“Dormiţi liniştiţi, Justiţia lucrează pentru voi!”

"Dormiţi liniştiţi!", cam aşa s-ar traduce recomandarea pe care au făcut-o presei Judecătoria Sectorului 1, Consiliul Superior al Magistraturii şi alte organizaţii ale magistraţilor, reprezentanţi ai Ministerului Public.

Evident că jurnaliştii din presa scrisă şi audiovizuală nu s-ar interfera atât de aprins cu holurile şi sălile de judecată dacă într-adevăr am avea zilnic dovada că instanţele româneşti aplică corect legea, respectă dreptul la apărare şi s-ar constitui într-un garant al independenţei şi, desigur, al eficienţei Justiţiei.

Or, aproape în toate cazurile publice, îndelung mediatizate de presa românească, Justiţia ne-a rămas datoare. Onoarea ei, atâta cât există, n-a fost umbrită de "teroarea presei", ci de propriile rătăciri, de mentalităţi şi poziţii procesuale care amintesc de Justiţia statului totalitar.

O DEZBATERE NAŢIONALĂ
Am fost de curând în SUA, la Miami. Am urmărit un documentar de televiziune, "Lace", dedicat unei tinere femei, Lace Patterson, însărcinată în luna a opta, ucisă de soţul ei. Trupul femeii a fost aruncat într-un lac. Timp de un an nu este găsit. Datorită presei americane, acest caz nu a fost îngropat, cum este cazul Elodiei Ghinescu.

Deşi o primă instanţă îl absolvă pe bărbat de vreo culpă, procesul se mută în alt stat, jurnaliştii înregistrează fiecare cuvânt, fiecare pas, fiecare gest al celui învinuit şi după doi ani are loc procesul, condamnarea şi execuţia celui vinovat. Adevărul a triumfat.

Filmul punea în lumină responsabilitatea presei, care a fost deschizător de drumuri în rezolvarea cazului şi parteneriatul perfect între justiţie şi presă. Nimeni nu i-a amendat pe jurnalişti, n-a apreciat că şi-au depăşit atribuţiile, că fac presiuni, că ridică o justiţie paralelă.
Prin gravitatea lui, filmul "Lace" a fost un proces pe rol, dar şi o dezbatere naţională. Iniţiată de presa americană.

CAZUL ELODIA
Credeţi dvs. că dosarul Elodiei Ghinescu, dacă s-ar fi judecat într-o ţară cu o Justiţie cu adevărat independentă, ar fi dat posibilitate poliţistului Cioacă să-şi vadă netulburat de viaţa lui, să dispună de averea dispărutei şi să se ocupe de educaţia copilului, ca şi când n-ar fi fost implicat în această tragedie?!

Aşa cum, dacă George Becali ar fi fost chemat la Procuratură, şi nu arestat cu participarea mascaţilor şi a camerelor de televiziune, am fi socotit reţinerea lui pentru 24 de ore un pas normal al Justiţiei. Şi nu un spectacol cinic, o extravaganţă, o caricatură a normei legale într-un stat de drept. Un efect neaşteptat al acestor derapaje este transformarea victimelor în agresori.

CAZUL MIHAELA RĂDULESCU
Nu mai departe de noi - cazul Mihaelei Rădulescu. Nu ne interesează viaţa ei privată, cota de adevăr dintr-un divorţ dramatic, nici tribulaţiile sentimentale ale celor doi soţi.



Ne interesează ce s-a întâmplat vineri seara într-o parcare şi mai ales modul în care purtătorul de cuvânt al Poliţiei Române, trecând peste detalii, defineşte evenimentul ca fiind "furt calificat, tâlhărie" din partea Mihaelei Rădulescu. Să ne amintim că în accidente clare, soldate cu morţi şi răniţi, provocate de persoane sus-puse şi a căror culpă era limpede ca lumina zilei, comunicatele poliţiei au fost laconice: "Nu ne putem pronunţa".

Persoana atacată de doi colegi jurnalişti era Mihaela Rădulescu.
Persoana după care a alergat şoferul maşinii, pe care a blocat-o în parcare şi a atins-o extrem de periculos cu botul maşinii, este Mihaela Rădulescu. Anunţând Poliţia, jurnalista îşi dă seama că, în câteva secunde, cei doi hăitaşi vor părăsi locul faptei. Şi atunci reţine şoferului cheile din contact şi o borsetă, obiecte care vor fi remise imediat agenţilor de poliţie.

Ce să fi determinat lipsa de prevedere a echipajului de poliţie, care dă prin vocea purtătorului de cuvânt un verdict pe loc, în loc să cerceteze cu mai multă profesionalitate ecuaţia agresiunii?

Să ne amintim că nu Mihaela Rădulescu îi convocase în ziua de 13 martie, la ora 21:00-22:00, în parcarea Rin Grand Hotel pe cei doi jurnalişti paparazzi. Nu Mihaela Rădulescu îi provocase. Aşa cum s-a întâmplat, ziaristul a alergat după maşina ei, i-a lipit aparatul foto de parbriz, a orbit-o cu bliţul şi cu toate apelurile acesteia de a înceta nu s-a lăsat înduplecat.

Nu Mihaela Rădulescu l-a urmărit pe şoferul maşinii, ci acesta din urmă o alerga ca pe o ţintă prin parcare. Nu jurnalista a folosit un limbaj suburban, ci distinşii colegi de presă. Cu toate acestea, în viziunea investigatorilor doamna Rădulescu este învinuită penal. Trustul "Ringier" şi cei doi cavaleri ai violenţei n-au nimic de suferit.

DESPRE JUSTIŢIA DIN ROMĂNIA
Aşa începe un proces în Justiţia română. Vrem să se facă dreptate repede, eficient, echilibrat, cu severitate, dar nu transformând victimele violenţei în agresori. Nu protejând infractorii şi mediile interlope.

George Becali are desigur multe atitudini publice necontrolate, dar Justiţia, prin toate acţiunile de ordin procedural în dosarul acestuia, a creat o gravă discriminare - hoţii, în libertate şi păgubitul, în carceră.

Aceasta este deviza cazului. Restul sunt speculaţii. Oricât li s-ar cere jurnaliştilor să stea pe banca "rezervelor", în afara meciului jucat de justiţie şi pierdut în faţa opiniei publice de nenumărate ori, oricât li s-ar cere să doarmă liniştiţi şi să nu streseze preşedinţii de instanţe, cred că ei, jurnaliştii, nu vor urma aceste recomandări. Şi-ar părăsi misiunea.

Mai mult, nu există nici o garanţie că ideea de dreptate, de adevăr se poate înfăptui în România de azi, lăsând justiţia să lucreze netulburată de privirea şi de investigaţiile presei. Altfel câinele de pază al democraţiei ar deveni o biată potaie, ţinută-n lanţ şi hrănită cu firimiturile comunicatelor de presă.