Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Romania din Ceruri
Ei nu sunt doar o cifra rotunjita pe o coala de hartie. Tinerii care au murit pentru libertate in decembrie ’89 n-au fost simpli donatori de sange pentru hidra comunista. Pe ei i-a nascut o mama si i-a plans un tata. Pe ei ranile i-au durut si au strigat singuri in suferinta cand au fost loviti de gloante. In fata Televiziunii, in Piata Universitatii si-n alte piete din tara n-au murit statui de piata si nici eroi de ceara, au murit oameni. Ei n-au apucat sa scrie o scrisoare de dragoste si n-au sarutat decat fotografia eroului preferat. Au fost ingropati in haine de nunta, pentru ca noi i-am logodit cu moartea. Pentru ei, doar lumanari topite in zapada sangelui iesind de maneca paltonului subtire, de sub gulerul alb al camasii, de sub bretonul retezat pe frunte. Ei n-au avut laptopuri, retele de socializare, blackberry, mec, ciz si buz si peturi de cola. Ei au avut un vis si-un suflet. Ei n-au fost de piatra, au fost din carne, sange si oase si au strigat si au plans cand moartea i-a lovit. Ei au plecat si n-au mai apucat sa spuna nimanui "te iubesc". Doamne, nici macar atat! Mormintele lor sunt cuvinte ingenuncheate din scrisoarea catre Dumnezeu a poporului roman. Cand ne-a citit in suflete, Cerul a lacrimat. Pentru ei, care nici macar nu si-au sarutat parintii pe obraz, la despartire.
Cu o mana isi strange la piept nepotelul de 3 ani, iar cu cealalta mangaie o fotografie veche. Baiatul din poza ingalbenita de vreme e Adrian Florin Negru, fiul ei. Avea 12 ani cand doua gloante l-au rapus, in mijlocul unei multimi de oameni care striga "Jos Ceausescu!", in fata catedralei din Brasov.
Ileana Militaru nu-si poate stapani lacrimile atunci cand vorbeste despre baiatul ei – copilul martir. Era cuminte, matur pentru varsta lui. Chiar si dupa atata amar de ani, mama descrie in detaliu zilele in care l-a vazut pentru ultima data. "O sa mi le amintesc pana inchid ochii. Pe 21 decembrie 1989, Adita s-a dus la catedrala. L-am gasit acolo cand am ajuns cu colegii mei de la intreprindere. Ne dusesera pe toti, in mars, cu steaguri. Si mi-am vazut la un moment dat baiatul, in genunchi, strigand lozinci anti-comuniste. L-am luat de acolo si l-am dus acasa", povesteste femeia.
In acea perioada, Ileana lucra pe santier, ca sudorita. Mergea la serviciu in schimburi si isi lasa copiii cu bunica lor. Adi aflase de la radio despre evenimentele de la Timisoara inca din 17 decembrie si, de-atunci, statea ca pe ace. "Cand am ajuns acasa cu el, l-am rugat sa nu se mai duca pe strada, ca e lume multa si-l calca in picioare. Mi-a spus: «Mama, oamenii carora le e frica sunt niste lasi. Eu, daca as avea o putere, m-as duce pana la Timisoara sa vad cine ne vrea raul la tara»".
Pe 22 decembrie, Adi s-a intors in strada. Mama il lasase cu bunica, iar el i-a spus batranei ca se duce pana acasa. Nu s-a mai intors. Abia in zorii zilei de 23 decembrie, cand fratele si sora ei i-au spus Ilenei ca baiatul nu e la mama lor, frica i-a cuprins sufletul. "Ne-am dus la Spitalul Militar. M-am gandit ca acolo e centrul si, daca s-a intamplat ceva, acolo trebuie sa-l fi dus. Portarul mi-a spus ca nu poate da voie nimanui inauntru".
Ileana isi aminteste lacrimile si spaima din ochii tuturor celor care se adunasera in fata spitalului. Erau oameni la fel de disperati ca si ea, care isi cautau prieteni, rude, copii, soti. La 10 si jumatate, doi medici au iesit intreband scurt: "Care e mama pentru baietelul de 12 ani?". Ilenei i s-a strans sufletul si a iesit din multime. "M-au bagat acolo unde isi facea garda ofiterul si mi-au dar 4-5 pastilute mici si colorate. Mi-au zis sa le inghit si sa-i urmez. N-a durat 5 minute dupa ce am luat pastilele si m-a cuprins o stare ciudata – nu mai stiam cine sunt, ce caut, de ce am venit acolo. M-au luat si m-au dus pe niste scari, prin spatele spitalului, spre padure. Sus, in dreapta, era o cladire mare. Pana sa deschida usa la acea hala, cei care erau cu mine m-au pus sa ma uit pe sus. Am tot mers inainte cu ochii in sus, imi tot explicau si-mi aratau, nu-mi amintesc nici acum ce. Cand am ajuns in fundul halei, am coborat privirea. Incepusem deja sa-mi revin din ameteala aia si am vazut oameni, intinsi pe jos. Multi. Randuri, gramezi, siruri... Era hala aia imensa plina de oameni intinsi pe jos. Si acum ii vad pe toti si ii aud cum se vaitau. Din gramezile alea de oameni aruncati, militari cu civili laolalta, multi traiau. N-am sa uit pana cand inchid ochii imaginile si gemetele alea". Ileana Militaru se opreste. O ineaca lacrimile. Se uita spre fotografia lui Adi si suspinele ii izbucnesc din piept fara sa le mai poata stapani.
Si-a gasit copilul in capatul acelei hale, dupa usa, intins pe o pufoaica militara. Avea ochii deschisi si zambea. Trupul ii era acoperit doar de un maieu subtire si o pereche de chiloti. In burta avea doua gauri mici, cat mucul de tigara, iar degetele de la mana stanga ii fusesera retezate. Mama s-a repezit la el si l-a luat in brate. "Cand l-am ridicat la piept, mainile mi-au intrat in spatele lui. Era tot o gaura si nu mai avea coloana vertebrala. In momentul ala mi s-a rupt filmul. M-am trezit seara, pe la 4, pe un pat de spital, cu doctorii in jurul meu. Mi-au explicat ce s-a intamplat, mi-au spus ca fusese adus din oras si ca au vrut sa-l salveze, dar nu au avut ce sa-i mai faca pentru ca avea hemoragie interna foarte puternica. Mi-au pus in palma cele doua gloante pe care le-au scos din el si mi-au spus sa le pastrez. Mi le-a luat apoi legistul, cand a facut autopsiile".
Astazi, Ileana Militaru nu mai vrea decat sa stie cine si de ce i-a ucis copilul. A facut zeci de memorii – de la fiecare presedinte ce s-a perindat pe la Cotroceni, pana la Curtea Europeana a Drepturilor Omului de la Strasbourg. Nimeni nu i-a spus nimic. Multumirea din partea statului roman a fost o pensie de 580 de lei, dupa 28 de ani de munca pe santier, si un spatiu comercial care, dupa cateva luni, i-a fost luat inapoi.
Adi a primit recunostinta pe care o merita. Dar nu de la oameni. Mama si sora lui nu vor uita niciodata catelusa care l-a plans saptamani intregi pe copil, sub geamul de la sufragerie. "Adi o salvase de la moarte de cateva ori. Erau oameni in cartier care-i dadeau otrava, iar el ii baga lapte pe gat si o ingrijea pana isi revenea. A murit la scurt timp dupa el", povestesc ele.
Nepotelul e cel care-i mangaie acum zilele Ilenei Militaru. Cel mic seamana izbitor cu Adi si a fost botezat cu numele copilului-martir.
Cine-a tras in ei
Extras din Raportul SRI despre Revolutie:
"23 decembrie, ora 2:40. Ivascu Emil, angajat al Universitatii din Brasov, a deschis foc automat din fata cladirii fostului Comitet Judetean PCR, ranind doi tineri ce transportau o banca din Parcul Central spre a consolida un baraj situat in fata hotelului Capitol. Eroarea a determinat dezlantuirea brusca a unei canonade in care s-au consumat peste 275.000 cartuse, soldata in mai putin de 20 minute cu 47 de morti (din care 10 militari) si 79 de raniti (36 militari) si in care nu exista practic posibilitatea de a se stabili vreo culpa. Este cert ca luptatorii din Garzile Patriotice si revolutionarii au tras unii asupra altora".
23 decembrie, ora 2:30. Un militar de la UM 01181 trage primul foc din oras (varianta aleasa ca oficiala) asupra unui autoturism care nu a oprit la somatie. Pana la ora 3:00, in centrul Brasovului se dezlantuise o ploaie de gloante. Au fost vizate persoane care pareau "suspecte", multe au fost ucise... In cele mai multe cazuri, procuratura a dat verdictul "eroare de fapt". Multi urmasi si participanti spun ca "s-a murit din prostie". Exista relatari despre minori care se plimbau cu arma-n mana pe strazi. In acea noapte, doi elevi au fost impuscati mortal. Tot pe parcursul acesteia s-au inregistrat cei mai multi decedati.
Citește pe Antena3.ro
