Eminul şi Doamna lui

MUZELE LITERATURII ROMĂNE● PERECHEA-ETALON A NEFERICIRII ● S-au iubit pînă la moarte Nimeni nu poate explica clar prin ce alchimie văpaia din viscere şi dezordinea din gînduri, răul de moarte ameninţător şi otrava dulce din sînge, condimentele îmbibate în fiinţe posedate de fatalul demon se traduc într-un echilibru grandios al cuvintelor.

MUZELE LITERATURII ROMĂNE
PERECHEA-ETALON A NEFERICIRII ● S-au iubit pînă la moarte
Nimeni nu poate explica clar prin ce alchimie văpaia din viscere şi dezordinea din gînduri, răul de moarte ameninţător şi otrava dulce din sînge, condimentele îmbibate în fiinţe posedate de fatalul demon se traduc într-un echilibru grandios al cuvintelor. Nimfele care au tulburat viaţa scriitorilor, ele însele ignorîndu-şi fantastica putere, au răsucit destine, au învolburat cernelurile şi au chinuit penele, intrînd între coperţile nemuritoare ale operei lor. Femeia, mirodenia cea mai însemnată a vieţii bărbatului creator, a fost dintotdeauna motorul care a stîrnit, direct sau mijlocit, travaliul scriiturii. Nimfete, femei copilăroase ca o rază de soare, femei senzuale şi demoniace, care posedă toate armele ce ţin în robie sufletul bărbatului îndrăgostit, au traversat vădit paginile literaturii române. Veronica Micle, Elena Negri, Natalia Negru, Lidia Manolovici, Agatha Grigorescu, Henriette Yvonne Stahl, Aurora Cornu, Ligia sînt doar cîteva dintre ele. Poveşti de dragoste fulgerătoare, iubiri legitime sau triunghiuri conjugale au bîntuit şi au închegat harul autorilor. Bacovia a găsit mereu în iatacul şi-n sufletul Agathei un refugiu liniştitor, Ligia a fost pentru Gellu Naum femeia alături de care poetul a reinventat o lume, studenta Natalia Negru a fost turmentul care a luminat pentru o vreme pustiul întunecat al lui Şt.O. Iosif. Deziluzia pe care Natalia a trăit-o în faţa bărbatului pe care ea îl văzuse iniţial în Iosif o face să-şi îndrepte privirile către Dimitrie Anghel, trio ce se destramă hidos, cu moartea celor doi. Regina neagră a fost pentru Adrian Păunescu ultima ploaie torenţială, vîrtejul care i-a provocat, ca o cale de vindecare, două volume de versuri scrise pe nerăsuflate. Despre toate aceste poveşti, dar şi despre altele citiţi începînd de astăzi în Jurnalul Naţional. Campania "Muzele literaturii române" se doreşte a fi un demers jurnalistic ce-şi propune să pună în lumină chipul muzei aflate pe umărul scriitorului.

de Carmen Dragomir

Dacă nu ne-ar fi rămas de la Eminescu şi Veronica splendidele scrisori de dragoste, poate nu i-am mai fi considerat cuplul ideal, etalonul de îndrăgostiţi fără noroc, sufletele-pereche care nu pot fi împreună într-un destin fatal. Geniului lui poetic şi misterului ei feminin se adaugă aureola morţii premature a amîndurora, astfel încît povestea lor de iubire are şi mai mult romantism.

Ani de-a rîndul, judecînd după numărul de scrisori ale lui către ea, istoricii literari au crezut că Eminescu nu a iubit-o atît de mult, că implicarea lui era una mai mult ocazională, în orice caz că ar fi fost mai detaşat sufleteşte. Se ştia de 18 misive ale poetului către muză şi de 48 ale ei către el. În 2000, într-o zi cum rare sînt în istoria literaturii, o descendentă a Veronicăi a încredinţat tiparului 93 de scrisori ale lui Eminescu adresate Veronicăi şi alte 15 ale ei către poet, necunoscute. Acest raport al epistolelor dintre cei doi a răsturant cu totul viziunea aspura relaţiei lor. Dintr-o dată vedem un Eminescu îndrăgostit pînă peste cap, care, deşi prins în rutina zilnică a redacţiei Timpul, unde scria enorm, deşi bolnav, îi trimitea foarte des scrisori iubitei aflate la Iaşi. Dintr-o dată, Veronica nu mai este o curtezană care speră la gloria literară agăţîndu-se de Mihai, nu mai este femeia uşoară pe care mulţi au acuzat-o de superficialitate. Cine va citi scrisorile ei va vedea în ea o fiinţă foarte profundă sentimental, care suferă cu adevărat pentru dragostea ei faţă de Eminescu.

"ÎN CURÎND NU NE VOM MAI DESPĂRŢI...". La sfîrşitul secolului al XIX-lea, cînd viaţa curgea mai lent decît astăzi, Eminescu lua pana şi scria: "Măi, Poţoţoni, ieri dimineaţă atît m-a turburat scrisoarea ta încît am uitat să-ţi răspund la cîte mă-ntrebi, precum, de pildă, ce-mi lipseşte: Cuţă, dragă, ştii bine şi ţi-am spus-o că, de cîte ori dorm ori trăiesc neregulat, mi se îmflă piciorul şi coace"... De cinci ani (în 1874), poetul se pricopsise cu o inflamaţie la picior, care nu-i dădea pace mai ales cînd trăia dezordonat, după cum mărturiseşte. Asta nu-l împiedică însă să încheie scrisoarea plin de tandreţe: "Mică, îţi sărut picioarele ca un rob al tău ce sînt şi te rog iartă-mă căci vezi, nici nu mă scuzez măcar. Bate-mă, porecleşte-mă rău, ucide-mă, numai iartă-mă după aceea. Te sărut de mii de mii de ori şi rămîn al tău pentru totdeauna,/ Emin".

Este fascinant în cîte feluri o poate alinta pe Veronica: Poţoţoni, Cuţică, Dragă Momoţelule, Dulcea mea Momoţi. Unele apelative sînt caraghioase, altele provoacă duioşia sau admiraţia, unele stîrnesc zîmbetul, însă toate arată cîtă iubire îi poartă de fapt Veronicăi. Cel mai adesea i se adresează cu "Dulcea mea amică" sau "Dulce Veronică". Însă cînd între ei s-a răcit iubirea, îi scrie: "Stimabilă Doamnă şi respectata mea amică"...

Una dintre cele mai frumoase scrisori ale lui Mihai Eminescu către Veronica Micle este una nedatată, din păcate, şi din care cităm: "Dragul şi dulcele meu Moţel, tare mi-i dor de tine şi m-a apucat şi pe mine ceea ce numeşti tu hachiţele; aş vrea să ne prăpădim sărutîndu-ne împreună şi nici nu cred că trece vara asta fără să ne tologim împreună pe iarba verde, auzi! Mi-e dor de ţară, mi-e dor de tine, Moţule ce eşti, femee gentilă şi dulce, inteligentă şi radioasă, frumuseţea frumuseţilor şi floarea florilor. Da-va unul Dumnezeu să mă-ncuibez şi eu în Iaşi şi să las gazetărie şi politică şi toate mizeriile marei capitale pentru a mă încălzi în raza ochiului tău de prietenă şi de iubită şi să-ţi simt iar mîna ta pe fruntea mea, copilul meu dulce. Mie, Nică, pare că-mi zice inima că-n curînd o să fim împreună, că în curînd nu ne vom mai despărţi de la olaltă. (...) Deocamdată te sărut, copila mea, îţi sărut genunchii, coatele cele cu gropiţe, apoi ochii tăi ce strălucesc în afară, gura ta care n-are seamăn pe lume şi rog pe Dumnezeu să nu mă facă gelos de tine, ca să te iubesc cu acea seninătate, în care îmi pari mai frumoasă de cum eşti, dacă se poate. Dragă Nică, nu mă uita, fii credincioasă cu gîndul şi aievea şi crede în/ Emin".

Aşa era Eminescu atunci cînd mai spera în împlinirea dragostei lui, cînd boala încă nu-l atinsese atît de rău, iar sufletul îi mai putea fi senin şi încă făcea planuri de căsătorie cu Veronica.

"NE DESPARTE-O ŢARĂ ÎNTREAGĂ". Iubita îl alinta cel mai adesea "Eminul meu", dar şi "Cher Titi", spre oripilarea unor contemporani de-ai noştri, dar îi spunea şi Miţicule, Miţule şi Miluţă. Uneori era răutăcioasă, îi reproşa că nu-i scrie mai des, pentru a avea "distracţia" de a citi o scrisoare de la el, că se cam plictisea. Alteori îi povestea vanităţi cum ar fi că şi-a schimbat frizura sau că şi-a cumpărat nu ştiu ce pălărie modernă şi "botine Louis XV". După care, "Măi, Tropoţelule – întîmplător să vezi pe Costinescu, te rog foarte mult să-i aminteşti...." etc etc. Îi scrie lui "Miguel Eminescu de Ipoteşti", întrebîndu-l în ce fel să îi trimită fotografia ei, tip carte de vizită sau "cabinet-portrait", pentru ca în altă scrisoare în care îi cere înapoi toate scrisorile de la ea să se întrebe retoric de ce a făcut-o?

Este tot timpul nefericită că sînt despărţiţi "de o ţară întreagă" şi uneori lasă diplomaţia deoparte, cum singură scrie, şi îi cere un răspuns clar pentru viitorul lor. "Recunoaşte, scumpul meu, că legătura mea cu tine în condiţiunile în care mă aflu e din cele mai triste...? Se aflau în 1880, iar fostul ei soţ, Ştefan Micle, murise şi toată lumea din Iaşi bîrfea pe seama legăturii lor care nu se mai oficializa odată.

Deşi avusese gîndul să se cunune cu Veronica, Mihai nu putea să-şi ia această răspundere, nu cîştiga suficient pentru a avea o familie şi era şi bolnav pe deasupra. Cînd era foarte supărată şi voia despărţitrea de el, Veronica îi spunea dur "Domnul Eminescu".

"DĂ-MĂ UITĂRII PRECUM TE-AM MAI RUGAT". Deşi nedatată, o epistolă eminesciană pare a fi ultima sau cel puţin printre ultimele trimise Veronicăi, conţinutul ei exprimînd poate cel mai bine cauza pentru care cei doi nu s-au căsătorit, dincolo de alte neajunsuri: "Doamna mea,/ ţi-aş zice amica mea, dacă din scrisorile Dtale n-ar respira pururea un ton de amărăciune, dacă uitînd ceea ce am fost – odinioară – şi-mi pare un secol de atunci – ai primi amiciţia ce ţi-o ofer şi respectul pe care am învăţat a-l avea pentru Dta (...). Dă-mă uitării precum te-am mai rugat, căci numai uitarea face viaţa suportabilă. Nu risipi partea cea mai bună a vieţii şi inimiei Dtale pentru un om care nu e vrednic să-ţi ridice praful urmelor şi crede-mă o dată în viaţă cînd îţi spun marele adevăr, că cel ce nu e-n stare a se iubi pe sine, nu e-n stare a iubi pe nimenea. Nu cred nimic, nu sper nimic şi mi-e moraliceşte frig ca unui bătrîn de 80 de ani. Dta trăieşti şi eu sînt ucis ? ce raport poate fi între noi? De aceea lasă amărăciunea de-o parte, bucură-te de-o viaţă care va fi frumoasă încă, pentru că ai devenit femee demnă, pentru că astăzi eşti ceea ce ar fi trebuit să fii întotdeauna după dispoziţiile Dtale generoase şi după spiritul de adevăr pe care-l ai. Părerea de rău de a-ţi fi cauzat Dtale dureri e singura părere de rău pe care-o am... Te rog iartă-mi-le cu atît mai mult cu cît eu n-am nimic de iertat, cu atît mai mult cu cît de la Dta n-am văzut decît bine./ Al Dtale/ supus/ Eminescu".