Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
A trecut prin multe, dar a supravieţuit de fiecare dată. Nu a spus nu nici unuia dintre cei care i-au solicitat un interviu, în ciuda faptului că a trecut printr-o intervenţie chirurgicală şi a învăţat iar să meargă, să scrie, să vorbească.
A trecut prin multe, dar a supravieţuit de fiecare dată. Nu a spus nu nici unuia dintre cei care i-au solicitat un interviu, în ciuda faptului că a trecut printr-o intervenţie chirurgicală şi a învăţat iar să meargă, să scrie, să vorbească.
A avut parte şi de invidii, dar cei mai mulţi l-au iubit întotdeauna. Născut la 13 aprilie 1930, la Tîrgu-Jiu, în Duminica Floriilor, în zodia de foc a Berbecului, Sergiu Nicolaescu mai poartă un prenume despre care nu ştie aproape nimeni, cel de Florin. Ce se ştie sigur şi precis este că filmele lui au convins. I-a plăcut să fie regizor al filmelor sale, al bătăliilor şi nimeni nu ar fi reuşit acest lucru mai bine şi mai perfect decît el. Casa îi este tapetată cu obiecte de colecţie, pistoale, săbii, coifuri, chipiuri, cu premii obţinute de-a lungul timpului, dar şi cu orhidee, flori care îi plac foarte mult.
Ambitie. Povestea vieţii lui este lungă şi plină de peripeţii şi, aşa cum spune şi cunoscutul regizor, “numai partea asta de aventură, copilăria, m-ar ţine o zi întreagă la poveşti”. Noi completăm că nu ne-ar ajunge paginile ziarului ca să vorbim despre filmele lui Sergiu Nicolaescu şi semnificaţia lor pentru cinematografia românească. Nu este superstiţios, dar are cîteva idei fixe, printre care disciplina. E ambiţios şi nu renunţă la un lucru pînă nu reuşeşte să-l facă perfect. Cînd Sergiu avea 5 ani, familia lui se stabilea la Timişoara, unde începea cea mai frumoasă aventură – fuga de acasă la cinematograf, unde puştiul Sergiu Nicolaescu vedea un film de două-trei ori. “Copilăria mea e fabuloasă pentru că am trăit lucruri fabuloase”, povesteşte regizorul. “Am trăit perioada legionară, am trăit războiul, venirea ruşilor. În Banat nu simţeam etniile aşa cum le simţeau regăţenii, de pildă. Eram prieteni, conta doar cine era şeful bandei şi... cum eu am fost şeful bandei nu am avut probleme. Aveam în subordine vreo 30 de puşti, iar zona noastră se întindea de la Spitalul Militar pînă la podul dintre Cetate şi Mehala. Eram pe maidan de dimineaţa pînă seara. Numai partea asta de aventură m-ar ţine o zi întreagă la poveşti. Nu pot uita subteranele turceşti care duceau spre puncte vitale ale oraşului, precum Spitalul German, Spitalul Militar, cazărmi sau spre sinagogă – toate erau ale noastre. Aici ne ascundeam prăzile, adică pistoale, obuze şi alte lucruri pe care le descopeream în drumul nostru prin dedesubturile oraşului. Aveam o plăcere extraordinară de a simula bătăliile navale. Ştiam tot ce se putea şti despre orice navă importantă. Cîte tunuri are, ce tonaj. Construiam corpul navelor asemenea aeromodelelor, din hîrtie pergamentată, pe care o vopseam cu ulei, pentru a le face impermeabile. Le dotam cu tunuri în miniatură în care puneam praf de puşcă cu fitil, alice sau bile de rulmenţi. De aici pasiunea pentru mare, dar şi dorinţa de a deveni marinar. Dacă mă gîndesc bine, adolescenţa mi-a lipsit. Ca şi cînd din copilărie am intrat direct în viaţa dură pe care ne-o impuneau timpurile. Acesta a fost şi motivul pentru care am ales să fac ultimele patru clase de liceu în doi ani... Nu mai eram un copil, dar nici adult. La terminarea liceului, în 1948, intrasem la trei facultăţi: Belle Arte, Politehnică şi Şcoala de Ofiţeri de Marină.”
Totul sau nimic. “La Şcoala de Ofiţeri de Marină din Constanţa am învăţat tot ce înseamnă disciplină, cum să dai ordine, cum să te impui în faţa soldaţilor. Păi, cum credeţi că aş fi reuşit să ţin în frîu atîţia figuranţi la toate filmele istorice pe care le-am făcut dacă nu mă impuneam şi nu ţineam la disciplină? Pot să spun că în echipa mea, de-a lungul timpului, nu au rămas decît cei mai buni dintre cei buni. Cei care nu aveau disciplina în sînge, cei care nu înţelegeau rigurozitatea mea, cei care nu mă ascultau nu filmau cu mine. Sportul a fost în permanenţă pentru mine o preocupare. Am început cu scrimă în copilărie, atletism, apoi, cînd am venit în Bucureşti, am făcut rugby şi am ajuns pînă la lotul naţional. Pe urmă, tot ce am făcut în sport m-a ajutat foarte mult în film. Sportul şi mişcarea mi-au oferit o altă viziune asupra vieţii. La «Noi, cei din linia întîi», la Cota 2000, nu se ţinea nimeni după mine. Eu cînd le ceream cascadorilor sau actorilor ceva ştiam ce cer. De aceea numai adevăraţii cascadori au rămas cu mine, chiulangiii şi laşii s-au ferit. Deşi au început meseria cu mine, după aceea m-au evitat.”
Intens. “La Şcoala de Ofiţeri de Marină m-au primit după multe aprobări”, spune Sergiu Nicolaescu. “Exista un obicei vechi în Marină. Dacă aveai nevoie de femei, ţi se dădeau cîteva ore libere. Acum nu ştiu dacă mai există acel obicei, dar pe vremea aceea se respecta încă. Nu am urmărit să fiu idol al femeilor sau să am succes în acest sens. Cine m-a plăcut m-a plăcut, cine nu, nu. Totul a venit de la sine. Sigur că eram mai intens decît alţi colegi, dar nu am făcut ceva special pentru asta.”
Rigoare. Mereu stăpîn pe situaţie, foarte corect, dedicat cauzelor în care crede, nu abdică de la principiile sale şi tot ceea ce face e bine calculat. Anii ’70-’80 au fost cei mai fecunzi pentru regizor. A înfiinţat prima şcoală de cascadori din România. A fost nevoit să se specializeze singur în toate direcţiile pentru a se ridica şi a se menţine la nivelul filmelor internaţionale. Făcea cîte două sau trei filme pe an, iar în paralel se documenta pentru proiectele viitoare cu multă rigoare. “Şcoala de Ofiţeri mi-a dat mai mult curaj. E ceva să conduci o armată. Să-i ţii, să creadă şi ei cînd pleacă la asalt. Sînt un bun organizator şi am autoritate. Sînt Berbec, iar ascendentul meu e în Leu. Deci două semne de foc.
E mare prăpăd. Am avut şi am pasiune pentru cai. E foarte greu astăzi să mai faci un film cu cai. Am avut şi 500 de cai la un film. Cînd ai o şarjă de cavalerie, cum am avut eu la «Mircea», trebuie să simţi treaba asta. Vreau să spun că în clipa în care filmam aşa ceva simţeam emoţia, chiar şi calul simţea că în spate vin alţi 300 de cai şi alerga cu burta la pămînt. Sînt un războinic înnăscut, de aici pasiunea pentru săbii, pistoale. Merg la poligon cel puţin o dată pe lună. Sînt lucruri pe care nu le poţi învăţa. Nu poţi să spui: «Iau un actor şi îl fac comisarul Icsulescu». Trebuie să aibă obişnuinţa armei. Eu trag cu amîndoi ochii deschişi. Nu ai să mă vezi pe mine cu un ochi închis. Am îmbătrînit, dar nu pot să mă schimb. Nu ghicesc lucrurile, le ştiu.”
Profesiune de credinta. Unii spun că este unul dintre cei mai duri regizori români. Cu toate astea, actorii şi cascadorii cu care a lucrat de-a lungul timpului l-au descris ca fiind foarte corect. Cert este că Sergiu Nicolaescu este un supravieţuitor, un luptător, un profesionist cu o viziune foarte clară asupra filmului său. A fost întotdeauna cel dintîi. Înaintea actorilor, a cascadorilor, a oricui. A muncit ca nimeni altul şi nimic nu a contat mai mult ca filmul în viaţa lui Sergiu Nicolaescu. Cel mai important premiu la care a rîvnit a fost mereu Spectatorul român. Poate nu a obţinut Palme D’Or la Cannes, dar sigur sălile de cinematograf româneşti vor fi pline de săptămîna viitoare, cînd pe marile ecrane va rula “Supravieţuitorul”. Valoarea unui om este dată de ceea ce lasă în urma lui, iar Sergiu Nicolaescu ne-a dăruit “Ultima noapte de dragoste. Întîia noapte de război”, “Osînda”, “Pentru patrie”, “Mihai Viteazul”, “Noi, cei din linia întîi”, “Ciuleandra”, “Capcana mercenarilor”, “Mircea”, “Orient Express”... Nu ne-ar ajunge spaţiul tipografic pentru realizările sale. Nouă nu ne rămîne altceva de făcut decît să încheiem spunînd “Domnule Comisar, cu dragoste, de ziua dumneavoastră, La mulţi ani!”...
Copia fidelă a unchiului său
Comisarul Moldovan este unul dintre cele mai cunoscute şi iubite personaje ale cinematografiei româneşti, el făcîndu-şi apariţia pe marele ecran o dată cu lansarea în 1972 a filmului “Cu mîinile curate” al lui Sergiu Nicolaescu. Comisarul era copia fidelă a unei persoane foarte dragi cunoscutului regizor, unchiul său, Gheorghe Cambrea, închis de comunişti timp de 15 ani. Un bărbat înalt, elegant, care conducea o maşina americană, purta întotdeauna pălărie şi un anumit model de pantofi nu avea cum să nu înflăcăreze imaginaţia puştiului Sergiu Nicolaescu. După “Duelul” (1981), regizorul a fost obligat de cenzura comunistă să oprească seria. Asta pînă acum cîţiva ani, cînd i-a venit ideea unei continuări, idee care s-a materializat curînd în scenariul filmului “Supravieţuitorul”, scris de regizor împreună cu jurnalista Adina Mutăr şi produs de MediaPro Pictures. Cîteva replici au devenit celebre dacă ar fi să amintim doar de “Un fleac, m-au ciuruit!” sau “Nu trage, dom’ Semaca, sînt eu, Lăscărică!”. După cel de-al doilea război mondial, Comisarul Moldovan e condamnat la ani grei de puşcărie politică. Distracţia colonelului sovietic (Ion Dichiseanu) care conducea închisoarea era să joace ruleta rusească. Norocul, instinctul de supravieţuire, dar şi prezicerea Zaradei (Ileana Lazariuc, o apariţie de neuitat pe ecran), cum că nu va muri atins de glonţ, l-au făcut pe Moldovan să apuce ziua graţierii. La sfîrşitul anilor ’70, soarta îl aduce într-un oraş din centrul Europei, unde o veche cunoştinţă din tinereţe, diabolicul Goldberg (Vladimir Găitan), patronează aşa-numita ruletă rusească încrucişată, în care doi oponenţi trag unul în altul. Fostul comisar intră în jocul diabolic, iar atracţia spectacolului va fi confruntarea dintre el şi fostul interpret Cristian Vasile (Ion Riţiu, incredibil), prieteni din tinereţe. Moldovan începe să desluşească iţele unei vechi întîmplări în care mai fuseseră implicaţi Goldberg, Cristian Vasile şi iubita acestuia, Zarada. Folosindu-se de fler şi de două ajutoare de nădejde, Limbă, prieten vechi, dar care şi-a păstrat obiceiurile din tinereţe, furturile mărunte, interpretat de Jean Constantin, şi un şofer de taxi, interpretat impecabil de Cristi Iacob, comisarul dejoacă planurile inamicilor şi, folosindu-se de şarmul său infailibil, îl va tapa pe Goldberg de un milion de dolari. “Oricum ar fi, spune Sergiu Nicolaescu, sînt ferm convins că nimeni nu va sesiza sfîrşitul filmului indiferent cît va încerca.” Noi spunem doar atît, orice film bine făcut merită văzut şi doar cei care îl văd îşi pot da cu părerea…
