Două pizza sau o carte pe lună?

Ce poţi face cu alocaţia de 32 de lei? Dar cu cea de 40? Se poate cumpăra o carte. Sau un ghiozdan. Un licean poate mânca două pizza într-o lună. Guvernul spune că banii sunt suficienţi şi că o majorare ar însemna încurajarea celor care nu muncesc, să trăiască din banii copiilor.

Citiţi şi: • Indemnizaţie de mamă şi • Indemnizaţia de mamă: Proiect legislativ amânat

BAFTA ELEVULUI - Alocaţia de stat pentru copii a ajuns la 40 de lei

Ce poţi face cu alocaţia de 32 de lei? Dar cu cea de 40? Se poate cumpăra o carte. Sau un ghiozdan. Un licean poate mânca două pizza într-o lună. Guvernul spune că banii sunt suficienţi şi că o majorare ar însemna încurajarea celor care nu muncesc, să trăiască din banii copiilor.

Aleşii noştri nici măcar nu fac diferenţa între familiile sărace care trăiesc din salarii mici şi cele care aşteaptă "pomană de la stat‘‘. Confuzia gravă care se face la noi este aceea între "cerşetorie‘‘ sau "pomana de la stat‘‘ şi drepturile cetăţeanului. Nu există nici măcar o bază de date care să arate exact care este situaţia celor care primesc ajutoare băneşti de la stat, însă propunerile legislative de majorare a indemnizaţiei de maternitate şi a alocaţiilor sunt respinse din start, considerându-se că ar încuraja "abuzul‘‘. Astfel stând lucrurile, sumele pe care le dă statul sub o formă sau alta, pentru creşterea şi educarea copiilor, rămân fixe.

ÎNCERCĂRI RESPINSE. Săptămâna trecută, Jurnalul Naţional aborda subiectul creşterii indemnizaţiei de maternitate. Guvernul se plânge că este bombardat cu o mulţime de proiecte legislative ale mai multor parlamentari, dar problema unei schimbări nu se poate pune. "Au fost 8 iniţiative legislative de la sfârşitul lunii iunie 2007 până în 2008, în legătură cu creşterea acestor alocaţii, dar la momentul în care s-a votat bugetul s-a convenit să existe această creştere a alocaţiei de stat pentru copil de la 25 de lei până la 32 pentru lunile ianuarie şi februarie, iar începând cu luna martie, la 40 de lei. Toate celelalte iniţiative au fost respinse de parlament‘‘, spune Theodora Bertzi, Secretar de Stat în Ministerul Muncii, departamentul Afaceri Sociale şi Egalitate de Şanse. Asta după ce Paul Păcuraru ne explica imposibilitatea unei majorări a indemnizaţiei pentru mame, ca procent din venitul acestora, argumentând cu: "Nu pot să-ţi dau 50 de milioane ca să stai acasă.‘‘ Aleşii noştri resping toate proiectele legislative considerând că forma în care se acordă alocaţiile acum este "cea mai favorabilă‘‘. Iar propuneri legislative vin în continuare, pentru majorarea indemnizaţiilor şi a alocaţiilor, doar că n-au nici o şansă.

PE HĂRTIE STĂM... Teoretic, statul a scos mai mult "din buzunar‘‘ pentru întreţinerea copilului. Situaţia ar trebui să ne mulţumească. Peste 4 milioane şi jumătate de copii au beneficiat anul acesta de alocaţii. Suma totală acordată de stat pentru aceste alocaţii a fost de aproape 1,4 miliarde de lei. Toate bune şi frumoase, alocaţia a crescut semnificativ. Ca şi salariile bugetarilor privilegiaţi. Că dacă tot au mai dat, ceva la alocaţii, aleşii noştri şi-au dat, tot pentru 2008, lefuri mai mari... tot cu 28%-30%! Asta doar pentru salariile de bază, fără a mai pune la socoteală sporurile, primele, diurnele şi diversele cheltuieli pe care statul le decontează pentru cei mai fericiţi dintre bugetari. Astfel încât suma totală alocată de stat pentru ei depăşeşte cu mult cei 1,4 miliarde de lei. Ar mai fi o problemă: deşi indemnizaţia primită de părinte în primii doi ani după naşterea copilului, alocaţia copilului până la vârsta de 2 ani şi alocaţia de după această vârstă reprezintă venituri care ar trebui, teoretic, să asigure creşterea copiilor, se consideră că nu există nici o legătură între ele şi se plătesc din bugete diferite. Alocaţia de stat pentru copii (200 lei/lună până la 2 ani şi 40 lei/lună până la 18 ani, exceptând cazurile speciale – n.r.) nu a fost plătită niciodată din bugetul de asigurări. Din acest buget se acordă indemnizaţia de creştere a copilului (600 lei/lună până la 2 ani, exceptând cazurile speciale – n.r.). Executivul consideră că acordarea alocaţiei este pur şi simplu o "voinţă a sa de a susţine familia care are un copil mic‘‘. Ideea ar fi că alocaţia de stat pentru copii nu are nici un fel de criteriu de prevenire a sărăciei, ci unul universal. "Pentru ca o alocaţie să aibă rolul de creştere a natalităţii, pentru a susţine familiile sărace, în mod normal ar trebui să aibă criterii bine stabilite. Aşa este în toată Europa şi peste tot în lume. Alocaţiile care susţin familia, nu alocaţia pentru copii, pentru că asta este altceva, acestea sunt date în funcţie de veniturile familiei, în funcţie de numărul de copii din familie, exact aşa cum sunt date şi la noi alocaţia monoparentală şi cea complementară‘‘, argumentează secretarul de stat Theodora Bertzi.

POMANĂ DE LA STAT. Dacă salariile aleşilor sunt pe merit, alocaţiile copiilor sunt considerate de unii dintre aleşi "pomană‘‘. S-au mărit până la 10 euro. Asta în timp ce un copil britanic primeşte de la stat 1.400 de euro pe lună. În Italia, alocaţia este de peste 135 de euro pentru familiile cu un copil, 257 pentru cei care au doi copii, şi aproape 375 pentru cei care au trei copii. Bulgaria nu stă mai bine la acest capitol, copiii având în medie cam aceeaşi sumă alocată pentru traiul de zi cu zi ca şi ai noştri. Guvernele din Ungaria, Slovenia şi Cehia acordă în medie 50 de euro pentru copii. În România, elevii învaţă de la cele mai fragede vârste despre formele de protest precum greva japoneză sau despre protestele de stradă care le pot rezolva problemele. Aşa cum s-a întâmplat în luna ianuarie, când au protestat elevi din 13 judeţe ale ţării, pentru a se acorda alocaţia şi elevilor care au împlinit 18 ani, eliminaţi din calcule printr-o ordonanţă de urgenţă discriminatorie. Tot despre discriminare se poate vorbi şi în cazul actualei legislaţii care a eliminat posibilitatea ca părinţii să primească de la stat o indemnizaţie bazată pe contribuţia fiecaruia la buget, suma devenind aceeaşi pentru toţi. Copiilor li se dau 200 de lei până la vârsta de 2 ani sau până la 3 ani, atunci când au un anumit grad de handicap. După acea vârstă alocaţia devine de 40 de lei. În alte ţări alocaţia reprezintă între 8 şi 15 la sută din salariul mediu lunar al unui părinte. În Franţa, Belgia, Danemarca şi Suedia, alocaţia creşte cu până la 200% pentru mamele singure, pentru orfani, pentru copiii cu handicap şi pentru cei daţi în plasament. O femeie din Franţa îşi creşte singură copilul cu aproape 700 de euro de la stat.

Prea mulţi bani pentru copii?

În luna iunie 2007 a fost transmisă o propunere legislativă aparţinând grupurilor parlamentare PSD, PC, PRM şi UDMR pentru modificarea şi completarea Legii nr.61/1993 privind alocaţia de stat pentru copii, republicată, în sensul majorării cuantumului alocaţiei de stat la 200 de lei pentru toţi copiii. MMFES a respins iniţiativa legislativă, motivând prin existenţa altor măsuri de asistenţă socială care să contribuie la susţinerea familiilor cu copii, pe lângă alocaţia de stat. Acestea sunt alocaţia familială complementară, alocaţia de susţinere pentru familia monoparentală, ajutorul social, masa la cantina de ajutor social, programul de dezvoltare a creşelor şi grădiniţelor, serviciile destinate prevenirii abandonului copiilor de către familiile naturale etc. Ministerul a spus că majorarea la 200 de lei a cuantumului alocaţiei de stat pentru copii ar conduce pentru cea mai mare parte a familiilor cu copii excluderea de la o serie de alte prestaţii şi servicii sociale ţintite spre anumite nevoi ale membrilor familiei: burse şcolare, ajutor social, ajutor pentru încălzirea locuinţei, alte beneficii bazate pe testarea veniturilor. Cea mai mare problemă ar fi aceea a banilor, pentru că efortul bugetar anual ar fi de 10 miliarde de lei pentru plata alocaţiei de stat pentru toţi cei aproximativ 4 milioane de copii şi tineri care sunt îndreptăţiţi să beneficieze de această prestaţie, potrivit legii. În acelaşi răspuns al ministerului se preciza: "Majorarea alocaţiei de stat pentru copii la 200 de lei poate avea şi efectul nedorit al creşterii numărului de copii în familiile sărace, care astfel vor trăi numai din alocaţii, fără să mai dorească includerea în măsurile active pentru realizarea bunăstării familiale.‘‘

Trăiţi bine!

În anul 2008 alocaţia de stat pentru copii se acordă în următoarele cuantumuri: 200 de lei pentru copiii în vârstă de până la 2 ani, respectiv 3 ani pentru copilul cu handicap, aşa cum specifică OUG nr.148/2005, cu modificările şi completările ulterioare; 32 de lei pentru lunile ianuarie şi februarie 2008 şi 40 de lei din martie 2008 pentru toţi copiii în vârstă de până la 18 ani şi pentru cei care au împlinit 18 ani şi sunt la şcoală; 64 de lei pe ianuarie şi februarie 2008 şi 80 de lei din martie 2008 pentru copiii cu handicap după împlinirea vârstei de 3 ani.

DISCRIMINARE DE DRAGUL “TRENDULUI”?

Poate că principiile corectitudinii politice au stat la baza egalizării sumei acordate copiilor, pentru a se încerca o “discriminare pozitivă” a celor care nu au posibilitatea să crească un copil. Dar nefiind vorba de rasă, sex, convingeri politice ori religioase, nu se poate pune problema aşa. Este vorba de bani, deci devine doar de o discriminare grosolană a celor care contribuie la buget prin taxe şi impozite. “Nu toate femeile beneficiază de acea indemnizaţie de creştere a copilului pentru că nu se încadrează în criteriile legii 148, în sensul că n-au lucrat timp de 12 luni fără întrerupere sau au alte situaţii şi atunci s-a preferat să se facă această alocaţie de 200 de lei tocmai pentru că şi în astfel de situaţuaii să există această sumă care să intre în familie. Dar majorarea acestei sume peste 200 de lei nu a fost aprobată în nici una din iniţiativele parlamentare, influenţa bugetară ar fi foarte mare, ca şi dependenţa care ar fi creată de alocaţii. Aceasta nu este o alocaţie de susţinere a familiei împotriva sărăciei”, mai spune secretarul de stat din Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse. Dar acelaşi minister demonstrează că principiile pe baza cărora au fost calculate indemnizaţiile şi alocaţiile se contrazic recoproc. Asta pentru că, după ce s-a încercat o politică populistă, prin “a da bani la toată lumea”, Executivul s-a trezit în situaţia de a încuraja natalitatea în familiile fără venituri. Drept pentru care s-a motivat respingerea proiectelor de majorare a indemnizaţiior şi a alocaţiei tocmai pentru a elimina acest pericol. “Există şi raportul comisiei de la Camera Deputaţilor, cu exact aceeaşi motivaţie ca şi a noastră. Există şi o analiză făcută de Academia Română care arată că astfel sunt încurajaţi să trăiască din banii statului cei care nu vor să muncească. Nu numni noi am spus-o. Ideea este să susţii familia pentru creşterea copilului, dar să încurajezi şi munca, deci toate tipurile de alocaţii de susţinere familială se dau în funcţie de venitul familiei. Pentru familie avem alocaţia monoparentală, avem alocaţia complementară, pentru cele cu mulţi copii care au venituri sub 183 de lei pe membru de familie. Dar alocaţia de stat pentru copii este universală. Alocaţiile nu sunt pentru cei care contribuie la buget, ci ca să-i susţină pe cei care nu contribuie şi care sunt săraci”, mai explică secretarul de stat. Păi tocmai aici e problema: se face confuzia între familiile sărace care muncesc din greu pe bani puţini, dar contribuie la buget, şi famille sărace care nu muncesc şi nu aduc nici un ban statului, dar iau.

POPULISM ŞI NU PREA... Să zicem că trecem peste faptul că de la departamentul “Egalitate de şanse” din Ministerul Muncii a pornit de la ideea că ar trebui descurajată natalitatea în familiile sărace (fie şi cu explicaţia că ar fi vorba despre familiile care procrează cu scopul de a trăi din banii daţi de stat pentru copii) – lucru care se bate cap în cap cu denumirea departamentului şi a ministerului. Dar ideea populistă care s-a aplicat odată cu schimbarea legii pentru acordarea indemnizaţiei de maternitate, îi pune acum pe guvernanţi într-o ipostază paradoxală cu patru elemente care se contrazic între ele, fiecare cu fiecare: 1. se vrea încurajarea natalităţii; 2. nu se vrea încurajarea natalităţii (în familiile sărace); 3. se vrea egalitatea de şanse (şi de ajutor de la stat pentru copii); 4. nu se vrea încurajarea celor care trăiesc din alocaţiile copiilor, drept pentru care acestea trebuie să rămână mici. Nici o clipă nu s-a pus problema familiilor sărace care contribuie la buget, plătind asigurări, dar care sunt discriminate prin acordarea aceleiaşi sume ca şi celor care nu plătesc nimic la stat. Nici problema elevilor care au părinţi cu salarii mici, adică majoritatea. Alocaţia i-ar putea ajuta, dar cu 40 de lei pe lună nu se pot face prea multe. 390.000 de copii primesc acum alocaţia de 200 de lei, dar numai 195.000 de familii primesc indemnizaţia de 600 de lei. Asta nu înseamnă că aproape 200.000 de familii trăiesc din banii copiilor, deoarece este posibil ca unii să nu îndeplinească toate criteriile sau să nu aibă nevoie de aceşti bani. Baza de date a MMFES nu ne permite să aflăm care este situaţia, pur şi simplu pentru că nu există. ”Acum se lucrează la un soft care să cuprindă o zabă de date cu ajutorul căreia se vor putea face corelaţii şi raportări şi se va şti exact câte tipuri de alocaţii ajung într-o familie. Vom putea spune câte familii trăiesc numai din alocaţie. Sunt 8 milioane de beneficiari la această dată. După ce vom avea acea bază de date se va putea analiza exact cazurile şi atunci se va putea face o propunere. De dorit este ca în momentul în care aceasta va funcţiona, fondurile de stat să fie focalizate tocmai acolo unde ele sunt necesare”, spune Theodora Bertzi. Unde? O luăm de la capăt? Pentru că nimeni nu este lămurit ce înseamnă “unde sunt necesare”. Să însemne familiile sărace care nu contribuie la buget pentru că nu muncesc, dar au nevoie de bani să-şi crească copiii? Să fie familiile sărace care contribuie la buget? Să fie cei care aduc mai mulţi bani la buget, deci ar trebui să aibă indemnizaţii mai mari? Deocamdată chiar asta este problema: nu se ştie ce se vrea! Până vor înţelege şi guvernanţii noştri că peste 50% dintre părinţii tineri din România sunt săraci pentru că muncesc mult pe bani puţini, dar contribuie la buget prin taxe şi impozite, copiii vor fi în continuare privaţi de un venit mai mare, ca nu cumva să se încurajeze familiile care ar profita de banii statului.

CONSECINŢELE ÎMBåTRÂNIRII POPULAŢIEI

Fără a putea sfida sau ocoli regulile de bază ale conexiunii între investiţie şi profit, România a început deja să plătească preţul scăderii natalităţii. Situaţia se va agrava de la un an la altul. Aproape jumătate dintre români primesc acum ajutor financiar de la stat, sub o formă sau alta. O statistică a Ministerului Muncii arată că anul acesta aproape 10 milioane şi jumătate de oameni (trei ori mai mult decât în 2004) sunt beneficiarii unui ajutor social. Această situaţie ne afectează bugetul. Rezolvăm problema lăsând copiii mai săraci decât sunt? Descurajând în continuare natalitatea şi încurajându-i pe români să plece din ţară? Studiile arată că în ritmul ăsta, în anul 2050, unul din trei români va avea peste 65 de ani. Gestionarea acestei situaţii de criză presupune proiecte pe termen lung şi investiţii în populaţia tânără. Dacă ne rezumăm la a spune că sunt prea mulţi români care “primesc pomană de la stat”, iar asta ne face mai săraci, înseamnă că uităm de pensionarii care au cotizat o viaţă întreagă pentru a trăi dintr-o pensie de mizerie în urma unor erori de corelare. Şi, mai ales, uităm că investiţia în creşterea şi educaţia copiilor este unul dintre cele mai importante lucruri pentru viitorului unui stat. Dacă ne deranjează că se acordă anual 30 de forme de ajutoare de stat, iar cei mai mulţi beneficiari sunt cei 4 milioane de copii cu vârste între 2 şi 18 ani, care primesc alocaţie lunară, ar trebui să găsim o soluţie bugetară, nu să ne facem griji că avem prea mulţi copii. A doua categorie “periculoasă” pentru buget este cea a familiilor sărace care beneficiază de ajutoare financiare. Aici nu se face diferenţa între familiile care plătesc impozite din salariu şi cele care nu contribuie la buget.

PROBLEME DE STRATEGIE

Statul, prin instrumentele economice şi non-economice ale politicii sale familiale, influenţează puternic calitatea vieţii de familie însă deşi are un rol foarte important. Înregistrează eşecuri ori de câte ori încearcă să se substituie familiei în loc de a o ajuta în realizarea funcţiilor ei. Politica familială depinde de o ideologie, de valori implicite. Faptul că în România familia este predominant nucleală şi că veniturile sunt diferenţiate, duce la situaţia practică în care familiile cele mai numeroase sunt cele mai sărace (după venitul net lunar pe un membru de familie). Numărul aducătorilor de venituri în familie ramânând fix (unul sau doi), indiferent de dimensiunea familiei, iar aceste venituri nedepăşind, în general, o sumă modică, în cazul familiilor numeroase (adică cu mulţi copii) rezultatul este că, practic, mai mulţi oameni trebuie să trăiască din aproximativ aceleaşi venituri ca şi în familiile mai puţin numeroase. Ponderea cea mai mare în populaţia săracă o au minorii şi tineretul inactiv. Astfel, potrivit estimărilor Institutului de Cercetare a Calitatii Vieţii jumătate dintre familiile cu trei şi mai mulţi copii şi o treime din cele cu doi copii trăiesc în sărăcie. Din această situaţie, observăm că naşterea fiecărui copil reprezintă o scădere a venitului net lunar pe membru de familie. Compensarea oferită de stat (inclusiv prin sistemul alocaţiilor de stat) pentru naşterea celui de al doilea sau al treilea copil este insuficientă, sistemul actual de alocaţii nefacând decât să adâncească, şi nu să atenueze, disparităţile dintre familii.