Fiare cu buletin de Capitală

Fostul student Mihai E. Popa a scăpat cu viaţă din întâlnirea cu minerii. Dar nici după două decenii nu a scăpat de oroarea provocată de gospodinele şi mahalagiii Capitalei care-i aplaudau pe ortaci. Erau "Oamenii de bine" care, dacă nu-i puteau omorî cu mâna lor pe "golani", se credeau eroi dacă apucau măcar să-i albească de scuipat.

Mulţumindu-le minerilor pentru "ordinea" impusă cu bâtele, Ion Iliescu i-a invocat pe "oamenii de bine": "Exemplul dumneavoastră a fost plin de îmbărbătare pentru toţi oamenii de bine care doresc progresul societăţii act de româneşti. Vreau să vă mulţumesc, deci, pentru acest înaltă solidaritate pe care l-aţi demonstrat în aceste zile". Spre ruşinea bucureştenilor, în zilele de 14 şi 15 iunie 1990, "oamenii de bine" ai Capitalei au fost la fel de sălbatici ca minerii.

Bătăuşii "în civil"

JN: Cine erau cei care băteau?

M.P.: Minerii şi ofiţerii în civil care îşi ziceau "de la Securitate". Parcă erau traşi la xerox, îmbrăcaţi în cămăşi albe şi pantaloni negri, călcaţi la dungă. Era clar că ei conduceau. Am fost uimit de ferocitatea cu care foloseau bastoanele de cauciuc. În timp ce minerii aveau răngi şi bâte, civilii aveau pulane de cauciuc. Uimitor era şi contrastul dintre ferocitatea cu care băteau şi feţele lor spilcuite, aproape de intelectuali. "Bodigarzii" mei, care mă considerau probabil o "pradă de război" importantă, n-au lăsat pe altcineva să mă linşeze. La sediul Poliţiei din Str. Eforie, cei patru, împreună cu alţi câţiva mineri, au alcătuit un complet de judecată care trebuia să decidă dacă voi fi executat sau nu.

JN: Au spus-o ca atare?

M.P.: Da, au spus că se pregătesc să mă omoare, dar pentru asta trebuie făcut un proces. Cazul meu este deosebit: am fost judecat de un grup care s-a substituit autorităţii de stat, faptă ce constituie infracţiunea de înaltă trădare. Lucru pe care, ulterior, l-am menţionat într-o plângere adresată Procuraturii. Ţin minte că mi-au luat caietul de lucrări practice. La "process" s-au prefăcut că-l citesc, dar minerul care se ocupa cu asta îl ţinea invers. Deci, ori era analfabet, ori aşa-zisele "probe" nu contau pentru ei. În mod surprinzător, unul dintre ei, mai în vârstă, a zis că sunt nevinovat. Ceilalţi au ascultat de el şi astfel am scăpat cu viaţă. Culmea este că mi-au dat şi aparatul foto, după ce i-au scos filmul.

JN: Cel mai în vârstă era chiar miner?

M.P.: Da, cei care m-au judecat erau mineri. Plutonierul îmi luase actele şi aşteptam duba, să mă ducă la Măgurele. După ce minerii au spus că sunt nevinovat, mi-am cerut actele şi ca prin minune am ieşit prin cordonul de mineri. Spun ca prin minune pentru că de obicei acolo doar se intra, de ieşit se ieşea doar către Măgurele.

JN: Aţi fost bătut rău?

M.P.: Da, dar am avut mult noroc. Nu mi-au rupt oasele, nici coloana sau coastele, am scăpat fără să pierd nici măcar un dinte.

JN: Alţii au păţit-o mai rău?

M.P.: Da. Colegul meu Sorin Novac a stat câteva zile în comă. A fost arestat la vreo cinci minute după mine, dar pe el l-au bătut mai rău. L-au lovit cu răngile şi, din câte am înţeles, a avut nişte găuri în craniu, aproape ca la trepanaţie.

Mahalagii

JN: Dar bucureştenii cum s-au purtat?

M.P.: Înfiorător. Majoritatea celor care au trecut pe acolo au fost de un jigodism incredibil. A fost ziua în care mie mi-a fost ruşine că sunt român şi bucureştean. N-am putut să cred că oamenii din jurul meu, concetăţenii mei, se pot comporta atât de bestial. Nişte animale faţă de care nu pot avea nici înţelegere, nici consideraţie. Dumnezeu să-i ierte, dar...

JN: Practic ce făceau?

M.P.: Erau gospodine şi mahalagii. Ieşiţi în oraş, după cumpărături, se ascundeau în anonimatul amorf al mulţimii şi luau parte la linşarea "golanilor". Bărbaţii în putere băteau cot la cot cu minerii. Dar "gospodinele", femei la 45-50 de ani, erau cele mai înverşunate. Ieşite la piaţă, cu sacoşe în mâini, se purtau de parcă aveau o nevoie fiziologică să vadă sânge. Erau ca nişte fiare dezlănţuite, însetate de sânge. Când m-au reţinut minerii, câteva femei dintre astea au sărit pe mine. Să le fi auzit ce era la gura lor, înjurau mai rău ca nişte birjari căpiaţi de băutură. Deh, doamne de Bucureşti.

Gospodinele

JN: Erau chiar gospodinele Bucureştiului?

M.P.: Da, nişte femei banale. În condiţii normale, n-ai fi crezut că se pot transforma într-un asemenea hal. Dar în ziua aia văzuseră sânge, erau transfigurate. Altele se înghesuiau în faţă, doritoare să-mi scoată ochii cu unghiile. Am avut noroc că eram escortat de cei patru mineri. Pentru că toţi ceilalţi reţinuţi, care erau escortaţi doar de doi mineri, erau foarte vulnerabili la atacurile executate din spate, de bucureşteni, cu orice obiect pe care-l aveau la îndemână. Dar spectacolul din dimineaţa de 14 iunie a fost mai "blajin" decât cel din după-amiaza aceleiaşi zile. Către seară m-am întors în Piaţă şi am văzut cum bucureştenii îi ajutau pe mineri să "aresteze". Cot la cot cu ortacii, uneori mai răi chiar decât ei, "oamenii de bine" au escaladat violenţele. Era de ajuns ca o persoană să te arate cu degetul şi să spună că eşti "golan" şi aveai toate şansele să fii linşat.

Iar cel mai scârbos era că nici unul dintre acei "eroi" ai străzii n-avea curaj să te atace în faţă, bărbăteşte. Cel mai adesea aplicau o procedură perversă: unul te trăgea de haine, altul te lovea pe la spate ori te trăgea de păr. Şi toţi te scuipau. De ce? N-am înţeles niciodată. Toate astea până intrai în panică şi încercai s-o rupi la fugă. În clipa aia se găsea careva să-ţi pună piedică. Odată căzut, erai victimă sigură pentru cel mai apropiat grup de mineri care finalizau "activitatea" începută de "vitejii" Capitalei. Victimă putea să fie absolut oricine. Bărbat sau femeie, era bătut până rămânea acolo, întins pe asfalt, plină de sânge. Cred că zilele acelea au pus cea mai neagră pată pe istoria Bucureştiului şi, de ce nu, a ţării. Practic, nu a existat strop de bărbăţie în "prestaţiile" acelea violente, ci doar o imensă jigodenie ascunsă sub paravanul lipsei de identitate pe care o capeţi ascuns în mulţime. A fost doar laşitate, dublată de dorinţa de a vedea sângele curgând pe caldarâm.

JN: Aţi văzut oameni morţi?

M.P.: Nu pot spune cu siguranţă. Cred că acei şapte sau opt bărbaţi întinşi sub scara de la sediul din Str. Eforiei erau morţi. Nu ştiu cu certitudine. Clar ştiu însă că nici unul dintre ei nu a mişcat în tot timpul în care eu am fost acolo.

JN: Ce aţi făcut după aceea, după ce situaţia s-a liniştit?

M.P.: Prima reclamaţie am făcut-o la Procuratură. Apoi am dat o declaraţie care a fost inclusă în Raportul Grupului Helsinki, pentru Drepturile Omului.

JN: Audieri la Parchet?

M.P.: Atunci, în iunie, la Procuratură mi s-a zis "Ia vezi, că poate vrei să fii arestat din nou". Nu-mi mai amintesc cine m-a ameninţat astfel, dar sigur era unul dintre procurori. În 1997 am fost chemat la Parchetul Militar. De atunci am tot dat declaraţii. Cred că până acum sunt cel puţin zece. Dar nu am primit nici un răspuns. Anual, stau de vorbă cu procurorii, destins, la o cafea, dar fără nici un efect. De fapt, nici nu mai aştept nimic de la ei. În reclamaţia penală depusă m-am constituit parte civilă pentru suma de un leu.