Explore the Romanian waiters sau Fiţi cu ochii pe chelnerii români!

Nu e adevărat ce-a spus preşedintele Traian Băsescu, şi anume că România n-are destui chelneri şi tinichigii. Avem, numai că adevăraţii chelneri au plecat în străinătate, iar la noi au rămas mulţi tinichigii care o fac pe chelnerii.

Odată, prin toamna lui 2006, eram patru inşi la masă la Pensiunea Fantezia din Şomcuta Mare, judeţul Maramureş, acolo unde, spre marea lui bucurie, şoferul Laurenţiu Dobrică a reuşit să găsească o cameră fără pat şi fără baie. Era târziu, numai noi eram în sală. Eu ţineam un regim de regresie abdominală după ani şi ani de friptură cu cartofi prăjiţi, mâncarea universală în turismul românesc. Am comandat primul: o pulpă de pui, fiartă, cu puţin mujdei. Chelnerul, care era şi bucătar, a rămas cu creionul în aer când a auzit comanda, ţeapăn, parcă îl muşcase ceva de fund.

A închis ochii câteva clipe, a tras aer în piept şi, fără să noteze ceva, macăr un "p" de la "pulpă", fără să mă bage în seamă, s-a întors spre următorul. Notează comanda ăluia şi trece la al treilea. "Dar pulpa mea?", intervin eu mirat. Chelnerul se face că nu mă aude. Mă ignoră ca un cuier. Ia şi ultima comandă şi gata, pleacă spre bucătărie. "Domnu', pulpa mea!", strig eu din urmă, dar el nici nu întoarce capul. Toţi, la masă, rămânem muţi câteva clipe. Apoi ceilalţi încep să râdă de mine. O fi zis omul că-s prea gras şi n-ar fi rău să renunţ la cină. Nu merit păpică. N-am faţă de om serios.

Mă duc după chelner, bag capul prin uşa oficiului şi-i spun: "Nu vă supăraţi, pulpa...". El vine la mine încetişor, mă împinge uşor de cap înapoi şi pune foraibărul pe uşă. Eu mă duc pe dincolo, pe la ghişeu, şi iar îi spun: "Pulpa mea...". Chelnerul trage oblonul pe ferestruica aia şi se baricadează cu totul în bucătărie. Am început şi eu să râd ca prostul. Nu mai înţelegeam nimic.

Rup o foaie din agendă, scriu pe ea: "Una pulpă pui, fiartă, cu mujdei. Plătesc!" şi bag hârtia pe sub uşă. După câteva secunde, chelnerul-bucătar trage bileţelul la el, desigur că îl citeşte şi mi-l trimite imediat înapoi pe sub uşă, cu rezoluţia "NU" scrisă cu creionul, mare, pe toată pagina. Mă duc cu hârtia la ai mei, la masă, şi le-o arăt. Se pun toţi pe râs în jurul meu. O fi o farsă de-a lor, mi-am zis, dar mi-am dat seama imediat că era exclus, fiindcă nu ne despărţiserăm nici o clipă, n-ar fi avut timp de-o asemenea lucrătură.

Ies afară, iau numărul de telefon de pe firmă şi sun de pe mobil. Aşa cum mă aşteptam, răspunde chiar chelnerul, că nu mai văzusem pe nimeni altcineva pe-acolo. "Nu vă supăraţi, zic eu timid, aş dori o pulpă fiartă cu..." Zdrang! Îmi închide telefonul. De-acum nu-mi mai venea a râde, tremuram de nervi. Încep să strig ca la demonstraţie: "Pul-pa mea! Pul-pa mea" şi să agit farfuria ca pe o pancartă, pe urmă să recit cu voce tare acele versete din Biblia turismului universal care fac trimitere la relaţia dintre client şi chelner, cum ar fi "Clientul nostru, stăpânul nostru", dar nimic, insul era ateu. Ai mei, în loc să se solidarizeze cu mine în revendicarea pulpei, încep să mă ironizeze. "Suntem în absurd", zice atunci Anda Corlat. "În «Pulp fiction»", o corectează Cristi Amariei.

Când mă agitam eu mai tare, iaca apare de sus, de la etaj, o doamnă - probabil recepţionera - şi ne întreabă ce se întâmplă. Îi zic tot. Femeia nu pare deloc mirată. "No, lasă că rezolv eu", zice ea împăciuitoare.

Se duce la bucătărie, bate la uşă. Misteriosul ăla deschide, o primeşte înăuntru. După un minut, femeia reapare. Galbenă la faţă, ruşinată... "Nu vrea şi pace!", zicea ea, frământându-şi mâinile. Cică domnul este fratele patronului şi ea n-are cum să-l oblige să fiarbă o pulpă. Păi, de ce să nu vrea? Că doar plătesc. Nu, nu vrea. Cică are principii. El este bucătar cu şcoală, a muncit şi în Germania, la restaurante de lux... cum să-i ceri aşa ceva: o pulpă fiartă? Dacă vreau, îmi face mâncărurile cele mai sofisticate, mi-a transmis, dar nu se înjoseşte să fiarbă o pulpă. E sub demnitatea şi pregătirea lui.

Ei, păi de ce nu spui aşa? Dacă are omul principii, se schimbă treaba. Asta pot să înţeleg. Eu oare cum m-aş simţi dacă m-ar pune şefii să scot ştiri de pe agenţie, să le pun un titlu şi să le semnez? Ori să triez scrisorile de la cititori?
Totuşi, doamnă, vreau pulpa aceea, zic eu, că şi eu am principii. Ca să nu rămân numai cu principiile şi nemâncat, doamna a subtilizat nu o pulpă, ci două, le-a fiert nu ştiu pe unde şi mi le-a adus aşezate frumos pe o frunză de salată (iată cum revine obsesiv motivul frunzei în turismul românesc). De asemenea, a mai furat şi o căciulie de usturoi şi ne-a adus-o la masă. Iar colegii mei, într-un admirabil gest de solidaritate, m-au ajutat să curăţ usturoiul şi au bătut mujdeiul pe rând.

Principiile nu ţin de foame
Întâmplarea de la Şomcuta Mare mi-a amintit de una asemănătoare, petrecută cu doi ani mai înainte în Brăila. Eram cu fotograful Bogdan Iuraşcu, de la Jurnalul Naţional. Am tras la fostul Hotel BTT. Cum ziua aceea era ca şi dusă pentru documentare, am zis să mergem în piaţă să mâncăm scrumbii la grătar, că era sezonul de scrumbie. Şi am luat cu noi şi tava de inox din cameră, ca să nu mâncăm pe ziar, din respect pentru meseria noastră. Lăsasem toate bagajele în cameră, nu luaserăm cu noi decât tava aia rămasă de pe timpul lui Dej.

După vreo oră, când am revenit, hotelul vuia, toţi angajaţii se frăsuiau în sus şi-n jos ca viespile întărâtate cu băţul. Încă nu apăruse moda cu anunţatul bombelor, am crezut că e vreun exerciţiu de evacuare în caz de incendiu. Dar nu! Se agitau aşa fiindcă nesimţiţii de la camera cutare, adică eu şi Bogdan Iuraşcu, furaseră tava din cameră. Cineva intrase în cameră în lipsa noastră şi a observat senzaţionala dispariţie a tăvii. Da, hoţii plecaseră cu tava de inox, lăsând în cameră scule de multe zeci de milioane de lei! Le-am dat tava înapoi, puţin unsă de grăsime de scrumbie, ce-i drept, ne-am luat bagajele şi am plecat, chit că plătiserăm dinainte pe două zile.

Şi acum, la masă, eu prospectam cu brăileanca alte posibilităţi de cazare. Iar Bogdan bea un coniecel. Şi nu se atingea de mâncare. Vine chelnerul şi-l întreabă: "Dumneavoastră nu mâncaţi?". "Ce să mănânc?", zice Bogdan şi se uită mirat în toate părţile, ca şi cum nu vedea farfuria de sub nasul lui. "Mâncarea", zice chelnerul. "Care mâncare?"

Bogdan se ridică şi greblează cu privirea pe toată masa, se apropie cu ochii la două degete, ca miopii, saltă faţa de masă, se apleacă pe dedesubt, se ridică iar, se uită în toate părţile şi iar întreabă: "Ce mâncare? Unde-i mâncarea?". "E aici, în farfurie", sare chelnerul. Bogdan reia toată căutarea aceea minuţioasă şi o termină tot cu o întrebare: "Unde-i, domnule?". Şi înainte de a primi acelaşi răspuns de la chelner, se apleacă peste farfurie până aproape să o atingă cu nasul, duce mâna streaşină la ochi şi zice: "Dar ştiţi că aveţi dreptate? Parcă-parcă văd ceva la nord-vest... aia ascunsă după un cartof-pai e friptura, nu?".

Chelnerul părea să fie idiot, nu pricepea nimic din teatrul lui Bogdan. El avea principii, voia o friptură de 200 de grame, dacă pentru una de 200 de grame plătise. Şi salată, la fel, voia exact câtă plătise. Atunci, cu o dexteritate de ospătar pe care nu i-o cunoşteam, Bodan îşi pune pe-o mână farfuriile şi se duce la bucătar să-i cântărească porţiile în faţa lui. Dar nu-l băga nimeni în seamă. Când intra sau ieşea vreun ospătar, în scurta fălfâire a uşilor batante îl vedeam pe Bogdan stând cu farfuriile pe braţ. S-a înserat, s-a înnoptat, toţi clienţii au plecat, numai Bogdan stătea pe holul bucătăriei să-şi apere principiile şi nu puteau angajaţii să închidă din cauza lui şi a principiilor lui.

Nu s-a mişcat din uşa bucătăriei până n-a venit patronul să ridice încasările din ziua aceea. I-a cântărit mâncarea. Ce să vezi, friptura de 200 de grame avea numai 80. Mie nu mi se păruse, eu am mâncat aşa, mi-era foame. Ce înseamnă să ai ochi de fotograf!

Bogdan s-a întors victorios la masă. Din urma lui a venit un şir de ospătari şi au început să basculeze pe masă tigăi cu cartofi prăjiţi, fripturi şi salate cât nu putea mânca Bogdan cu tot Vasluiul. Din partea casei. Cu scuzele patronului. Însă Bogdan nici nu s-a atins de ofrandă. S-a ridicat demn şi marţial, a plătit pentru ce comandase iniţial, atât cât scria în meniu că face, şi a plecat. Era a doua oară în ziua aceea când plătea ceva ce nu consumase. L-am rugat pe Bogdan să se mai liniştească. Noi principii mai aveam, dar ni se cam terminau banii.