Documente salvate pe ultima suta de metri

In primavara lui 1942, Corpul de munte roman capturase matritele hartilor elaborate la Institutul geografic militar de la Simferopol. In vara aceluiasi an, in batalia de la sud de Harkov, Corpul 6 armata roman capturase arhiva Armatei a IX-a sovietice. Ciudat, cand rusii ar fi avut prilejul sa ceara autoritatilor de la Bucuresti sa le fie restituite, se pare ca afacerea nu prea i-a interesat. Ii interesa altceva, ceva fara care nu mai puteam reconstitui istoria a patru ani de un dramatism invaluit si astazi in umbre.

In primavara lui 1942, Corpul de munte roman capturase matritele hartilor elaborate la Institutul geografic militar de la Simferopol. In vara aceluiasi an, in batalia de la sud de Harkov, Corpul 6 armata roman capturase arhiva Armatei a IX-a sovietice. Ciudat, cand rusii ar fi avut prilejul sa ceara autoritatilor de la Bucuresti sa le fie restituite, se pare ca afacerea nu prea i-a interesat. Ii interesa altceva, ceva fara care nu mai puteam reconstitui istoria a patru ani de un dramatism invaluit si astazi in umbre.

Aberatia lui Platon Chirnoaga. Dupa instituirea ocupatiei militare in Romania, tentatia Comisiei Aliate (sovietice) de Control de a-si insusi documentele de arhiva ale Ministerului Apararii Nationale si Marelui Stat Major de la Bucuresti a crescut sau a descrescut, in functie de conjuncturi sau stari psihologice proprii enigmaticului suflet al slavilor. In tara, despre acest aspect, aparent minor in raport cu altele, al tragediei traversate de romani dupa 23 august 1944 nu s-a scris multa vreme nici un cuvant. In emigratie, generalul Platon Chirnoaga a pus in circulatie o prejudecata, asta ca sa nu spunem un neadevar: arhivele militare romanesti ar fi fost capturate si distruse in totalitate de rusi.
"In Romania - afirma fostul comandant al Diviziei 4 infanterie intr-o istorie politica si militara a razboiului purtat impotriva Rusiei sovietice - nu mai exista nici un document de razboi, oficial sau particular. Tot ceea ce a apartinut Marelui Stat Major, comandamentelor de mari unitati, regimentelor etc., precum si carnetele de note de razboi ale ofiterilor care si-au insemnat evenimentele la care au participat au fost distruse.
Astfel, in Romania nu mai exista nici o posibilitate de a reconstitui o istorie militara a razboiului, asa cum s-a petrecut." Platon Chirnoaga nefiind singurul emigrant roman care punea in circulatie povesti abracadabrante despre situatia din tara. Din fericire, afirmatiile lui nu s-au verificat. Mai mult, erau ilogice din toate punctele de vedere. Nimeni nu captureaza documente spre a le distruge. In privinta arhivelor, generalul Platon Chirnoaga stia ceva, dar ceva foarte vag si alaturi de adevar. Cercetarile noastre au parvenit la un alt rezultat.

IMPREUNA. Ion Antonescu, impreuna cu Regele Mihai, fotografie din timpul razboiului

RUSII SOSESC PREA TARZIU. In fazele initiale ale jafului la care au supus tara, poftele rusilor au mers foarte departe, semn ca actionau in virtutea unor planuri alcatuite in prealabil. De pilda, una dintre cele mai curioase cereri cu care s-a confruntat Comisia romana pentru aplicarea armistitiului a fost aceea de a preda sovieticilor originalul unei telegrame din veacul trecut.
Era vorba despre cunoscuta telegrama din 19 iulie 1877, prin care Marele Duce Nicolae, comandantul suprem al armatei rusesti de operatiuni in Balcani, batut crunt de trupele Imperiului Otoman, solicita ajutorul militar al Principelui Carol al Romaniei. Nu este greu de inteles de ce aveau nevoie sovieticii de originalul unui asemenea act. In cazul cand documentul nu s-ar mai fi aflat in arhivele de la Bucuresti, istoria razboiului de independenta purtat de romani putea fi falsificata in voie la Moscova.
La aceasta pretentie, Comisia romana pentru aplicarea armistitiului nu a cedat, rezistand la toate presiunile. Nu ar fi fost exclus ca ratiunea refuzului sa fi fost de alta natura decat una strict patriotica. In 1971, intr-o convorbire pe care am purtat-o cu Nicholas Pillat, stabilit demult la Paris, aceasta ruda apropiata a Bratienilor a emis afirmatia surprinzatoare ca telegrama in speta nici nu a existat. Si cred ca stia ce stia din sursa sigura. Ar fi fost in discutie o stratagema a autoritatilor de la Bucuresti care in felul acesta si-au furnizat din proprie initiativa pretextul de a intra intr-un razboi din care romanii fusesera exclusi din pornire. Cu alte cuvinte, in 1944-1945, cererea rusilor ar fi fost refuzata, deoarece nu li se putea preda o fictiune. Si s-ar fi divulgat un aranjament vital.

Din punct de vedere practic, in epoca, actiunea sovietica a inceput prin a se impotmoli intr-un moment de profunda si acuta manie. Dupa arestarea maresalului Ion Antonescu, printr-o echipa alcatuita din doi ofiteri si doua grupe de infanterie, Sectia a 7-a din Marele Stat Major, destinata sa gestioneze legaturile cu armatele aliate, declansase operatiunea identificarii si capturarii fondurilor de arhiva ale diverselor servicii si institutii germane din Romania.
Pana la 25 august 1944, deci in mai putin de doua zile intregi, numai la Bucuresti au fost identificate 72 de localuri cu arhive germane, documentele fiind transportate in vrafuri la Malmaison. Romanii nici macar nu au apucat sa le frunzareasca. La 29 august, o echipa din OSS a preluat din aceste arhive o cantitate de circa 30 de tone, le-a imbarcat la gramada in avioane quadrimotoare americane aterizate la Popesti-Leordeni si le-a evacuat pe calea aerului in sudul Italiei.
Pentru istoriografia romana, acest jaf de proportii, realizat cu concursul unor cozi de topor autohtone, creeaza si astazi dificultati. Pana si prenumele unor personaje importante din ierarhia Misiunii Militare Germane de la Bucuresti au ramas si in zilele noastre necunoscute si nu dispunem de nici un reazem documentar pentru limpezirea a numeroase aspecte ale relatiilor dintre Bucuresti si Berlin. Si pe sovietici i-a afectat operatiunea americana, nu se asteptau sa existe pe lume si hoti mai abili decat ei, dar, cand varfurile coloanelor lor au atins in sfarsit capitala, nu le-a mai ramas decat sa deplanga ghinionul si sa nu mai ingaduie repetarea lui. Nici descinderea lor in localul Legatiei germane din Bucuresti nu s-a insotit cu mai mult noroc. Pana atunci, inainte de a se sinucide, Manfred von Killinger dispusese de timp suficient pentru a distruge toate piesele importante. Zile intregi, deasupra oficiului diplomatic german plutisera valuri de fum provenite din crematoriile de hartie.

INTRE SPERANTA SI ILUZIE. Treptat, sub presiunea altor evenimente mai importante, mania sovieticilor s-a temperat pas cu pas. In parte, i-a calmat cat de cat faptul ca au reusit sa puna mana pe intreaga arhiva a Marinei romane de la Constanta. Apoi, din arhivele proprii, inca operative, Sectiile 2 din Marele Stat Major si din Statul Major al Aerului le-au oferit documentatii complete pentru inlesnirea operatiunilor militare in curs in Bulgaria, in Ungaria si chiar in Germania. Desi nu era vorba despre o obligatie stipulata in Conventia de Armistitiu.
Cu toate acestea, interlocutorul in chestiune al romanilor, generalul sovietic Fedenko, incurajat de solicitudinea intampinata, a devenit din ce in ce mai pretentios, pana la agresivitate. Resturile arhivelor germane, depistate intr-un loc sau in altul, le-a considerat capturi de razboi. Curand a trecut si la fondul problemei. "Un interes special - mentioneaza o sinteza de uz intern din arhivele militare romanesti - a manifestat Comisia Aliata (sovietica) de Control fata de arhiva Cabinetului Militar al maresalului Antonescu, pentru confiscarea careia nu putea invoca argumentul ca era de provenienta germana." Asta s-a intamplat abia in primavara lui 1945.

De ce au invocat sovieticii atat de tarziu o pretentie de aceasta natura? Nu este dificil sa intuim un raspuns adecvat. In primul rand, convinsi ca Romania nu le mai scapa din gheare, nu s-au grabit. In al doilea rand, interogatoriile la care l-au supus pe maresalul Ion Antonescu la Moscova nu produceau rezultatele asteptate si nu le-a mai ramas nimic altceva de facut decat sa apeleze la confruntarea captivului cu documente primare, produse intr-o guvernare careia orice i se putea reprosa in afara de ceea ce ii reprosau rusii. Peste toate se pregatea celebrul proces de la Nürnberg si sperau sa gaseasca in actele romanesti cine stie ce crime pana atunci tainuite, savarsite pe teritoriul sovietic. Aceasta speranta a rusilor s-a reliefat chiar din tratativele care s-au purtat ulterior.

BRONZ. Statuia lui Stalin din Herastrau, conceputa de sculptorul Dumitru Demu, demolata in 1956

TRUCUL UTILIZAT DE ROMANI. In acel moment, arhiva Cabinetului Militar al maresalului Ion Antonescu se afla in custodia Marelui Stat Major, care a consimtit sa puna la dispozitia sovieticilor, in fotocopie, orice act care putea sa-i intereseze. Instrainarea originalelor, care prezentau un interes deosebit pentru statul roman, a fost categoric respinsa. Generalul Fedenko n-a dezarmat, insistentele lui au sporit in intensitate si argumentele aruncate in joc au sfarsit prin a se impune, fiind acceptate de generalul Constantin Vasiliu-Rascanu, un ministru de paie dintr-un guvern peste masura de concesiv. Maresalul Ion Antonescu, a pretextat Fedenko, nu va fi judecat de justitia romana, ci de un tribunal international, unde nu se vor putea prezenta fotocopii, ci numai originale. In plus, generalul rus a cerut si jurnalele de operatiuni ale tuturor marilor unitati militare care participasera la campania din rasarit. Ultima solicitare a fost inaintata Ministerului Apararii Nationale prin scrisoarea ultimativa nr. 952 B - 1945, emisa de Comisia Aliata (sovietica) de Control.

Sub o presiune care nu contenea, autoritatile militare romanesti au instituit o comisie speciala, prin ordinul nr. 10421/1945, destinata sa studieze modalitatile satisfacerii doleantei rusesti. Din ordin sau din proprie initiativa, comisia a tras de timp si a taraganat lucrurile cateva saptamani in sir. Sub scutul acestui ragaz, zeci de dactilografe si ofiteri din garnizoana bucuresteana au copiat dosarele in discutie, fila cu fila, confruntand apoi dactilogramele originale cu copiile, pentru conformitate. Documente mai importante au fost fotocopiate. Operatiunea, de o amploare notabila si lipsita de precedent, a fost inlesnita si de faptul ca multe acte circulasera chiar la data emiterii lor prin mai multe servicii, in copii multiple, toate cu valoare de original. Travaliul acesta neobisnuit s-a incheiat la 5 mai 1945. In aceeasi zi, sub un nou ultimatum sovietic, ministrul de razboi a dispus predarea arhivei solicitate delegatilor Comisiei Aliate (sovietice) de Control.
In consecinta, la 11 mai 1945 s-a procedat la intocmirea unui proces verbal de constatare a inventarului arhivei Cabinetului Militar al maresalului Ion Antonescu, depozitata in opt lazi, numerotate M 2-1, M 2-1 bis, M 2-2, M 2-3, M 2-5, M 2-6, M 2-7 si M 2-8, care contineau in total 473 de dosare. Din partea romana, procesul verbal a fost semnat de maiorul Nicolae Popescu si de capitanii Vasile Cararus si Mihail Eliade, iar, din partea Comisiei Aliate (sovietice) de Control, de maiorul A. Lupkin si de locotenentii majori P. Zotov si I. Kosovarov. Cu asta, chestiunea nu s-a incheiat. Nu se stie ce anume le-a suscitat sensibilitatea, dar, suspiciosi, loviti de alienarea specifica celor obisnuiti sa traiasca din brigandaj, alienare generata de convingerea permanenta ca pagubasii vor sa-i traga pe sfoara, sovieticii au revenit in atac.

ORDIN FINAL. Probabil, pretextul l-a constituit caracterul sumar al procesului verbal intocmit la 11 mai 1945. Astfel, Ministerul Apararii Nationale a fost nevoit sa emita un ordin suplimentar, strict secret, sub nr. 20251, la 17 mai 1945. Vechile dispozitii erau reiterate mult mai imperativ. Rusinea de a fi semnat acest ordin i-a revenit tot titularului de atunci al institutiei, generalului de corp de armata Constantin Vasiliu-Rascanu, intrat in istoria armatei romane prin teribila sa obedienta la rapt si abuz. Retranscriem ordinul integral:

"Urmare la nr. 10421 din 5 mai 1945.
Cu onoare va rugam a lua urgent urmatoarele masuri:
l. Se va preda chiar in cursul zilei de azi, 17 mai 1945, Comisiei Aliate de Control, prin reprezentantii sai, toate documentele pe care le are Marele Stat Major asupra sa, primite de la Cabinetul Militar al fostului maresal Antonescu. Predarea se va face prin incheierea tuturor formelor legale, de catre Marele Stat Major (sectiile respective), comisia instituita de Ministerul de Razboi prin ordinul nr. 10421/1945 si reprezentantii Comisiei Aliate de Control. Dosarele vor fi toate opisate, numerotate si sigilate. Dosarele ce eventual sunt depozitate in alte garnizoane sau chiar alte localuri din Bucuresti vor fi predate dupa ce mai intai vor fi aduse la Marele Stat Major si executate operatiunile de mai sus (opisate, numerotate si sigilate).

2. In plus, se vor mai preda Comisiei Aliate de Control, prin reprezentantii sai, si toate jurnalele de operatii ale marilor unitati (armate, corpuri de armata si divizii) aflate la Marele Stat Major, serviciul istoric, conform adresei CAC nr. 952 B/1945, trimisa in copie si MStM. Jurnalele de operatii privesc perioada 22 iunie 1941 - 23 august 1944. Comisia ce executa predarea acestor arhive va fi formata din generalul Constantin Tenescu, secretarul general al Ministerului de Razboi, generalul Nicolae Gorschi, seful Serviciului istoric, si colonelul Mihail Gheorghiu, din Marele Stat Major, Serviciul istoric. Aceste dosare vor fi, de asemenea, opisate, numerotate si sigilate. Predarea se va face cu incheierea tuturor formelor legale (procese verbale), semnate de toti reprezentantii Comisiei Aliate de Control si de toti membrii din comisia instituita pentru predare. Dosarele ce nu se gasesc in prezent asupra Marelui Stat Major, Serviciul istoric, vor fi aduse ulterior si predate cu aceleasi forme."

CA LA NOI LA NIMENI. De fapt s-au mai predat sovieticilor, in speta maiorului Lubkin, numai trei lazi cu dosare. Solicitantii nu au mai ridicat nici o obiectie si chiar au inghitit, de data aceasta, si copii, mai ales in compartimentul jurnalelor de operatiuni. Oficiantul ceremoniei a fost colonelul Petre Caramitru, seful Sectiei a 3-a operatii din Marele Stat Major. In ciuda promisiunii solemne a generalului sovietic Fedenko, toata aceasta arhiva nu a mai revenit in tara, de vreme ce un istoric a gasit-o la Moscova. Cert este ca rusilor nu le-a fost de nici o utilitate, nici din punct de vedere juridic, nici din punct de vedere istoric. Diplomatia maresalului Ion Antonescu nu fusese una secreta, ci una discreta si guvernul roman nu avea de ascuns acte de banditism international de genul celor ascunse de Moscova, pana aproape de zilele noastre.
Cum bine se stie, din ratiuni cat se poate de explicabile, maresalul Ion Antonescu nu a fost judecat de un tribunal international. La Nürnberg, acuzatorul sovietic nu a putut sa le impute romanilor culpe deduse din propriile lor arhive, ci s-a marginit la a produce fragmente din asa-zise memorii scrise de fostul conducator al statului in regim de detentie. Proba administrata a fost un fals grosolan. In realitate - am constatat personal acest lucru, prin confruntari de rigoare - , fragmentele in discutie reprezentau o insailare nu prea abila de fraze extrase din stenogramele convorbirilor purtate de maresal cu Hitler si Joachim von Ribbentrop, redactate de Paul Schmidt. Pentru asta, Moscova nu avea nevoie sa umileasca armata romana si sa-l acopere pe generalul de corp de armata Constantin Vasiliu-Rascanu cu o rusine de care nu se va spala niciodata. Atunci, acuzatorul sovietic putea gasi stenogramele respective, cunoscute astazi in toata lumea, chiar in dosarele acuzatorilor american si britanic.

Inca nu ne-am pierdut speranta sa aflam ca sovieticii, mai devreme sau mai tarziu, vor folosi arhivele jefuite la Bucuresti pentru intocmirea unei istorii cinstite a unui razboi pe care romanii nu l-au premeditat. In ciuda tuturor vicisitudinilor pe care le-au traversat, romanii nu au incetat sa posede materia prima a acestei istorii. Faptul ca istoriografia oficiala a tarii, timp de aproape o jumatate de veac, nu s-a incumetat sa o scrie e altceva. Acest travaliu i-a fost interzis. Insa, iata, cu toate ca trupele sovietice au parasit tara in urma cu peste patru decenii, desi Uniunea Sovietica s-a destramat in urma cu aproape un deceniu, obiceiurile sovietice continua sa persiste in Romania si in zilele noastre. Multe dintre arhivele autohtone sunt inca inaccesibile, ceea ce-i determina pe istorici sa rascoleasca in disperare arhivele din strainatate. Spre a aduce acasa, in copii xerox, dupa un efort total inutil, documente existente la Bucuresti.

Chiar autorul evocarii de fata a traversat o experienta de neuitat pentru a putea reconstitui evenimentele tragice de la Odessa din octombrie 1941, pe parcursul carora au fost stersi din viata mii de oameni nevinovati. In calitate de cetatean roman n-am avut acces la documentele lamuritoare, si asta in timp ce arhivele detinatoare din Romania le vindeau cu toptanul, sub forma de microfilme, institutiilor interesate de peste hotare. Probabil, noi, nedispunand atunci de dolari, nu aveam nici acces la dosare. A trebuit sa ajungem la Washington, la Muzeul Holocaustului, spre a primi de la istoricul Radu Ioanid documentatia de care ne-am folosit pentru a deslusi cat de cat un episod tenebros. Cu alte cuvinte, ramane cum s-a stabilit mai demult: ca la noi la nimeni!

Opinia unui istoric "Ocupantul are totdeauna obiective foarte clare. S-au urmarit documentele foarte importante, care atesta continuitatea noastra politico-statala, o anumita relatie cu imperiul tarist, ulterior cu Rusia sovietica, apoi documentele referitoare la personalitatile politice, la activitatile militare, la politica externa a Romaniei. De exemplu, arhiva cabinetului maresalului Antonescu. E limpede, prin confiscarea acestei arhive se urmarea sa nu se cunoasca de ce a intrat maresalul in razboi, ce s-a intamplat cu Basarabia si Bucovina, care a fost evolutia ulterioara, pentru ca ei sa poata aduce apoi tot felul de acuzatii impotriva poporului roman, a lui Antonescu. Nu-l apar pe maresal, vorbesc despre o personalitate care a luptat pentru apararea teritoriilor nationale" Ioan Scurtu