Falsa Ioana d’Arc

De două ori nevastă şi de cinci ori mamă, o femeie din Metz reuşeşte timp de 20 de ani să convingă mulţimile că e reîncarnarea Fecioarei din Orleans

Aura Fecioarei din Orleans a exercitat o fascinaţie copleşitoare asupra poporului francez, care avea să ajungă până la idolatrie la foarte scurt timp după ce trupul ei a fost ars pe rug, de către englezi, la 31 mai 1431. Mântuitoarea Franţei nu ar fi putut avea, în mintea şi în sufletul multora, decât un destin asemănător aceluia al Mântuitorului însuşi. Poporul francez îşi dorea, spera, aştepta să o vadă din nou, înaintând prin mulţime, cu cămaşa de zale pe trup şi sabia Sfintei Ecaterina în mâna înălţată spre cer, conducându-l spre victorie.

Se poate ca tocmai această dorinţă puternică să fi făcut ca, la numai cinci ani distanţă, mulţi să accepte reîncarnarea ei într-o altă tânără femeie. La 20 mai 1436, la Metz, s-a arătat mulţimii o fată care pretindea că ea este Ioana d’Arc, salvată de heruvimi din foc. Se pare că fata aceasta avea trăsături foarte asemănătoare cu cele ale adevăratei Fecioare din Orleans. Ori poate doar dorinţa oamenilor din popor ca ea să fie vie era atât de intensă încât, ca sub vrajă, vedeau ceea ce trebuia văzut. Tânăra a avut nevoie de numai o zi ca să-i convingă pe locuitorii din Metz asupra identităţii sale şi de numai o oră pentru ca gentilomii oraşului La Grange sur Ormes să-i dăruiască un cal de călărie şi armură de luptă. Ca o ciudăţenie, protectorul noii Jeanne d’Arc avea să fie însuşi ducele de Burgundia, despre care gurile rele încă povesteau că... în cealaltă viaţă a ei, avându-l pe contele de Luxemburg ca intermediar, o vându-se englezilor (!). Dar păcatele ducelui aveau să fie spălate acum, iar acest Iuda al francezilor n-avea de ce să caute un măslin de care să se spânzure.

Interesant este că, în acea epocă – poate şi datorită protectoratului Burgundiei – la curtea de la Paris era pusă la îndoială identitatea acestei aventuriere. Era, deci, nevoie, ca ea să săvârşească niscaiva minuni, pentru a-şi dovedi graţia divină. Unul dintre adoratorii săi înfocaţi, tânărul duce de Wurtemberg – pe care răuvoitorii l-au numit, în derâdere, „amantul falsei fecioare” (dar nimeni nu mai poate azi proba asta), a însoţit-o la Koln, unde totul era pregătit pentru uluitoarele probe.
Rupse un giulgiu alb şi apoi, din mâinile ei, acesta ieşi din nou la iveală întreg, fără nici un fir dus. Sparse apoi un pahar, pe care îl scoase din nou din căuşul palmelor, fără nici o ciobitură. Astăzi am fi tentaţi să credem că e, mai degrabă, o măiestrie de iluzionist, însă inchizitorul din Koln, Kalteisen, a fost de cu totul altă părere. Tânăra care făptuia lucruri de neînţeles în piaţa oraşului era... o vrăjitoare. Lui Kalteisen nu-i păsa de dubiile Parisului cu privire la identitatea acestei Jeanne d’Arc, în schimb era în mijlocul unei vânători de vrăjitoare, iar fata asta era vinovatul perfect. Falsa Jeanne d’Arc reuşi să scape doar cu fuga (şi cu ajutorul prietenilor ei burgunzi şi luxemburghezi).

Cam asta a fost în primul ei an de... Fecioară din Orleans. În următorii doi ani sigur fecioria şi-a pierdut-o (dacă o fi avut-o atunci când a intrat în povestea asta!), căci s-a căsătorit cu cavalerul Robert des Armoises, alături de care şi-a întemeiat un cămin liniştit, la Metz, locul primei sale apariţii.
Se pare însă că viaţa de casnică, de nevastă, de stăpână a casei nu-i prieşte deloc acestei aventuriere (al cărei nume nu-l cunoaşte nimeni cu adevărat, căci până şi în actele căsătoriei o vom întâlni tot cu numele de Jeanne).
În iulie 1439, la 3 ani de la prima sa apariţie, trage o fugă la Orleans, unde, cum-necum, convinge destul de mulţi localnici (inclusiv dintre aceia care copilăriseră cu adevărata Fecioară) că este cine pretinde că este. Însă... în oraş trăiau încă neamuri ale celei arse pe rug în 1431, care o provocară cu întrebări al căror răspuns nu avea cum să-l ştie.

Fugi, dar nu ca să se ascundă, ci se duse tocmai la Paris, unde din nou mulţimea ieşi pe străzi, aclamând-o. Ca să liniştească spiritele, regele puse să fie arestată şi, după un interogariu (la care nu au lipsit mijloacele de tortură specifice timpului), mărturisi că nu e decât soţia unui cavaler din Metz, mamă a doi copii, care înainte de a se da drept Ioana d’Arc dusese o mizeră existenţă de vagaboandă. Ciudat, dar, o dată această mărturisire făcută, falsa Ioana este eliberată.

Face din nou turul oraşelor franceze, unde este adeseori aclamată, iar faima ei şi încrederea pe care poporul o are în ea creşte din zi în zi, în ciuda afişele cu declaraţia ei din Paris, care sunt lipite pe ziduri, la răspântii, în toată Franţa.
Ce vrajă ciudată pusese zăbranic pe ochii francezilor? Ori era, cu adevărat, Fecioara din Orleans, reîncarnată?
Cert este un lucru: încrederea francezilor în ea este atât de mare, încât mareşalul Gil de Rais o ia, fără reţineri, în slujba sa, făcând-o comandantul unei companii.

Se crede că, în 1440, regele Carol al II-lea o primeşte, pregătindu-i, ca şi Ioanei d’Arc, un test. Ca şi la castelul Chinon, în 1429, el face schimb de haine cu un curtean, cerându-i-se aventurierei să-l arate cu degetul pe adevăratul rege. Dacă Jeanne d’Arc a avut parte de un semn divin, falsa Jeanne d’Arc a beneficiat de ajutorul unui preot, care i-a povestit că, în urma unui accident la vânătoare, regelui nu i se mai sudaseră bine oasele labei piciorului şi era nevoit să încalţe într-un picior cizma şi în celălalt un papuc de casă, din catifea galbenă. Preţios amănunt!
Ce s-a întâmplat, totuşi, la această întâlnire de taină nu se ştie cu precizie. Cert e că, vreme de 17 ani, povestea ei a intrat în uitare.

Ajunsă văduvă, femeia care în trecut pretinsese că e întruparea Mântuitoarei Franţei, s-a remăritat cu un oarecare Douillet. A fost o vreme o bună femeie de casă, până când, în ciuda vârstei, a celor două măritişuri şi a celor cinci copii, iese din nou în lume, pretinzând acelaşi lucru: salvată din flăcări de heruvimi, Ioana d’Arc intrase în trupul şi în spiritul ei. De data aceasta, mulţimile nu mai sunt de partea ei şi este închisă în temniţa din Naumur.
De acolo este eliberată – pe cauţiune, am spune azi – de fiul vechiului ei protector, ducele Burgundiei, Rene d’Anjou. I se permite, chiar, să se stabilească în comitatul de Anjou, cu o condiţie: vreme de cinci ani să nu mai îmbrace haine bărbăteşti şi să nu mai pretindă că e reîncarnarea Ioanei.
Probabil că s-a ţinut de cuvânt căci de atunci cronicile franceze nu mai pomenesc nici un cuvinţel despre ea...