Discretul grădinar al Regelui Carol I

Se spune despre grădinari că ştiu să aştepte. Există însă un Grădinar care nu a aşteptat nimic, nici măcar rara gentileţe a unei "flori" cu disciplina în rădăcini, respectiv: Regele Carol I al României. Wilhelm Knechtel, personaj carismatic, despre care nu se ştiu prea multe, a vegheat anotimpurile grădinilor regale până la veştejirea vieţii domnitorului şi până la ofilirea propriei sale vieţi.

Sâmbătă, 10 octombrie 1914, cu puţin înainte de ora 8 dimineaţa. Un domn maiestuos, nu foarte înalt, cu părul şi barba albe, învârte în mână o crenguţă uscată. O învârte până se transformă în praf, iar praful zboară o dată cu picături pe care nu le-a plâns cerul, ci le-au lăcrimat ochii bătrânului domn. Îl plânge pe acel om "foarte închis în sine, dar deplin stăpân pe sine, acel om impunător, cu simţul datoriei, tare ca fierul, fără pic de «umor» şi pentru care nu exista nici fantezie, nici nevoie de odihnă", după cum notează Regina Maria în memoriile sale.

Chiar dacă afecţiunea prietenească nu făcea casă bună cu Majestatea, îi legaseră atâtea. Cum putea uita cum a ajuns în ţară Principele Carol, după o călătorie incognito plină de peripeţii, în vagoane "puturoase" de clasa a II-a, pe ruta Duseldorf - Bonn - Freiburg - Zürich - Viena - Budapesta, apoi îmbarcarea, pe 8 mai 1866, pe un vapor dunărean care l-a dus până la graniţa cu România, Principele având paşaport fals şi călătorind deghizat în om de afaceri, pentru că între Germania şi Austria exista la acea dată o stare conflictuală... Ce vremuri!

Apoi îi mai legase asanarea mlaştinii aceleia oribile din Cişmigiu. Tocmai se remarcase prin grădinile realizate în Trieste sau în Mexic când Carol I, la recomandarea Împăratului Franz Joseph, îl numise la conducerea Serviciului Grădinilor. Prim ordin de la Rege: el, Knechtel, trebuia în primul rând să amenajeze cumva "acel piureu verzui ce înlocuieşte apa" şi care-l enerva pe călătorul străin Ulisse de Marsillac pentru că "murdărea pieptul de saten al lebedelor". Şi, în final, îi legase Sinaia, cea pe care Carol I o iubise atât de mult.

Regele care "niciodată nu a fost îndrăgostit" (după cum spunea Ferdinand, fiul său, conform tot memoriilor Reginei Maria) făcuse o pasiune pentru această localitate al cărei aer curat îi aducea o bucăţică de Occident în sufletul prea obosit de balcanica menajerie numită Bucureşti. Şi da, el Grădinarul, trimitea de la Sinaia în fiece decembrie înaltul brad pentru a fi aşezat, de Crăciun, în marea sală de bal a Curţii de la Cotroceni. Da, ce vremuri!

NEMŢI DE CALITATE
Sâmbătă, 10 octombrie 1914, Raymund Netzhammer - arhiepiscopul romano-catolic de Bucureşti - îşi începea astfel pagina de Jurnal: "Dimineaţa, la ora 8, vine în culmea emoţiei de acasă prietenul şi vecinul meu, bătrânul domn Wilhelm Knechtel, şi îmi spune că Palatul Regal tocmai dăduse informaţii cu privire la decesul Regelui, petrecut astăzi dimineaţa la ora 6:30, la Sinaia. Avea lacrimi în ochi. Lui, ca director al grădinilor regale, Regele îi fusese prieten de mai bine de 40 de ani...".

Prieten despre care Regele Carol I nu pomeneşte o iotă în rândurile pe care le-a lăsat vremii prin intermediul corespondenţei sale căci, nu-i aşa, prietenii (mai ales când sunt şi grădinari) sunt acele personaje secundare atât de neinteresant interesante în toate istoriile lumii.

Personalitatea grădinarului prinde un uşor contur din spusele doamnei Ioana Teodorescu, medic pensionar, înrudită cu familia Knechtel: "Era tatăl unchiului meu Wilhelm-Carol Knechtel (entomolog de profesie). Una dintre familiile care l-au urmat pe Carol I în România era cea a... «Grădinarului»". Doamna îl numeşte aşa, generic, profesia luând, ad-hoc, o tentă de minunată poreclă! "Mormântul lui (de fapt al întregii familii) se află în Cimitirul Evanghelic din Bucureşti.

Regele a adus în România o serie de familii de nemţi (printre care Luther şi Witting), toţi protestanţi, care aveau, să zicem, interese comerciale, dar erau în anturajul lui, îi ştia şi au venit şi ca prieteni. Apoi, Carol când a venit în România nu şi-a mai scris numele cu «K»." Numele întreg al Regelui era Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen...




La Cimitirul Evanghelic, mormântul familiei Knechtel se află înainte de monumentul funerar al familiei Luther şi cel al familiei Witting. Doctorul C.F. Witting a "dat" numele său unui spital, unei străzi, apoi a ieşit discret din istorie, dar cât de discret poţi ieşi din istorie când ai pus bazele chirurgiei vasculare din România?!? Marele industriaş neamţ Erhard Luther n-a fost însă deloc discret: în 1869, la trei ani după "trecerea" sa în ţară de către Carol I, construia Fabrica română de bere cu abur Erhard Luther (mai târziu Fabrica de bere Griviţa), care îşi câştiga statutul de furnizor al Curţii Regale a României.

Cât de discret şi-a dorit Wilhelm Knechtel-grădinarul să iasă din istorie? Foarte discret. Deşi trecutul său cu repere scurte, dar spectaculoase, nu-l lasă. Născut în 1837, în ţinuturile cehe, în jurul Novy Bor, a lucrat întâi la Praga, apoi a intrat în slujba arhiducelui Maximilian, în 1860, la Castelul Miramare din Trieste, Italia. Când arhiducele a fost încoronat Împărat al Mexicului (1864), Wilhelm l-a însoţit pe acesta pe continental american, şi a conceput diferite grădini în Mexico City (inclusiv "Grădina acoperiş" în Chapultepec Castle).

După încarcerarea lui Maximilian şi înainte de a pleca "în slujba grădinilor" lui Carol I, şi-a desfăşurat activitatea, pentru scurtă vreme, pe Lacroma (o mică insulă în Marea Adriatică). Nu ştim dacă în timpul petrecut acolo a fost productiv în ceea ce priveşte grădinăritul, însă perioada i-a fost benefică în ceea ce priveşte... scrisul! A scris "Însemnări şi impresii personale despre întâmplările din Mexic între anii 1864-1867", cartea fiind un document unic, în care se împletesc descrierile naturii şi numeroase evenimente istorice.

Şi iată că iscusitul grădinar Wilhelm Knechtel este numit "şef" al Grădinilor Regale, apoi al Grădinilor Publice din România. Devine şi conferenţiar de Viticultură, Horticultură şi Entomologie la Şcoala Centrală de Agricultură de la Herăstrău - Bucureşti (viitoarea Facultate de Agronomie). Printre altele, proiectează Parcul Palatului Peleş, este numit Cavaler al Ordinului Coroanei României (Cavaler al Ordinului Coroanei româneşti) de Carol I de România la 17 ianuarie 1883. "Pentru merite deosebite în cadrul Comisiei Speciale pentru combaterea filoxerei, în anul 1884 a primit în dar de la Regele Carol I o cupă de onoare din argint.

În 1969, la iniţiativa familiei, cupa a fost donată Muzeului Peleş)", adaugă doamna Teodorescu. În amănunt, cupa de onoare ? un pocal de valoare suflat cu aur în interior, provenind de la furnizorul Curţii Regale bavareze, Eduard Wollenweber ? i-a fost dăruită ca preţuire pentru descoperirea filoxerei în podgoria Chiţorani-Prahova.

SINAIA
Încă de la bun început Carol I s-a "pornit" pe Bucureşti, nemaisuportând gropile şi duhoarea. Alături de priceperea arhitecţilor francezi, inginerii nemţi ai lui Carol I au asanat mlaştinile pe care plutea Bucureştiul şi i-au făcut primele canalizări, au pavat cu piatră cubică uliţele desfundate şi au tăiat primele străzi drepte. A mai adus cu el Carol I şi benefica obsesie pentru grădini, secondată de noua obsesie pentru Sinaia - produsă subit, la 5 august 1866, când vizitează localitatea pentru prima oară.

În 1866 hotărăşte să construiască la Sinaia "un castel care să fie leagan al dinastiei şi garant al stabilităţii regimului monarhic constituţional". Acesta era Peleşul. "Acum este momentul să construim la Sinaia", scria Regele în 1878, după ce în 1873 pornise şantierul pentru construirea Peleşului. "Căci spaţiile din Palat şi de la Cotroceni sunt atât de supraaglomerate că nimic nu mai are loc. Un arhitect francez a schiţat un plan pentru micul nostru castel de munte."

În 1880 îşi continua entuziasmul pentru Sinaia: "De opt zile ne-am instalat aici deoarece şederea în Bucureşti devenise insuportabilă (...). De aceea am propus miniştrilor mei să ţinem şedinţele de Consiliu în aerul proaspăt al munţilor, ceea ce le convine şi lor (...). Camerele au votat o lege prin care Sinaia este ridicată la rang de oraş, ceea ce va da un mare avânt localităţii.

Din toate părţile vezi răsărind case precum ciupercile din pământ, dar poezia pierde prin asta". Iar în 1883 îi scria tatălui său, Karl Anton von Hohenzollern: "Dragă tată! Îţi scriu din Sinaia, unde de două zile mi-am stabilit reşedinţa de vară, pentru ca în aerul tare al munţilor să mă odihnesc după arşiţa bucureşteană şi multele plictiseli".

În 1886 atinge apogeul entuziasmului: "Ne-am instalat deja de şase săptămâni la Sinaia şi ne bucurăm de aerul tare ce atrage numeroşi vizitatori, mai apropiaţi sau mai îndepărtaţi. La ambele mese ale zilei avem oaspeţi şi auzim vorbindu-se 4-5 limbi. O dată pe săptămână avem o serată cu reprezentaţie teatrală. Sinaia a devenit acum unul din cele mai vizitate locuri din Orient şi trenurile aduc duminica până la 2.000 de persoane în paşnica noastră vale".

MOMENT IMPORTANT
Parcul Castelului Peleş a reprezentat în viaţa lui Knechtel un moment important. Acela al provocării talentului său de peisagist, şi nu numai, deoarece natura nu trebuia constrânsă, ci doar ajutată să se manifeste. Trebuia să "plaseze" arbori şi fântâni cât mai bine şi pe gustul Regelui. Plus că erau şi probleme: alunecări de teren, multe izvoare subterane care trebuiau captate... În general, lupta cu elementele capricioase ale naturii şi supunerea acestora a durat.




Ceremonia aşezării pietrei de temelie a Peleşului se face într-o zi de duminică, la 10 august 1875 (reşedinţa va fi terminată, într-o primă etapă, în 1883). Carol I îşi pune un şorţ şi, împreună cu soţia sa, Regina Elisabeta, toarnă cu mistria tencuiala pe piatra de temelie. Peste ani, rezultatul final în ceea ce priveşte aspectul parcului era... un parc simplu! Dar atât de complicat tocmai prin simplitatea sa.

"Mergeam cu mătuşile mele la Sinaia, vara, la unchiul meu, fiul «Grădinarului». Nu obişnuia să ne povestească despre tatăl său, mai auzeam câte ceva de la mătuşi. Am fost la Sinaia de la vârsta de 6 luni până la vârsta de 12 ani în fiecare vară", spune doamna Teodorescu. "Unchiul meu a ales să îşi ridice casa din Sinaia pe un loc izolat, la începutul străzii Calea Codrului. Pe Calea Codrului se află şi casa «Grădinarului», dar aceasta e mai jos, printre primele case, strada pornind din faţa Pelişorului.

Sus la Peleş, cum calci în interiorul grădinilor se mergea pe lângă râu, unde era un drum bun, o potecă şi mergeam des la o familie de nemţi-ingineri zoologi, acolo rămăsese crescătoria de vulpi argintii a Regelui Carol I, nu foarte mare".

TRANDAFIRUL
Liniştit de eradicarea voluntară a epidemiei de filoxeră la viţa-de-vie ("cea mai mare epidemie de filoxeră din ţară, pentru că prima din cele cunoscute a fost pe vremea lui Ştefan cel Mare, dar a ajuns până la graniţa noastră doar", subliniază Ioana Teodorescu), a continuat să trăiască discret la Sinaia, după moartea lui Carol I. A continuat să urce călare spre Vârfu cu Dor, pe lângă activitatea sa botanică şi-a continuat activitatea de profesor de limba germană, cehă, latină, italiană, spaniolă şi română.

În 1905 scria de mână o carte de 70 de pagini despre... trandafir! Cartea se numeşte simplu "Trandafirul", rândurile fiind aşternute cu viziune de pictor şi talent de poet: "Printre toate florile supuse culturei de către om, nici una n'a ajuns la un grad atât de înalt de popularitate ca trandafirul. Istoria lui este strâns legată de istoria civilizaţiunei şi contopită în mii de feluri cu istoria omenirei (...). Trandafirul este floarea Orientului. Homer şi Herodot spun că aurora e cu degete de roze, iar într-un imn homeric se spune că are şi braţele de roze. Homer însuşi cunoştea numai uleiul de roze, însă floarea nu".

A fost vivace până când a fost chemat în slujba Grădinilor Raiului la vârsta de 87 de ani, în 1924, dar chemarea nu a fost ca cea a Regelui, la Sinaia, ci, ironia sorţii, ca o iversiune, în balcanica menajerie numită Bucureşti. Îi aşternem la mormântul din Cimitirul Evanghelic garoafe albe şi o garoafă grena. Poate că trandafirii ar fi fost o necuvenită intimitate cu acest om discret.

"Am auzit, în copilărie, că pe soţia sa, Helene, o plăcea Carol I...", şopteşte doamna Teodorescu. Se spunea chiar că şi-ar fi uitat într-o bună zi galoşii la intrarea în casa Grădinarului... Dar dacă e să luăm în consideraţie şi zvonul că acum prin Sinaia pot fi întâlnite unele chipuri care-i seamănă s-ar putea spune că galoşii Regelui au stat pe la multe uşi... Cât de mult o plăcea pe soţia "Grădinarului" cel despre care consoarta sa - Regina Elisabeta spunea că "şi în somn poartă Coroana pe cap" numai galoşii lăsaţi la uşa istoriei o pot şti.

Cât de mult a ţinut grădinarul la Carol I? Atât de mult încât să îşi boteze fiul Wilhelm-Carol. Dar aceasta este altă poveste, aceea a unui om atras iremediabil de bondari şi fluturi. Alt destin.