Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
In ultimele cateva secole, in toata zona Buciumului aurul s-a exploatat in existat galerii particulare.
In general, pentru deschiderea unei mine se asociau mai multe persoane ce alcatuiau o "tarsejie", in care fiecare membru avea o cota de participatie procentuala. Aurul colectat de proprietari trebuia predat la banca, ce il cumpara, oferind pretul pietei. Cand s-a inceput exploatarea zacamintelor prin "puscare" cu dinamita, tot de la banca se primea si explozibilul. Relatia de "colaborare" cu banca, si deci cu autoritatile, se concretiza prin eliberarea "Bufarului", act care evidentia predarea oficiala a aurului. "Bufarul" era un act obligatoriu si, in lipsa lui, detinatorul de aur, sub orice forma ar fi fost el, risca sa ramana fara marfa. Totusi, au existat perioade in care, paralel cu circuitul oficial, a functionat si contrabanda, pusa la cale mai ales de straini. Riscul "colaborarii" cu contrabandistii era rasplatit prin pretul mai mare oferit de acestia.Fierendateni, oberi si homani
In timp, organizarea minelor a devenit mai eficienta. "Tarsejia" putea angaja personal specializat, structurat intr-o ierarhie complexa, cu sarcini clare. Cel mai inalt in grad era fierendaten-ul, om cu multa experienta, un fel de director de exploatare. Sub el era "oberul"â, maistrul principal, urmat in ierarhie de "homan" - maestrul de galerie. Minerii propriu-zisi erau "baiasii" care lucrau doar in abataj. Minereul spart de ei era scos din zacamant de "raznari", care aduceau minereul pana la gura minei, de luni pana vineri. Sambata se facea impartirea. Pana atunci era preluat de "straja", paznicii inarmati, care aveau dreptul sa deschida focul asupra celor care ar fi incercat sa fure cate ceva. Toti angajatii care aveau contact cu minereul scos din galerii, de la "straja" pana la "fierendateni" se jurau pe sfanta cruce ca nu se vor atinge de absolut nimic din ceea ce primeau in paza provizorie. Era un juramant cumplit, de care si acum cei care l-au depus vreodata isi amintesc cu groaza.
Juramantul strajei
Depunerea juramantului avea loc la gura minei si se desfasura in prezenta unui preot. Ceremonia incepea cu rugaciunea "Tatal Nostru" si continua cu juramantul propriu-zis: "Eu.... jur in fata lui Dumnezeu si a distinsei adunari sa nu ma ating de nimic din ceea ce imi este incredintat spre paza. De asemenea jur ca voi impiedica, fie chiar si cu pretul vietii mele, pe oricine ar incerca sa fure ceva din ceea ce mi-a fost incredintat. Daca vreodata nu voi indeplini acest juramant, fie ca intreaga mea familie, pana la cea de-a saptea spita sa sfarseasca in cea mai neagra mizerie, sa nu aiba nici cenusa in vatra. Asa sa-mi ajute Dumnezeu!".
Holoangarii
Aceasta ordine stricta era insa adeseori incalcata de "holoangari". Li se mai spunea si "straitari" si proveneau din familii deosebit de sarace, care nu puteau sa participe legal la exploatarea aurului. Deosebit de curajosi, ei intrau in galerii de obicei sambata, cand acolo nu mai lucra nimeni. Cautau "vana" de minereu si nu luau de acolo decat o straita, nu mai mult. De fapt ei nici nu credeau ca fura. Scuza lor era: "Aurul e dat de la Dumnezeu, si nu este pacat sa luam si noi din el". Holoangarii isi umpleau doar o straita cu minereu, dupa care multumeau frumos si plecau. Adevarul este ca ei erau priviti cu oarecare simpatie, iar cei pagubiti se multumeau sa exclame doar: "Noa! Nu-i bai! Nu-i mare paguba si e de unde. Si apoi, la sura saraca nu vine nici o pasare sa ciuguleasca". Vorba era adevarata pentru ca pe atunci se spunea ca: "La Haracai, sade auru-n butai (in cioatele de copaci)". Nici daca erau prinsi de politie, holoangarii nu aveau prea mult de suferit: cateva zile de arest ori de munca la padure, "in folosul comunitatii".
"Mica America" din Apuseni
Adevarata fericire a "buciumanilor" se dezlantuia atunci cand gaseau aur, mult aur. De obicei, concentratia medie de metal pretios era de cateva grame la tona de minereu. Erau insa cazuri, extrem de rare, in care legile ciudate ale geologiei stravechi adunau o cantitate imensa de aur intr-un singur loc: "volbura". Norocosul care dadea peste un asemenea cotlon, care de obicei nu avea mai mult de 1-2 metri cubi, putea sa scoata si doua kilograme de metal pretios dintr-o tona de minereu. Atunci, toate saptamanile si lunile de truda salbatica erau uitate. Aurul scos la lumina zilei era vandut, pe bani buni, la banca din Abrud, iar baiasul se apuca de chefuit. De la sfarsitul secolului XlX si pana la venirea comunistilor la putere, Abrudul semana foarte bine cu orice oras din Far-West. Urmele acelei glorii apuse mai pot fi vazute si acum: impozantele sedii care adaposteau candva Banca "Auraria" si filiala Bancii Nationale, dar mai ales vechile cladiri de pe care patina vremii nu a reusit sa stearga urmele luxului de alta data: marile restaurante in care baiasii lasau averi intregi, cheltuite in chefuri de proportii homerice. Imbogatit peste noapte, dar nestiind daca viitoarea intrare in mina nu avea sa fie si ultima din care mai iesea viu, "buciumanul", plin de orgoliu, arunca cu aur in stanga si-n dreapta.
Ca aurul in bucate
Se spune ca, pe la 1870, un "buciuman" a cerut voie de la Viena sa-si pardoseasca toata casa cu galbeni imperiali. Ajuns la crasma, nici unul dintre "baiasi" nu-si manca "balmosul" decat dupa ce-l presara cu pulbere de aur. Ajuns la oras, dupa ce daduse peste o "volbura" , Marza Candid a luâ Murcel exclama plin de trufie: "Mai, doar Dumnezeu ii mai bogat decat mine, dar nici El nu are decat cu un leu mai mult decat am eu". Chefurile durau cate o saptamana, la sfarsitul careia "buciumanul" se intorcea acasa insotit de lautari, intr-un alai compus din trei trasuri: prima ii ducea palaria, a treia ii transporta bastonul, iar el venea cu cea din mijloc. Batranii povestesc si acum despre unul din neamul Damienestilor care, la sfarsitul chefului nu a gasit cele trei calesti. In locul acestora, el si-a angajat un om care sa-l duca acasa cu roaba. Atat doar ca ciudatul atelaj a parcurs cei cativa kilometri intr-o saptamana. Si asta pentru ca omul si "birjarul" angajat se opreau la fiecare carciuma din cale unde reluau cheful inceput la Abrud.
"Fetitele" de la "Dungal"
Tot in Abrud exista si "Dungel", un stabiliment aparte, cu "fetite" rasate, gata oricand sa goleasca buzunarele "baiasilor". Cea mai cautata era Moanti, o frumusete roscata care sucea mintile tuturor. Tot acolo "intrau in viata si flacaii inca nedusi la muieri. Cu astia era o problema: nu-si scoteau nadragii de pe ei decat dupe ce fetita insista de mai multe ori: "Da-poi tapa cioarecii aia de pe tine ca ma zgarie". Nacazul era ca nici izmenele nu erau din matase, ci tot din canepa, aproape la fel de aspre ca si cioarecii. Abia cu mari insistente flacaul le scotea si pe acelea, dar niciodata, oricat de intima ar fi fost apropierea, nu ar fi renuntat, nici in ruptul capului la serparul de piele incheiat peste sale."
Cantul buciumanului
Hai sura si-o masura Buciuman cu tundra sura, ... Ziua bea cu fetele Noaptea cu nevestele. Baui luni si baui marti Baui pret de sapte vaci. Baui miercuri, baui joi Baui pret de sapte boi Baui vineri si sambata Sa-mi cinstesc duminica.
Legamant (II)
De comoara sa nâaiba parte decat cel ce-a ingropat-o. Daca hotaraste ziua sau prilejul cand se va duce sâo desgroape nu va putea face aceasta mai inainte, caci Nichiduta nu-l va lasa.
Astfel, comoara din muntele Hetia de langa Cernauti, care cuprinde toata averea imparatului Constantin, bine pecetluita nu-i poate fi deschisa de nimeni, caci atunci cand acest imparat a pus deasupra pivnitii acea mare lespe de piatra pe care si-a scris numele, a hotarat ca nimeni sa nu poata umbla acolo pana nu va veni el singur.
Sa nâaiba parte de comoara decat cel ce va intra in tainita unde a fost incuiata, in ziua cand usile se vor deschide singure, cum de pilda, este ziua de Pasti.
Iata ce ne spune o povestire despre comoara din piscul Orlea, din muntii din vecinatatea Hategului: "Se zice ca in interiorul piscului Orlea se afla un palat ruinat care-i plin de toate avutiile si scumpetele lumii.
Palatul intreg de aur, acoperit cu diamante, usile mesele, scaunile, podelile de argint, iar in palat, pe tronuri stalucitoare ca soarele, sed imparati, cu coronele pe cap, razemati pe toiege. In colo, prin palat, vrafuri de galbeni de-ti ieau ochii. Portile acestui palat, spune traditiunea, sunt jos, in undele raului ce curge pe sub pisc. Ele insa nu se deschid decat o data in an si anume cand da intaiu in toaca, in ziua de Pasti; atunci se da apa in laturi, se deschid portile si stau deschise cat tine serviciul divin in dimineata de Pasti. Cine va pandi aceste monumente poate sa intre in palat si sa-si dea avutie cat voeste. Daca insa ar apuca sa se inchida portile inainte de a iesi el, atunci trebue sa stea inchis pana la anul.
Cand eram in scoala in Hateg - scrie culegatorul acestei povestiri - era un locuitor in oras, cam intrâo ureche de altfel, despre care se zicea ca a patit-o de a sezut un an inchis in palat. Cu toate acestea, sarmanul era sarac, lipit pamantului.
Se vede ca nu putuse lua nimic din avutiile fermecate ale palatului ".
Sa nâaiba parte de comoara decat cel ce va descuia lacatele lazilor cu bani sau ale usilor de la tainita, cu iarba fiarelor.
