Dreptate băgată de lege la zdup

Dreptatea, băgată la ocnăde lege

• de Valentin Zaschievici

"Instanţele de judecată ne-au obligat într-un anume sens prin hotărârile pronunţate, dar aceste hotărâri nu au avut darul de a ne convinge câtuşi de puţin că acestea sunt drepte, chiar dacă ar putea fi considerate vreodată ca fiind legale."

Aşa justifică Filofteia, Veronica şi Victoria, cele trei ţărănci din Valea Danului, hotărârea de a merge la puşcărie, mai curând decât să renunţe la două hectare mari şi late, pământul pe care l-au moştenit de la bunici şi l-au muncit până au ajuns ele însele bunici. Când le-a venit sorocul să-şi execute pedeapsa, au spus în faţa camerelor de filmat: "Dacă nu murim aici, când vom ieşi ne vom întoarce să muncim pământul pe care justiţia ni l-a furat".

Aşadar, nu întotdeauna ceea ce este legal este şi drept? Dar care e atunci diferenţa dintre lege şi dreptate? Aceea că legea te obligă şi se execută, pe când dreptăţii i te supui pentru că o înţelegi?

Iată de ce păţania celor trei babe care au mers la puşcărie, după un proces de 13 ani, pentru pământ nu este un fapt divers. De aceea o şi povestim. Şi ne înfiorăm de înţelesurile grave pe care ni le dezvăluie.

Acum trei sute, cinci sute sau o mie de ani aşa ceva nu s-ar fi întâmplat. Acolo, în satul Valea Danului, pricina dintre cele două grupuri de moştenitori ale acelor prăjini de pământ ar fi judecat-o pe loc, în faţa obştii, bătrânii satului. Care ştiu povestea pământului, istoria familiei şi a bunurilor sale, vecinătăţile şi tot ce trebuie unei drepte judecăţi. Ar fi ascultat moşnegii pe împricinaţi, ar fi deosebit cu uşurinţă adevărul de minciună şi ar fi decis cine are dreptul să bage plugul în acea brazdă şi cine nu. Iar nesupunere în faţa judecăţii n-ar fi fost, pentru că cel vinovat de aşa ceva n-ar mai fi putut rămâne în sat, de ocară, nici o singură zi.

În zilele noastre, o asemenea pricină au judecat-o, vreme de 13 ani, mulţi judecători şi judecătoare, care citesc hârtii, se uită în cărţi şi decid. După cum îi taie capul, inspiraţia şi deşteptăciunea, unul zice hăis şi altul, cea. Ce înseamnă acest proces pentru judecător? O pacoste, cea mai plicticoasă corvoadă de pe lume. Părţile sunt oameni simpli şi neştiutori. Le scoţi vorba din gură cu cleştele. Actele sunt confuze, abia le poţi descifra. Miza e o nimica toată, colea, nişte prăjini de pământ, ce-or fi ele aşa de preţioase pentru oamenii ăştia, că ţara e plină de coclauri pe care cresc netulburaţi mărăcinii... Câte minute vor fi cugetat judecătorii de partea cui e dreptatea, înainte să aplice litera legii?

Această poveste, pe care v-o istorisim, e specială pentru că are toate datele sutelor de mii de procese care au făcut ca Justiţia română să nu mai prezinte încredere nici pentru copii. Procese cu acte false şi martori mincinoşi, desfăşurate cu greşeli şi în delăsare, fără pic de solemnitate, parcă anume făcute să-şi piardă lumea şi bruma de încredere în lege. Când pronunţi o sentinţă bâlbâindu-te, căscând şi scărpinându-te în nas, aplicând legea citită din carte, după 13 ani în care nimeni n-a avut curiozitatea să afle adevărul, nu înseamnă că ai făcut şi dreptate. De aceea, sute de mii de români ies din sala tribunalului mai învrăjbiţi decât au intrat, de aceea trei babe aleg puşcăria în deplină cunoştinţă de cauză. Iată pilda acestei poveşti.

A şaptea zi de coşmar

• de Carmen Dragomir

Trăiau din nişte pensii amărâte şi de pe urma câtorva bucăţi de pământ pe care Justiţia a hotârât, după 13 ani de procese, să le dea altora. Nu mai au nimic decât pungile cu medicamente şi speranţa că Dumnezeu le va face dreptate. Filofteia Barbu de 78 de ani, Victoria Mihai de 58 de ani şi Veronica Gheorghe de 68 de ani trăiesc azi a şaptea zi de infern în celula de la Colibaşi.


În România tuturor posibilităţilor, criminalii, violatorii, hoţii şi corupţii se plimbă nestingheriţi, iar instanţele judecătoreşti trimit la puşcărie bunici vinovate că au săpat o bucată de pământ. O comedie proastă în care nu şi-au imaginat niciodată că vor juca cele trei bătrâne din Valea Danului. În urma unei sentinţe definitive şi irevocabile dată în 12 decembrie 2007, ele au fost condamnate de Curtea de Apel Piteşti la un an şi trei luni de închisoare pentru nerespectarea unei decizii judecătoreşti. În 1994, mai multe persoane se adresează Judecătoriei Curtea de Argeş pentru a revendica 4 pogoane de teren. După 13 ani de procese, după nenumărate revizuiri şi apeluri, intrate în malaxorul instanţelor, cele trei femei din Valea Danului au ajuns după gratii. De o săptămână nu se mai trezesc cu grija orătăniilor din curte, ci la apelul de dimineaţă. Familie le-au devenit şase infractoare care au făcut de toate, mai puţin omor, iar casă le e de-acum o celulă de şase metri, cu gratii la geam şi paturi suprapuse.


BUNICILE PERICOL-SOCIAL. În camera de la Colibaşi cele trei femei par resemnate. S-au cazat în paturile de jos, le-au lăsat celelalte deţinute cărora li s-a făcut milă de bătrâne. O întrebăm pe Veronica Gheorghe câţi ani are şi-i urăm "Mulţi înainte!". "Nu-mi mai trebuie!", zice şi zâmbeşte amar strângându-şi palmele bătătorite de muncă. Filofteia e cea mai bătrână dintre ele. Are o mână în ghips şi e cardiacă. Cu puţin înainte de a fi arestată, i s-a făcut rău, a căzut în casă şi şi-a rupt braţul. Peste două săptămâni îşi va sărbători cea de 78-a aniversare cu colegele de celulă. Azi se simte mai bine după ce zilele trecute a avut o criză de tensiune de şi-a speriat fata şi nepoata, Victoria şi Veronica, care-i ţin de urât în penitenciar. Filofteia Barbu trăia de cinci ani, de când i-a murit bărbatul, dintr-o pensie de urmaş de două milioane de lei vechi şi din cele două pogoane pe care acum judecătorii le-au dat altora. "Jumătate din bani îi dau mereu pe medicamente. Nici de mâncare nu ajung… Cu pământul am putut şi noi să ne ţinem, munceam la sapă, creşteam o vacă, ce sa facem?!", povesteşte femeia. Fata ei, Victoria Mihai, are un soţ pensionat pe caz de boală şi un băiat de 40 de ani care e şomer. Pogonul pentru care stă acum după gratii îl primise zestre de la bunicul ei, Alexandru Gh. Barbu.


Veronica Gheorghe e poate cea mai năpăstuită dintre cele trei. Pe pământul de un pogon, cumpărat cu act de vânzare-cumpărare de la socrul Filofteiei, şi-a făcut casă. Când va ieşi din închisoare nu mai are la ce să se întoarcă, a rămas săracă lipită, fără pământ şi, posibil, şi fără acoperiş. Pentru că pământul pe care şi-a ridicat casa nu mai e al ei, noii proprietari pot cere demolarea construcţiei. Bărbatul i-a făcut infarct, tot pentru o bucată de pământ, şi s-a dus între cei drepţi acum nouă ani. I-a lăsat o pensie de urmaş de 740.000 de lei vechi cu care nu putea să facă mare lucru. "Pe pământul ăla puneam de toate, trăiam din el…" Fiecare îşi deapănă povestea cu gust de pelin şi din când în când lacrimile le înceţoşează privirea. Se şterg la ochi cu coada broboadei şi ne istorisesc mai departe. "Ce-o vrea Dumnezeu cu noi, ne închinăm mereu. Poate ne-o mai învăţa ce să facem. Niciodată nu ne-am gândit că putem să ajungem la puşcărie pentru pământul nostru. Parcă am venit aici de câteva luni, nu de câteva zile… să laşi patul tău de-acasă nu e uşor". Şi lacrimile şi istoriile le sunt întrerupte de gardienii care spun că trebuie să le ducă înapoi în celulă. În lipsa unei minuni, un an şi trei luni de aici înainte, Filofteia, Victoria şi Veronica îşi vor trăi bătrâneţile între "deşteptarea de la 6:00" şi "stingerea de la 22:00".


EPOPEEA PÅMÅNTULUI. Pe la 1900, trăia în comuna Valea Danului familia Barbu-Rada, Gheorghe şi copiii lor. Când i-au ajuns bătrâneţile ei au împărţit pământul copiilor, în bucăţi egale, ca să nu fie cu supărare la nimeni. Descendenţii se ceartă acum pe pământul a doi dintre aceşti fraţi, Barbu Maria şi Barbu Gh. Alexandru. Prima tabără o acuză pe cealaltă că şi-a însuşit pământul bunicii lor. Nici una dintre părţi nu are acte de proprietate asupra pământului pentru că în satul cu pricina nu s-a făcut colectivizare, iar terenurile nu au făcut obiectul legilor funciare, singura evidenţă a acestora fiind registrele agricole care s-au introdus în 1946. Maria, cea ai cărei nepoţi au revendicat terenurile de la femeile închise azi la Colibaşi, a plecat din comuna Valea Danului în 1930, astfel că ea nu figurează în registrul agricol. S-a dus la Tulcea unde s-a măritat, a luat numele de Ciurea şi a avut patru copii. Din acest moment, ceea ce s-a întâmplat cu pământul ei este neclar. Ceea ce se ştie precis este că fratele ei, Barbu Gh. Alexandru a rămas în sat, s-a aşezat la casa lui, şi-a înscris pământul la primărie şi la rândul lui l-a lăsat singurului său băiat, Barbu A. Alexandru. O parte din acest teren bătrânul Barbu l-a dat zestre nepoatei sale, Victoria (Barbu) Mihai, şi o parte l-a vândut în ’68 Veronicăi Gheorghe. Amândouă, alături de văduva lui Barbu A. Alexandru, Filofteia, sunt astăzi după gratii.


ŞIRUL PROCESELOR. În 1994, şase descendenţi ai Mariei (Barbu) Ciurea au făcut o acţiune comună la Judecătoria Curtea de Argeş şi au revendicat terenul care le-ar fi aparţinut ca moştenitori. Ei l-au acuzat pe bătrânul Barbu, fratele acesteia, că şi-ar fi însuşit terenul bunicii lor, profitând de faptul că ea a plecat din sat. În 1996, instanţa le dă câştig de cauză. Ceilalţi merg la Curtea de Apel şi câştigă un an mai târziu. Însă, tabăra presupuşilor moştenitori ai Mariei Ciurea nu se lasă convinsă şi, în 1999, din nou la Tribunalul Argeş, câştigă o nouă hotărâre de punere în posesie. La aceasta se face apel şi, în 2001, se dă o decizie, de data aceasta irevocabilă, tot în favoarea reclamanţilor. Astfel că instanţa hotărăşte, doar pe declaraţiile martorilor, că bătrânul Barbu şi-a însuşit terenurile sorei sale după plecarea acesteia la Tulcea, deşi aceasta i le lăsase doar în folosinţă. Aşadar, Filofteia Barbu, Victoria Mihai şi Veronica Gheorghe – în stăpânirea cărora a ajuns pământul revendicat – sunt obligate din acest moment de către instanţă "să respecte proprietatea reclamanţilor".


Pentru că nu au acceptat să dea altora ceea ce sunt convinse că le aparţine, deşi aşa a hotărât Justiţia, cele trei femei au primit în 2002 o amendă administrativă. După decizia irevocabilă, una dintre moştenitoare, Victoria (Ciurea) Constantin, a cumpărat pământul cu pricina de la o parte din ceilalţi moştenitori şi a devenit proprietara majoritară a terenului. Văzând că cele trei bătrâne o împiedică să îl folosească, deşi justiţia îi dăduse dreptate, femeia le face acestora plângere penală. Astfel că, în 2004, pentru nerespectarea hotărârii judecătoreşti, ele au primit un an de închisoare cu suspendare, sentinţă la care au avut patru ani termen de încercare. Pentru că în acest timp au încălcat din nou decizia magistaţilor, refuzând să cedeze terenul, instanţa a ajuns în decembrie 2007 la ultima soluţie de care dispunea: încarcerarea. Aşa se face că bătrânele au ajuns în urmă cu o săptămână, când au fost puse în aplicare mandatele de executare a pedepsei, după gratii. Ele vor fi închise 15 luni, la pedeapsă adunându-se şi perioada de un an primită în 2004 cu suspendare.


ARGUMENTE PRO. Avocatul celor trei bătrâne, Marian Diaconescu, acuză instanţa de fond pentru felul în care a soluţionat procesul, afirmând că de aici au plecat toate necazurile. "Instanţa de fond a refuzat pur şi simplu să verifice apărările noastre, nu a soluţionat excepţiile invocate de noi, nu s-a pronunţat cu privire la acestea, deşi soluţionarea acestora era obligatorie întrucât ar fi făcut de prisos cercetarea fondului cauzei", spune acesta. Concret, avocatul susţine că judecătorii au admis ca probă o adeverinţă de pe rolul agricol prin care se arată că Barbu I. Elisabeta (despre care cei care au revendicat pământul au susţinut în faţa instanţei de fond că ar fi ruda de la care au dreptul la moştenire) a deţinut teren în comună. În fapt, potrivit certificatelor de naştere şi deces, aceasta este cu totul o altă persoană decât Barbu Maria (Ciurea), bunica reclamanţilor. Aceştia recunosc că această adeverinţă a fost folosită, dar că instanţa nu a mai luat-o în considerare. Acest lucru s-a întâmplat însă abia în 1999, după ce al doilea expert a constatat confuzia. În plus, avocatul susţine că, potrivit legii, magistraţii nu ar fi trebuit să accepte proba cu martori şi ar fi trebuit să respingă acţiunea pentru că, din moment ce nici o parte nu avea acte de proprietate pe teren, ar fi trebuit să primeze în faţa instanţei "posesiunea". Adică, potrivit art. 1846, 1847 din Codul Civil, cel care are "o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar (n.r. – este cunoscut ca atare) asupra unui teren, devine proprietar după 30 de ani, aşa cum se precizează la art. 1890".

Mai mult, avocatul susţine că martorii au fost convinşi prin diferite promisiuni să depună mărturie în favoarea moştenitorilor Mariei (Barbu) Ciurea.

După şirul lung de procese şi deznodământul tragico-hilar la care s-a ajuns, avocatul nu mai poate decât să conchidă: "Legea a fost încălcată cu bună ştiinţă de către instanţa de fond, motivele unei asemenea atitudini fiind de două categorii: neştiinţă sau interes în soluţionarea într-un anumit mod a cauzei".


... ŞI CONTRA. De partea cealaltă, avocata celor care le-au dat în judecată pe cele trei femei din Valea Danului, Nina Cursaru, spune că în cei 13 ani de proces clienţii săi au dovedit instanţei că au dreptate prin "expertiză, martori, acte de stare civilă şi adeverinţe de rol agricol". Victoria Constantin (Ciurea), deţinătoarea terenului revendicat, afirmă că a încercat toate variantele de înţelegere cu cele trei femei din Valea Danului, însă n-a avut cu cine. "Am vrut să le las lor pământul să-l muncească şi să-mi dea şi mie dreptul meu, dar n-au vrut". De fiecare dată i s-a spus: "Vă omorâm dacă veniţi aici", susţine aceasta. Deşi valoarea pământului este infimă, Victoria Constantin spune că a continuat atâţia ani procesul pentru că a tot crezut că se termină, a intrat în horă, iar după ce a apucat să cheltuiască atâţia bani pe judecată n-a mai putut să dea înapoi. "Când am văzut la televizor că le arestează tremura carnea pe mine, dar nu se poate ca atâţia ani să nu mă lase să mă folosesc de ceea ce îmi aparţine. S-au folosit de tot felul de chichiţe să facă lumea să plângă, dar nu e chiar aşa", spune femeia.


ŞANSE. Joi, avocatul bătrânelor, Marian Diaconescu, a depus la preşedinţie cerere de graţiere pentru cele trei. Singura lor şansă este în acest moment Traian Băsescu. Iar dacă s-ar întâmpla o minune, femeile sunt hotărâte să meargă până în pânzele albe pentru a-şi recupera pământul, deşi o hotărâre definitivă şi irevocabilă a justiţiei româneşti spune că au ajuns deja acolo.