Doamna Marinca a lui Ilie Vodă

Vă prezentăm în serial „Trecute vieţi de Doamne şi Domniţe” (Editura „Universul” 1941), lucrare de amploare premiată de Academia Română. Au­torul, scriitorul Constantin Gane, este unul dintre puţinii care cred în refa­cerea ima­ginii trecutului, prin concentrarea asupra fi­gurilor încântă­toa­re ale doamnelor remarcabile din centrul epocilor respective. Farmecul cur­ţilor domneşti de altădată şi parfumul unei epoci trecute vă vor înmiresma timpul acordat parcurgerii operei. Este în acelaşi timp parfumul ceasurilor du­­se pentru totdeauna care, chiar dacă s-ar repeta, n-ar mai putea fi ce au fost...

„Maria, sau Marinca, sau Manca, era sora reginei Poloniei, Sofia, ambele fete ale ducelui lituanian, Andrei Oligmandovici.

Nunta ei cu Ilie, fiul mai mare al lui Alexandru cel Bun, s-a făcut la Suceava, în ziua de 23 Octombrie 1425, nuntă cu alai mare, cu slujbă oficiată de cel dintâi Mitropolit al Moldovei, Iosif, vărul Domnului.

Tânăra Domniţă nu bănuia atunci viaţa de durere care o aş­tep­ta. În faţa altarului, toate miresele, în toate vremurile, sunt la fel. În­drăgostite sau nu, ele cred, când li se pune cununa pe cap şi preotul le binecuvântează, că de acum via­ţa va însemna pentru ele o necurmată fericire. Abia atunci însă în­cep grijile şi năcazurile. Cât despre domniţa Maria a lui Vodă Ilie Muşat, viaţa ei a fost un blăstem.

Şapte ani după cununie, în 1433, Alexandru cel Bun moare. Ilie şi Maria urcă treptele tronului. Însă nu apucară bine a gusta din plăcerile Domniei, că iată, un frate de-al lui, numit Ştefan, al doilea fiu al lui Alexandru, soseşte din Muntenia cu ajutor de la Vlad Dra­cul şi-l alungă, împreună cu Doam­ne lui, peste hotarele Moldovei. Ilie şi Marinca, isgoniţi de Ştefan, părăsiţi de boieri, fug în Polonia, la cumnatul lor, regele Vladislav. Marinca avea doi prunci, pe Roman şi pe Alexandru, de 6 şi de 5 ani. Credea biata femeie că cumnatul ei îi va ajuta să recapete scaunul. Însă Vladislav îşi primi rudele, le găzdui, le mângâie, le purtă cu vorba şi mai mult nimic. Ştefan, noul Domn al Moldovei, I se închinase, primind suveranitatea Poloniei, aşa încât regele Vladislav chibzui că este mult mai cuminte să-şi găzduiască cumnaţii decât să facă, de ochii lor, război Moldovenilor.

Însă nu trece bine anul şi, în 1434, Vladislav Iaghelo îşi dă duhul în capitala ţării lui, plâns – zic cronicele polone – de întreg poporul, iar eu zic că de cumnaţii lui nu cred să fi fost plâns. Îi urmează în scaun Vladislav al III-lea, de care bieţii noştri prizonieri – căci de fapt asta erau Ilie şi Maria nişte prizonieri – n-avură cu ce se făli.

Acest rege, ca şi predecesorul său, îşi ţinu rudele închise în palat, nevrând a le da ajutorul cerut de ei pentru redobândirea domniei pierdute. Ilie însă nu era om să stea cu mâinile în sân. Văzând că de la rege nu putea căpăta sprijinul dorit, el îşi făcu prietenii în nobi­limea polonă, ştiind că nobilii erau adeseori mai puternici decât regele însuşi. Astfel, într-o zi, prietenii lui îl făcură scăpat şi, cu o armată strân­să de ei, îl duseră până la ho­tar­ele Moldovei.

Aflând regele despre aceasta şi fiindu-i teamă că dacă Ilie şi-ar redobândi scaunul, fără ajutorul său, s-ar lepăda de suzeranitatea po­lonă, îi trimise în ajutor o ar­mată destul de puternică pentru a putea ataca, cu sorţi de izbândă, pe riva­lul său frate”. 

(Continuarea în numărul următor)