Eternitatea poeţilor nu încape în calendarele noastre grăbite

Am vorbit indelung despre Adrian Paunescu si despre poezia sa de dragoste cu fiica poetului Ana-Maria Paunescu. Am ascultat cu lacomie si lacrimi in ochi povesti despre clipele in care Ana-Maria era martora la nasterea unei poezii de dragoste.

Mi-a fost foarte greu sa ii spun ca acest articol va aparea cand se implineste un an de cand Poetul nu a mai scris nici o poezie.
"Pentru poeti exista alte coordonate, la ei nu se masoara atat de simplu timpul, sunt diferiti, sunt imprevi­zi­bili si nu pot accepta intunericul, eter­nitatea lor nu incape in calenda­rele noastre grabite, poezia, iata, de­pa­­seste orice bariere conventio­nale. An­tologia «Cele mai frumoase poezii de dragoste» (volumul al doilea), apa­ru­ta cu Jurnalul National pe 2 noiembrie, seamana cu noi, cu toti, seamana cu indragostitii acestor vremuri nesi­gu­re si isi face loc in vietile noastre fi­resc, ca o vindecare, ca o destainuire a anotimpului melancolic, ca un semn ca sentimentele nu mor, nu se ui­ta, nu-si pierd intensitatea. Iubirea nu se demodeaza, ideile pe care poetul le traduce in metafora sunt valabile pentru oricare dintre noi, pentru oricine stie ce inseamna o privire sau o despartire." Cum sa o intreb pe Ana-Maria cum a trait anul acesta cand eu i-am vazut aproape zilnic suferinta? Suferinta si demnitatea.

"Nici toamna nu mai pare atat de grea, nici singuratatea nu-si mai respecta definitia, e toamna, da, dar cineva, inaintea noastra, un poet cu inima prea mare pentru lumea noastra, ne-a lasat scris scenariul, ne-a invatat cum sa facem ca sa supra­vietuim, ca sa ne iubim mai mult, tot mai mult, indiferent de obstacole, trecand peste timp, peste varste si peste povara ezitarilor."

Totusi, cum este sa nu mai poti scrie poeziile de dragoste ale Poetului? "Eu nu am avut norocul ca tata sa-mi dicteze foarte multe poezii de dra­goste. Dar l-am vazut scriind des­tule, i-am invatat privirea pe de rost, i-am inteles zbuciumul si mi-am dat sea­ma, alaturi de el, ca o mare iubire chiar poate schimba lumea, ca versul are forta de a intocmi cele mai cre­dibile tratate sentimentale, singurele tratate definitive, care se transmit din generatie in generatie, ca un spectacol cu intrare libera, ca un drog nobil. Ma simt singura, desi nu am dreptul, mi-e ciuda ca nu-mi gasesc echilibrul, mi-e dor, tot mai dor, il caut in fie­care zi, dar aici nu-i vorba despre mine, ci despre el, despre Adrian Pau­nescu, despre acest noiembrie fara vocea lui, despre dragostea pe care ne-a purtat-o neincetat, o dragoste prea mare pentru o singura inima..."

Si amintirile despre jocul ei co­pi­la­resc. "Uneori, cand citeam im­preu­na poezii de dragoste scrise de el (am ru­gat-o sa-mi confirme ca mi-am in­chi­­puit corect ca nu era deloc «tu­na­tor», cum am fi tentati sa credem, atunci cand citea poezie de dragoste, iar ea mi-a desenat un tablou melancolic), il rugam pe tata sa-mi spuna pentru cine au fost scrise. «Asta pentru cine e?» De multe ori, imi spunea. Erau nume de care mai auzisem si-mi pla­cea sa vad ca are incredere sa-mi dez­valuie detalii din trecut. Cateodata imi raspundea ca nu mai tine min­te pentru cine a scris versurile res­­pective. Eu ma rasfatam, insistam co­­pilareste, iar el imi explica rar, calm, ca exista situatii de viata in care con­teaza mai mult rezultatul decat cau­za. Unele nume, unele iubiri isi pier­dusera initialele si pe el nu-l mai de­ranja asta. Avea dreptate. Acum in­teleg ca pentru un mare poet, vesnic in­dragostit, nevoia de iubire e cea mai importanta.

Sigur ca mi-as fi dorit ca toate poe­­ziile lui de dragoste sa fi fost scrise pen­tru mama mea. Sau cele mai fru­moa­­se dintre ele. N-a fost sa fie si m-am obisnuit cu aceasta idee cand am crescut putin si am inteles ca nici nu ar fi fost posibil ca un om ca tata sa-si poata canaliza sentimentele intr-un singur sens, pe tot parcursul vie­tii. Mi-e foarte clar ca daca el nu ar fost e­xact asa cum il stim, daca nu ar fi iu­bit nebuneste in fiecare clipa, pro­­ba­bil ca nici eu nu as fi existat si nu m-as mai fi putut bucura acum de poe­zia lui de dragoste, de versu­ri­le dedica­te ma­mei, de versurile scri­se pentru al­te mari iubiri ale trecutului. La un mo­­ment dat, iubirea devine is­torie. Si noi n-avem dreptul sa con­tes­tam is­to­ria." Putem sa citim poezia de dra­gos­te.

Hai sa mergem intr-o seara
Hai sa mergem intr-o seara
Si, scapati de ultimul deochi,
Intr-o crasma ordinara,
Sa tacem, privindu-ne in ochi.

S-a facut tarziu,
Mi-e asa de frig,
Peste marele pustiu,
Ridic fruntea si te strig.

N-am sa-ti cer nimic,
Te iubesc si-atat,
Nici nu stiu cum sa-ti explic
Cat imi este de urat.

Intr-un birt sarac
C-un birtas milog,
Murmurand, cand ceilalti tac,
Ora-nchiderii, va rog.

Tu sa-ncepi sa plangi,
Eu sa-ncep sa cant,
Sa ne dea afara-n branci,
Sa ne-arunce pe pamant.
Vino negresit,
Sa tacem fierbinti,
Pentru tot ce am gresit
Cand vorbeam fagaduinti

Insa intr-o zi,
Cum e si firesc,
In zadar voi mai dori,
N-am sa te mai regasesc.

Si te-as mangaia,
Cand iti este rau,
Tu, nefericita mea,
Eu, nefericitul tau.

Haide intr-un birt,
Intr-un cartier,
Hai sa bem cafea si spirt,
Nici sa-mi ceri si nici sa-ti cer.
1984, Majay Gyözö
publicata in "Cartea Cartilor de Poezie", capitolul "Poezii-cantece", 1999