El, despre el

Ovidiu Iuliu Moldovan spunea într-un interviu acordat revistei Cinema, în anul 1985, că “drumul unui artist este lung şi artistul trebuie să fie conştient de acest lucru. Cred că arta, în general, trebuie gândită într-o certă finalitate, dar într-o lungă perspectivă”.

“Este greu să debutezi. Este greu să te menţii. Cel mai greu este să te autodepăşeşti”.

Ovidiu Iuliu Moldovan spunea într-un interviu acordat revistei Cinema, în anul 1985, că “drumul unui artist este lung şi artistul trebuie să fie conştient de acest lucru. Cred că arta, în general, trebuie gândită într-o certă finalitate, dar într-o lungă perspectivă”.

Pentru el, nemulţumirea de sine poate conduce la la perfecţiune. Considera că a ratat foarte multe roluri, că a avut multe eşecuri şi în teatru, şi în film, dar fiecare dintre aceste nereuşite au lăsat ceva în urma lor. “O umbră. O urmă. O iluzie. O deziluzie. O neîmplinire... Toate acestea au intrat în computerul meu sufletesc şi, probabil, s-au decantat”, mărturisea Moldovan. În fiecare dintre partiturile pe care le-a avut a investit multă trudă, “începând cu cel mai prost şi sfârşind cu cel mai bun sau care este considerat cel mai bun”. “Mă refer la Pantelimon şi la Horea, roluri pe care le-am iubit şi care certifică sensul profesiei mele. (...) Efortul şi dorinţa, şi aspiraţia mea de împlinire au fost aceleaşi pentru fiecare film şi pentru fiecare rol. Chinul meu a fost acelaşi. Şi am făcut foarte multe filme de care cel mai jenat eram eu, în seara premierei”, a adăugat regretatul actor.

TOT RÂUL SPRE BINE. Ovidiu Iuliu Moldovan era convins că fiecare eşec avea o pu­tere stimulatoare. “Cred în eficienţa deziluziei, cred în eficienţa insuccesului la un moment dat. Pe mine, cel puţin, insuccesul mă incită, mă stârneşte, mă obligă să găsesc soluţii nespe­rate. Dar, evident, este cu mult mai plăcut să te întâlneşti cu roluri sigure, care te duc către un succes sigur”, a adăugat Moldovan.

RESPECT PENTRU ARTIST. Actorul spunea că respectă orice arist, orice om, consi­derând că nici o colaborare artistică nu este posibilă în absenţa unei stime reciproce. “O colaborare artistică mai înseamnă şi tandreţe, şi iubire, dar la iubire se ajunge mai greu”, a explicat Moldovan.

Cât despre cei care i-au marcat evoluţia cine­matografică... aceştia sunt doi buni prieteni: Dan Piţa şi Mircea Veroiu. “Intrarea mea în cine­matografie li se datoreşte, pentru că la ora la care ei m-au atras în fascinaţia lor pentru cinematograf eu nu ştiam ce înseamnă filmul, nu mă interesa, şi, ca tot ce nu te interesează, nu-l înţelegeam. Dar pe timpul acela noi nu eram încă prieteni, aşa încât recunoştinţa mea se adresează regizorilor. Al treilea nume pe care vreau să-l spun este Titus Popovici, cu care am făcut multe filme – şi filme de refereinţă – începând cu “Actorul şi sălbaticii”, care mi-a oferit şansa unui rol spectaculos, de mare succes, dar şi şansa unei mari prietenii, artistică la început, pe urmă şi civilă, cu un om extraordinar, cu un artist unic, care se numea Toma Caragiu”, a adăugat actorul.

Actorul este un model de existenţă umană. “Acest lucru implică un regim de viaţă de o austeritate extraordinară. O autocenzură permanentă; o înfrângere a micilor porniri omeneşti, dar neconforme cu modelul propus. Există patru categorii sociale care se întâlnesc în aceeaşi îndatorire, de a fi exemplu: medicii, activiştii, soldaţii şi actorii”, a adăugat Moldovan.

ÎN SLUJBA CUVÂNTULUI. Moldovan considera că prin profesie actorii sunt chemaţi să slujească, prin nobleţe, cuvântul. “Cântul este unul din instrumentele de forţă ale artei cinematografice, el poate şi trebuie să aibă capacitatea de a împlini sensul şi plastica imaginii. Mă apropii de fiecare dată de film cu un sentiment de sporită responsabilitate, aşteptând întâlnirea cu o limbă românească bogată în semnificaţii, capabilă să conducă la aprofundarea trăirilor, a gândurilor personajelor, nu numai în expresia vizuală, dar şi prin încărcătura emoţională a cuvântului rostit”, scria Moldovan în revista Cinema din 1979.

PERSONAJUL. Există însă, în opinia lui, şi situaţii când, din dorinţa de succes de dragul efectului, uneori, în scenariile şi filmele noastre argoul capătă preponderenţă nejustificată, limbajul “colorat” este folosit abuziv, coborând personajul, încurajând în mod reprobabil apetenţa publicului pentru facil şi gratuit.

Despre noi “jucând”...

“Unul dintre aceste şapte personaje ale filmului «Cumpăna»: Pavel, personaj straniu şi surprin­ză­tor, atât ca mobil în acţiunea filmului, cât şi pentru mine ca interpret. Natură contradictorie şi derutantă (...) Personajul traversează o modificare spectaculoasă, constituind un studiu ac­to­­ricesc deosebit de dificil şi tentant. Dar despre acest lucru n-aş vrea să vor­besc prea mult pentru că, fiind un film po­liţist, trebuie păstrat

misterul, şi apoi pentru că, de la o vreme, împărtă­şesc opinia unui stimat coleg, care spunea că «despre rolurile noastre e bine să vorbim jucând»“. (Revista Cinema nr.7/1979)