Domiciliaţi sub pământ în centrul Capitalei. Viaţa unei familii cu trei copii în secolului XXI

Noaptea se inghesuie toti cinci in patul care ocupa toata camaruta. Ziua, ca sa aiba lumina, lasa usa deschisa si prin crapatura mica de sub pamant patrunde doar un firicel de soare. De mai bine de sapte ani, o familie cu trei copii locuieste intr-un beci. Nu au apa calda, nici caldura, iar becul tras intr-un hol mic e folosit rar, atunci cand copiii isi fac temele, "ca sa nu consume mult", dupa cum ne spune mama lor, Gabriela Ghi­busi.

Au zis bogdaproste cand proprietarul unui imobil din "Stefan cel Mare" i-a lasat sa se adaposteasca in beciul rece, plin de igrasie, colcaind de soareci. Pe atunci, mama tinea in brate un copil de 1 an si ceva si un altul de 3. Cel mare abia intrase in clasa I. "Suntem cinci frati la parinti. Am avut un apartament, dar l-am vandut, si fiecare s-a ales cu 110 mi­lioane de lei. Ca sa putem sta in beci, sotul meu a dat 60 de milioane de lei proprietarului. Familia barbatului nici nu vrea sa auda de noi. Au zis ca daca aveam doar un copil, poate ne luau la ei, dar cu 3...", povesteste femeia de doar 31 de ani, si ochii i se inrosesc de lacrimi. Si acum tine minte cum a trebuit sa racaie peretii de mucegai, sa ii dea cu smoala, sa toarne ciment si apoi sa arunce si o mana de culoare, ca sa inveseleasca putin atmosfera inghetata si urat mirositoare din beci.

Duminica s-a intors din Italia. Luminita Dobrescu, castigatoarea Cer­bului de Aur din 1969, i-a aflat po­vestea si a chemat-o la ea sa mun­ceas­ca. N-a stat decat o luna. Dorul de copii nu i-a dat pace. N-a apucat sa isi stranga bine la piept baietii, ca s-a si apucat de curatenie. A zugravit peretii, a aruncat canapeaua putrezi­ta de la atata umiditate. Pe perete a atar­nat iconite. Dar si poza celor doi copii mai mici, frumos imbracati, asezati in banca la scoala. Pe o masa are televizorul primit in dar de oa­meni cu suflet bun. Alaturi, un fri­gi­der. O carpeta cu Iisus Hristos colo­reaza peretele din fata mesei pe care femeia a asezat un servet galben. "Am ramas impresionata de cat de harnica si de curata este. Pentru mine a fost un exemplu. Nu a stat o clipa. Desi are doar patru clase, este isteata si cumpatata. Extrem de harnica si de respectuoasa, iar iubirea pe care le-o poarta copiilor este incredibila. Desi a fost atat de incercata si de batuta de soarta, nu si-a pierdut deloc bunatatea, modestia, cinstea", spune cantareata cu admiratie.

Mihaita are acum 10 ani. Este in clasa a II-a, la fel ca si fratele sau mai mic. A pierdut un an. Este insa priceput la desen, iar religia este materia sa preferata. In lipsa mamei, a invatat sa aiba grija de Robert, fratele mai mic. "Face cartofi prajiti, ciorba, pilaf. Daca vede ca sunt rufe murdare, le spala. Ii place curatenia", il lauda bunica venita sa ii ajute. Cei trei copii nu au fost niciodata intr-o excursie. Nici in tabara. Doar la circ, o singura data cu scoala, si doua zile in vizita la o matusa. Nu se plang. Se bucura de jocul plin de viata alaturi de copiii din curtea comuna in care traiesc mai multe familii, joaca fotbal si, atunci cand sunt primiti, dau o fuga la Stadionul Dinamo si fac lupte greco-romane, multumita antrenorului care le permite sa li se alature celorlalti copii inscrisi la club.

Mihai imparte cartile de joc. Este expert la macaua. In picioare are o pereche de papuci mult ravnita de fratele sau. Robert nici nu mai iese pe strada. Nu are cu ce sa se incalte. Poarta papucii mamei. "Cu banii castigati in Italia vreau sa le iau copiilor incaltaminte si rechizite", spune mama, in timp ce strange farfuriile cu ciorba din care au mancat copiii. De cand a murit vecinul lor de deasupra beciului, chirias la stat, mama si-a asezat in acele doua camarute aragazul si cutiile cu haine. Peretii stau sa cada. Geamurile nu mai sunt de multa vreme, mistuite de un incendiu. Mizeria si dezastrul din incaperi nu o sperie pe femeie. Spune ca ar face foamea si ar renova daca ar sti ca nu o sa fie data afara. "Ce mi­nune ar fi sa putem sta si noi intr-o camera care are ferestre, pe unde intra soarele. Acum, mi-am pus eu lucrurile aici, dar cand o sa vina un alt chirias trebuie sa le mut si raman tot cu beciul", spune femeia. De-ndata ce proprietarul s-a milostivit si i-a facut buletin pe Sectorul 2, femeia s-a interesat cum sa obtina o locuinta de la stat. "Prioritatea o au persoanele evacuate, oamenii cu handicap, varstnicii. Trebuie depus un dosar. Veri­ficam daca imobilul respectiv este liber, Primaria Sectorului 2 trebuie sa aiba acordul Primariei Capitalei de a da spatiul spre inchiriere si abia apoi se face repartizarea, in functie de prioritati. Lista de asteptare este atat de mare, ca este aproape imposibil ca doamna sa obtina un astfel de loc", ne-a declarat Daniela Gheorghe, consilier Directia Spatiu Locativ din cadrul Primariei Sectorului 2.

Anton este baiatul cel mare al familiei Ghibusi. Are 14 ani si este in clasa a VII-a. De cand s-a marit, tatal, zugrav, si-a propus sa-l ia pe copil cu el la munca, "sa-l invete meserie". Traiesc din alocatiile si din bursele sociale ale celor trei copii si din banii adusi de tatal lor atunci cand prinde vreo lucrare. Au trait greu de cand se stiu. Se spala in lighean, iar iarna umplu bidoanele cu apa ca sa aiba cu ce sa faca mancare si sa isi spele hainele. Nu mai spera la schimbari majore, care sa dea vietii lor nuante de roz. Statul si-a luat mana de pe ei, lasandu-i la mila oamenilor. Tot ce isi doresc este sa stea intr-o camera in care ziua sa patrunda lumina. Sa fie a lor. Sa nu traiasca zi de zi cu teama ca vor fi dati afara. Isi doresc ca cei mici sa isi poata invita, macar o data, colegii pe la ei, fara sa le fie rusine ca traiesc intr-un beci.
Cei care vor sa-i ajute pot lua legatura cu familia Ghibusi la numarul de telefon: 0764.510.316