectual ne-au servit reciproc unui anumit tip de "supravieţuire" intr-un sistem in care standardele culturale erau complet diferite. Noua generaţie universitară, atăt timp căt nu a dovedit o perfectă integrare in sistem, nu a fost niciodată acceptată pe deplin, cel mult tolerată.
Foarte curănd conducerii unităţii operative i-a devenit limpede că refuzul lui Daniel Dăianu de a se căsători curănd il face ineligibil pe termen lung pentru trimiterea la rezidenţă externă. Cumulată şi cu lipsa de apetenţă pe linia muncii operative interne, in cele din urmă s-a dat curs ideii de transfer la unitatea Z.I. a DIE. Această unitate avea ca obiect al activităţii prelucrarea informaţiilor venite de la rezidenţe, intocmirea buletinelor şi sintezelor informative trimise şefului statului. Nu in cele din urmă, sub aspect birocratic, menţinerea lui Daniel Dăianu in condiţiile de celibat la unitatea operativă de spaţiu "bloca" de facto locul unui alt potenţial ofiţer care indeplinea condiţiile de trimitere la post.
DE LA MUNCA OPERATIVÃ... LA SINTEZA DOCUMENTARÃ.... Noua activitate in cadrul unităţii Z.I. era mult mai apropiată de preocupările profesionale ale lui Danie
l Dăianu prin accesul informaţional de excepţie comparativ cu orice altă instituţie civilă din Romănia. Noua situaţie, in pofida soluţionării unei părţi a problemelor sale, păstra insă un handicap colosal raportat la aspiraţiile pe care le avea. Datorită caracterului strict secret şi strict secret de importanţă deosebită al documentelor trimise zilnic lui Nicolae Ceauşescu, ofiţerii acestei unităţi aveau ca regulă generală interdicţia totală de a părăsi ţara. O măsură contrainformativă de apărare instituţională menită să limiteze daunele provocate de o potenţială rămănere in exterior. Accesul nelimitat la informaţii, documente, cărţi şi studii politico-profesionale l-a plasat pe Daniel Dăianu intr-un ţarc ce-l priva de contacte profesionale internaţionale (simpozioane, reuniuni, sesiuni etc.) şi de ocazia de a-şi face relaţii şi a-şi construi o reputaţie profesională naţională şi internaţională. Frustrare amplificată şi de faptul că unii dintre colegii săi de generaţie sau chiar mai tineri de la Institutul de Economie Mondială (pănă in 1978 una din instituţiile civile cheie de acoperire şi legendare a ofiţerilor DIE cu specializări pe profil economic) zburdau in voie la astfel de manifestări. Noua situaţie in care se afla aminteşte de drama dictonului "a sări din lac in puţ".
Generalul I.M. Pacepa are dreptate cănd afirma că pănă la plecarea sa din Romănia regula generală de intrare şi ieşire din DIE era modelul sovietic "nu se intră şi nu se iese la cerere". In momentul ieşirii la pensie, de regulă la vărsta de 52 de ani, ofiţerii pensionari semnau un document legal ce prevedea totala interdicţie de a vorbi despre activitatea desfăşurată in cadrul DIE/CIE. Cu suportarea consecinţelor de rigoare in cazul incălcării prevederilor. Tot atăt de adevărat este faptul că mulţi dintre aceştia erau apoi sprijiniţi pentru a ocupa anumite funcţii in cadrul principalelor instituţii ministeriale, cele mai cunoscute azi fiind desigur poziţia de şefi ai birourilor pentru documente secrete, dar şi altele. Interdicţia cea mai severă era pentru primii cinci ani de la părăsirea instituţiei. Politica generală in cadrul DSS era insă de a nu se pierde brusc potenţialul şi experienţa informativă a foştilor ofiţeri DIE ulterior CIE. Ei aveau obligaţia juridică de a răspunde solicitărilor de sprijin informativ operativ al ofiţerilor activi aparţinănd mai ales unităţilor securităţii interne.
NOTĂ
Nu rataţi continuarea analizei in numărul nostru de măine!
