Feţele culturii

Augustin Buzura este, pe lângă un renumit scriitor, directorul revistei Cultura. O publicaţie pentru toţi cei care ştiu că totul, de la politică la sport, înseamnă de fapt cultură.

● Jurnalul Naţional: Vorbim despre revista Cultura al cărei director sunteţi. O revistă, nu unică în peisajul mediatic, dar, în opinia multor cunoscători în  domeniu, cea mai bună în ceea ce priveşte calitatea conţinutului. Dvs. ce părere aveţi?
● Augustin Buzura: Păi, n-o să spun tocmai eu că nu-i cea mai bună! Însă aş adăuga: şi cea mai liberă. Nu înduram atâtea dacă nu îmi doream o publicaţie care să însemne ceva, să fie o voce liberă, cinstită, diferită de toate celelalte. Am fondat această revistă când eram preşedintele ICR şi am ţinut ca ea să conţină şi pagini dedicate traducerilor: din literatura noastră în alte limbi şi din alte literaturi în română. Considerând că aceasta era încă o oportunitate şi o modalitate de a stimula dialogul între cultura noastră şi celelalte culturi. Pe de altă parte, trebuiau încurajaţi şi traducătorii - români şi străini - ei având o contribuţie esenţială la menţinerea şi dezvoltarea acestui dialog. Aveam dosare consacrate scriitorilor, prezentam în fiecare număr câte un scriitor într-o limbă de mare circulaţie. Cultura noastră fiind mai puţin cunoscută, trebuia să ne afirmăm arătând mereu cine suntem, ce s-a scris şi ce s-a gândit în acest spaţiu, dar şi să demonstrăm că ştim ce se întâmplă în lume etc.  Cred că au meritat toate eforturile şi sacrificiile pentru a  relansa revista Cultura după ce "urmaşii" mei la conducerea ICR au înmormântat-o, redactorilor ei impunându-le reguli absolut aberante care n-aveau cea mai mică legătură nici cu profesia de gazetar, nici cu civilizaţia. Cu alte cuvinte, obligându-i să plece. Noii conducători nu aveau nevoie de valori, ci de supuşi fideli. A fost un moment în care am simţit nevoia să-mi dovedesc mie însumi, dar şi altora că sunt capabil să mă descurc şi în sectorul privat.


ACT DE CURAJ
● A scoate o revistă serioasă de cultură în sectorul privat a fost un act de curaj...
● De mare curaj, într-adevăr. Iar acum, când privesc în urmă, îmi dau seama că şi de mare inconştienţă. Când am văzut că tinerii care alcătuiseră fosta redacţie a Culturii doresc să mă urmeze, mi-am zis fie ce o fi şi am riscat. Prietenii, unele bănci, cunoscuţii  mi-au fost de mare ajutor. Am cheltuit mai mult decât mă aşteptam, mai am şi astăzi destule datorii, dar  am avut şi noroc. Norocul vine când eşti pregătit să-l întâlneşti. Iar în anii care  au trecut, calitatea revistei şi a colaboratorilor ei arată că eram pe deplin pregătiţi...


● Vorbiţi despre ani. Câţi ani au trecut de la reapariţie şi cum aţi început?
● La 17 ianuarie 2005 am aflat din Cotidianul că am fost destituit şi înlocuit în funcţie cu H.-R. Patapievici. În aceeaşi zi, la ora 16:00, am fost chemat la preşedintele Traian Băsescu, care mi-a comunicat exact ceea ce aflasem din ziar. "Fiecare vine cu echipa lui", a ţinut să se explice. L-am rugat să-mi dea un răgaz de două săptămâni, căci la 19 ianuarie eram planificat pentru o intervenţie chirurgicală foarte complicată la o clinică a Universităţii din Viena. Dar domnul preşedinte mi-a spus categoric: "Nu se aprobă!". Ăsta a fost tot dialogul. Când pleci dintr-o instituţie se întâmplă să ţi se pună în spinare fel şi fel de fraude, ţi se fură acte etc., dar  preşedintele a fost atât de grăbit să-i facă pe plac lui Andrei Pleşu, consilierul său, încât nu mi-a lăsat nici măcar o zi pentru a preda cum se cuvine documentele, instituţia. Drept e că, pe atunci, ICR avea un buget ridicol, de doar 17 miliarde, deci nu era mare lucru, un mărunţiş. Azi, ICR dispune de peste 500 de miliarde lei vechi, aşa că  "echipa" poate fi sponsorizată din belşug şi în fel şi chip din banii patriei, poate călători oricând şi oriunde, membrii ei pot fi traduşi şi publicaţi oriunde contra cost, pot plăti publicitate pe care apoi, în ţară, să o dea drept mare succes... Cultura a reapărut în noiembrie 2005 şi doi ani şi jumătate am rezistat eroic, fără să facem vreun compromis. Cu toate că nu aveam cu ce să-i plătim, colaboratorii au rămas alături de noi, ba au venit şi alţii...


● Cât despre noroc...
● Urmărind un buletin de ştiri, am văzut din pură întâmplare cum profesorul Dan Voiculescu încerca să descopere prin Maramureş tineri talentaţi pentru a-i spijini prin fundaţiile sale. Şi atunci mi-am spus că trebuie să-mi încerc norocul. Am cerut o audienţă şi i-am explicat că revista are destui tineri de mare ta­lent, crescuţi gata, care au nevoie de sprijin. Şi, fără prea multe vorbe şi explicaţii, ne-a spus că ne va ajuta. Nu ne-a cerut nimic, nu ne-a sugerat nimic, de aceea îi rămân foarte recunoscător, nu numai pentru sprijinul acordat într-un moment greu pentru noi, ci şi pentru libertatea deplină pe care o avem. Domnia sa şi încă doi-trei oameni cu bani fac ceea ce ar fi obligat statul să facă, să se îngrijească nu doar de apă, aer şi pământ, ci  şi de spi­rit - investiţia cea mai sigură. Căci numai prin spirit ne deosebim de alţii. Dar e greu să le ceri grijă pentru cultură unor oameni care nu au habar de ea, care o dispreţuiesc instinctiv. În ultimii ani prerevoluţionari se spunea: "Nu mi-e frică de mi­nistrul Culturii, ci de cultura ministrului!". Astăzi, observaţia este valabilă pentru majoritatea celor care ne conduc. Dacă tot vorbim de branduri, cărţile Bibliotecii Naţionale abandonate printre excremente şi şobolani, la propriu, ar defini exact acest moment... spiritual.


● Aşa, în paranteză, aş dori o lămurire. În numărul 28 al Culturii,un articol al lui Bogdan Duca: Despre o polemică din dreapta. Pare greu de înţeles întâmplarea relatată de colaboratorul revistei dvs...
● Bogdan Duca se afla la Roma, unde şi-a făcut studiile, şi s-a decis să participe la un seminar despre Noica, organizat de Universitatea La Sapienza, Accademia di Romania şi ICR, seminar la care l-a întâlnit pe H.-R.Patapievici. "Ştii, i-a spus acesta, mi-a trimis Volo Tismăneanu nişte texte ale tale, dar am refuzat să te citesc, pentru că ştiu că eşti omul lui Buzura şi îi ţii partea." În afară de faptul că era "omul meu", Bogdan Duca n-a respectat cele trei reguli stabilite de cei pomeniţi: nu-l înjurase pe domnul Ion Iliescu, nici pe mine când eram la ICR şi scria şi la Cultura, deci examen căzut. Aşa au fost urmăriţi şi intimidaţi şi alţi colaboratori, ca nu cumva să se vorbească despre ei şi despre cărţile lor. Fie şi din acest mic exemplu, lumea poate să-şi dea seama cât de comunişti sunt anticomuniştii de azi. Sau cât de democraţi sunt luptătorii pentru democraţie. Cine nu-i cu noi este împotriva noastră, spunea marele Stalin, iar nepoţii lui...
NUME MARI
● Să revenim la revistă. Cum este structurată şi pe ce colaboratori contaţi?
● Este o publicaţie socio-culturală. Are 32 de pagini şi apare săp­tă­mânal. Nu publicăm literatură, dar avem pagini dedicate criti­cii literare, profilul lor fiind îmbogăţit de revista revistelor ro­mâ­neşti şi de revista revistelor internaţionale; urmărim cu aten­ţie toate componentele şi aspectele culturii şi societăţii ro­mâ­neşti, atât în trecut, cât şi în prezent:  de la istorie, diplomaţie, so­cio­logie, filosofie, antropologie, politică, teatru, film, arte plastice, muzică şi până la economie şi sport. Fiecare număr conţine un dosar consacrat unor teme de actualitate, unor autori importanţi sau unor cărţi de excepţie. Ultimele două numere, de exem­plu, au avut ca temă "Dicţionarul General al Literaturii Ro­mâne", coordonat de acad. Eugen Simion, operă de importanţă majoră dusă la bun sfârşit într-un spaţiu al începuturilor. De altfel, Eugen Simion, nume de mare autoritate al culturii noastre din toate timpurile, şi academicianul Dan Berindei, important reper al istoriografiei româneşti, au rubrici permanente în re­vis­ta noastră. Aşteptăm să-şi reia rubrica şi academicianul Florin Constantiniu, alt nume de referinţă. De trei ani fără întrerupere, academicianul şi scriitorul suedez Kjell Espmark, preşedinte până în 2005 al Comitetului Nobel pentru literatură, este pre­zent în revista noastră pentru a răspunde întrebărilor Angelei Mar­tin într-o rubrică dedicată lui şi intitulată "Accent". Tra­du­că­toa­re de performanţă din  franceză şi spaniolă, devotată, prin­tre alţii lui Jean Starobinski - iar oamenii de litere  ştiu ce di­fi­cultăţi şi ce subtilităţi presupun textele acestui mare critic şi cât de in­struit trebuie să fii pentru a îndrăzni să-l transpui în română -, An­gela Martin este şi redactorul-şef adjunct al revistei. Cristina Rusiecki, critic de teatru, autoare a numeroase articole şi inter­viuri dedicate scenei româneşti şi internaţionale, este secretarul general de redacţie. Echipa redacţională este al­că­tuită din câţiva tineri valoroşi: Daniel Cristea-Enache, liderul ge­neraţiei sale de critici, Mihai Iovănel, Teodora Dumitru, An­drei Terian, Cătălin Sturza, Cătălin D. Constantin. Împreună cu ei, gazetăriţă experimentată, este şi poeta Cornelia Maria Savu. Li se alătură colaboratori de o incontestabilă ţinută intelectuală şi morală precum Valentin Protopopescu, Cristina Balinte, Du­mi­tru Radu Popa, Ni­co­leta Sălcudeanu, Nicolae Coande, David Ilina, Mihaela Gran­cea, Bogdan Duca, Constantin Stoiciu, Alex Goldiş, Alex Cistelecan, Dan Ungureanu, Nicolae Bârna, Oana Soare, Rozana Mihalache şi mulţi alţii, despre care sper să am prilejul să vorbesc cu­rând. De mult interes se bucură articolele lui Mircea Iorgulescu, reputatul critic literar, recuperat cu greu pentru proza ro­mâ­neas­că din pasionantele mreje ale gazetăriei franceze, Al Cistelecan, criticul expert în poezie, C. Stănescu, au­to­rul Revistei revistelor, rubrică mereu proaspătă şi inspirată, scrisă cu fineţe, Constantin Coroiu, nume de prestigiu în critica şi în istoria noastră literară, şi Rodica Grigore, harnică şi bună interpretă a literat­u­ri­lor lumii. Ineditul şi competenţa caracteri­zea­ză rubrica lui Geor­ge Cristian Maior, "Carnet diplomatic", iar des­pre conflictele militare şi politice din lume se pronunţă periodic Ioan Mircea Paşcu. Alfred Bulai este prezent cu o rubrică de sociologie încă din primul număr al revistei şi, din când în când, reuşesc să-l conving să mai scrie şi câte un editorial. A revenit cu texte ex­trem de interesante Claude Karnoouh. Reputatul critic muzical Cos­tin Popa s-a decis să-şi inaugureze rubrica o dată cu stagiu­nea muzicală de toamnă. La fel, revine şi Cornel Dinu, ma­re spor­tiv şi gazetar de clasă. Cum aş putea să-l uit pe Nicu Ilie, că­ruia revista îi datorează ţinuta artistică. O publicaţie trebuie să atragă şi prin aspectul ei grafic... Semn de respect pentru cititori.

● Revista Cultura are câteva pagini consacrate politicii. Cum se vede politica din perspectiva dvs.?
● Nu facem politica vreunui partid, Doamne fereşte! Dar simţim nevoia să spunem ceea ce credem despre felul în care se face politică la noi, unde ideologiile nu contează, ci interesele unor grupuri. În fond, din banca mea se vede aceeaşi echipă care poartă, spre a deruta lumea, tricouri diferite. Dincolo de asta, ca scriitor şi ca om nu mă pot aşeza decât de partea celor care suferă. Şi de douăzeci de ani a dispărut cu desăvârşire zâmbetul, bucuria de a trăi. Dar şi performanţele din orice domeniu. Şi, mai ales, viitorul din preocupările noastre. Toate le vrem acum, imediat. Numai crispare, suspiciune şi ură. Nu trăim, ci supravieţuim. L-am întrebat odată pe un coleg, care ceruse cu mulţi ani în urmă azil politic într-o ţară din Occident, despre modul în care este organizată sănătatea acolo. "Simplu, mi-a răspuns. Jumătate psihiatri, jumătate nebuni."


● La noi nu există suficienţi psihiatri sau sunt prea mulţi nebuni?
● Avem o mulţime de paranoici şi de oligofreni. Şi de oameni nevrozaţi din cauza mizeriei. Acolo unde sărăcia-i mare nu poate fi vorba nici despre libertate, nici despre demnitate. Când un vot se cumpără cu doi mici şi o bere, vă daţi seama... Plus că nu mai scăpăm de nişte metehne pe care le târâm după noi de sute de ani. În ţara aceasta, observa un călător german, nu munceşte nimeni în afară de perceptori şi de insecte. Din preocupările noastre lipseşte cartea, spiritul. Avem mulţi "oameni politici" cu numeroase diplome, dar fără carte. Există o sectă a celor care au distrus mituri, au bagatelizat istoria şi numele mari care ne-au călăuzit prin timp. Am ajuns, cred, la punctul cel mai de jos al  traiectoriei noastre postrevoluţionare. Ori ne dăm seama de asta şi schimbăm accentele şi pe cei care s-au dovedit incapabili să ne conducă, ori vom deveni o mulţime oarecare, banali prestatori de servicii la curţile altora. Mă gândesc deseori la observaţia lui Caragiale cu care încerca să tempereze optimismul lui Eminescu: "Suntem cum am fost şi teamă mi-e ca nu cumva tot aşa să şi rămânem".